traducere: Petru Dimofte
Mătuşa Julia
Mătuşa Julia vorbea celta
foarte repede şi foarte tare.
Nu îi puteam răspunde –
Nu o puteam înţelege.
Când nu era desculţă,
purta bocanci bărbăteşti.
Pot să-i văd piciorul puternic
pătat cu noroi de turbă
pedalând pe tălpigii maşinii de tors,
în vreme ce mâna ei dreaptă
trage firul parcă de nicăieri.
A ei era singura casă
unde mă întindeam noaptea
în întunericul absolut
al unui pat-cutie, ascultând
greierii cântând prietenos.
Ea era găleţile
cu apa vălurind în ele.
Era vânturile strecurându-se umede
în jurul streşinilor.
Era ouăle maronii, fustele negre
şi păstrarea monezilor de trei penny
într-un ceainic.
Mătuşa Julia vorbea celta
foarte repede şi foarte tare.
Atunci când am învăţat
s-o înteleg puţin, ea zăcea
amuţită în întunericul absolut
al unei gropi nisipoase
la Luskentyre. Incă mai aud
vocea ei de pescaruş
urându-mi bun venit
de la peste o sută de metri
de teren domol cu turbă zdrenţuită –
şi devenind tot mai furioasă, tot mai furioasă
de la atât de multe întrebări
la care n-a primit răspuns.
Eu, de needucat
Eu nu studiez prea multe, sunt un om
care nu evoluează. Nasul meu despică aerul
fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde
au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins
aproape toată vopseaua. Un pahar cu whisky
este o zăngănea pe care n-o scutur. Când iubesc
o persoana, un loc, un obiect, nu văd
ce ar putea fi de comentat.
Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte…
oricum, jumătate din ele
au murit din lipsă de exerciţiu, iar cele pe care
le-am folosit cel mai des
se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.
Ce mult admir raţa sălbatică atunci când, printr-un cerc perfect,
intră în apă fără să ridice vre-un strop sau pescăruşul care pe neaşteptate
străpunge marea. Eu sunt un cormoran
care se scufundă
cum a făcut-o întâia oară: îndreaptă-ţi capul înainte
şi lansează-te în picaj.
Caracteristici
Prietenii mei americani,
care se declara de origine scoţiană,
au făcut turul Scoţiei.
Ȋn zece zile au vizitat unsprezece castele. Am zâmbit –
Tipic pentru americani!
Spuneau că le-au plăcut îndeosebi
cele aflate în ruină. Am zâmbit iarăşi.
Tipic pentru scoţieni!
Assynt şi Edinburgh
Din acel colţ de Scoţie pe care îl ştiu atât de bine
văd Edinburg-ul întinzându-se ca şapte pisici
peste cele şapte dealuri de lângă golful Firth of Forth.
Când sunt în Edinburg mă plimb
printre munţii şi ecluzele din partea
cu vedere dinspre Minch către Hebride.
Aparţin celor două locuri de parcă aş fi fost născut
în amândouă.
Ele îmi transformă fiecare zi într-o zi de naştere,
oferindu-mi daruri învelite în panglicele memoriei.
Le păstrez departe de ochii lumii, lacom ca un calic.
De la Londra spre Edinburgh
Sunt în aşteptarea acelui moment
când trenul traversează Frontiera
şi casa se apropie din ce în ce mai mult
cu şaptezeci de mile pe oră.
Renunţ la ultimele patru zile
şi la străinii prietenoşi care le-au locuit,
cedându-le trecutului
care devine cu fiecare minut mai mare.
E o urgenţă în fluieratul trenului şi în mine,
care spune acasă şi acasă şi acasă.
Aprind o ţigară
şi aştept zâmbind în colţ.
Scoţia, mă grăbesc către tine
într-un viitor al meu care
cu fiecare minut
devine din ce în ce mai mic.
One thought on “poeme de Norman MacCaig”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Omul aflat în poziţia mea
Norman MacCaig
Ascultă cu atenţie cuvintele mele; unele nu sunt spuse de mine, ci de omul aflat în poziţia mea.
Ce drept are el să-mi foloseasca gura? Ȋl urăsc când te atinge cum n-ar trebui.
Totuşi, şi el te iubeşte, străinul acesta îngrozitor care face ferestre din ochii mei; pe care îl vezi stând mereu de veghe.
Până când va muri din cauza iubirii mele pentru tine, ascultă cu atenţie cuvintele mele – pentru că… cine vorbeşte acum ?
Copilul
Norman MacCaig
Ridică o pietricică
şi o aruncă în mare.
Apoi încă una, şi încă una.
Nu se mai poate opri.
Nu încercă să umple marea.
Nu încercă să golească plaja.
El doar aruncă pietre,
atât şi nimic mai mult.
Ca un pisoi, jucându-se,
experimentează în aşteptarea viitorului –
când vor fi atâtea lucruri
pe care va dori să le arunce.
…Numai dacă degetele lui se vor descleşta
şi le va putea lăsa să cadă
Broaşte
Norman MacCaig
Broaştele stau într-un mod mai solid
decât orice lucru făcut să stea. In mijlocul saltului ele sunt
paraşutişti în cădere liberă. Mor pe şosele
cu membrele încrucişate pe piept şi
cu capul înălţat.
Iubesc broaştele stând
într-o poziţie de Buddha, care cad fără
paraşute, care mor
precum tenorii italieni.
Mai presus de orice, le iubesc pentru că,
urmărite în apă, niciodată
nu se sperie până acolo încât să renunţe
la a construi, cu picioarele lor de balerine,
triunghiuri stilizate
ECHILIBRU
Norman MacCaig
Pentru că văd lumea otrăvită
de ipocrizie şi de egoism brutal,
ar trebui să nu mai vorbesc
despre nuferii nefolositori, despre cuibul de vrabie
de sub streaşina casei?
Pentru că am cincizeci şi şase de ani
trebuie să iubesc, dacă chiar trebuie să iubesc ,
numai idei – nu oamenii,
ci ideea de oameni?
Pentru că trebuie mult efort pentru a stabiliza
o lume ieşită din ţâţâni,
trebuie ca omul să vadă numai tovarăşul de muncă
şi niciodată omul?
Sunt mai multe înţelesuri decât cele
din cărţile despre economie,
iar o parte a celei mai rele mahala
este luna răsărind peste ea şi
ochii jelind şi
buzele râzând.
Stele şi planete
Norman MacCaig
Copacii sunt colivii pentru ele: apele îşi ţin respiraţia
Pentru a le menţine echilibrul pe delicatele orbite.
Copiii le veghează cum se joacă pe maidanul lor celest;
Oamenii le folosesc pentru a trimite nave peste oceane şi prin estuare.
Par perle nemişcate, dar ele nu încetează niciodată
Să inventeze spaţii noi şi explozii colosale,
Să migreze în triburi matematice peste
Stepele spaţiului cu o uimitoare lejeritate.
Pare greu de crezut că Pământul este numai unul –
Această amărât cărăuş de războaie şi de dezastre,
Evoluând în jurul soarelui cu încărcătura lui de gangsteri,
Acompaniat doar de o lună rece şi indiferentă.
Trecând frontiera
Norman MacCaig
Stau cu spatele către motor şi urmăresc
peisajul trecându-mi pe sub ochi.
Cred că ştiu unde merg şi cred că am
câte ceva de spus în această privinţă.
Mai cred că aceasta a fost o ţară
a oamenilor din smârcuri, a dezertorilor ajunşi bandiţii frontierei,
a stogurilor de fân şi a acoperişurilor incendiate în bezna nopţii, scânteind
pe hornurile căzute, pe săbiile roşii.
Mă gândesc la vieţile
care încercau să-şi împlinească destinul prin ierburile uscate.
Acum, care e diferenţa?
Stau cu spatele întors spre viitor, veghind
cum se scurge timpul departe – în trecut. Stau, inexorabil
atras prin Controversatele Ținuturi ale istoriei, ascultând
blestemele, ţipetele înăbuşite,
căderea acoperişurilor
prin întunericul deplorabil.
A. K. MacLeod
Norman MacCaig
M-am dus să revăd priveliştea aceea pe care o iubesc atât mult,
iar omul care era însăşi înţelesul locului – şi pe care îl îmbogăţea –
m-a întâmpinat la Ullapool.
Fermecătorul ţinut era înzăpezit
şi de aceea frumuseţea lui se revela într-o nouă lumină.
A doua zi, cel care m-a salutat la sosire
cu bucuria adevăratei bucurii,
a vomat sânge
şi a murit.
Fermierii, pescarii şi femeile incapabili
să spună ceva, au spus:
“ E o zi deosebită” şi ” E o zi minunată”;
iar eu am gândit: “ Da, este.”
Şi m-am mai gândit la el zăcând acolo,
centrul mort al tuturor şi a toate.
Zdreanţă şi os
Norman MacCaig
Razele soarelui au gonit către noi
cu milioane de kilometri pe oră.
Iar acum când au atins podeaua duşumelei
se târăsc mai încet decât un filozof,
insinuând o baltă de lumină
cu forme schimbătoare ca acele ale unei amoebe;
se caţără pe uşă
ca şi cum le-ar fi teamă să nu cadă.
Peste câteva clipe se vor refleca pe această pagină,
asaltând-o până când va deveni de necitit. O să trag perdeaua
într-o parte. O să scurtez cu câţiva metri milioanele de kilometri
şi, croitor al universului, voi sta liniştit
peticindu-mi cele câteva zdrenţe de zile rămase.
Laudă unui om
Norman MacCaig
El a intrat în companie asemeni unui aprinzător de lămpi –
iată, minţile greoaie, una după alta,
au început să vadă, să iradieze
o lumină benefică.
El a intrat în companie asemeni
unui polizor – iată, minţile greoaie
trimiţând scântei, unele către celelalte,
devenind ascuţite, devenind folositoare.
El a intrat în companie
fiind doar el însuşi – dar acum a devenit unul
din multitudinea de morţi a companiei,
unde nu sunt individualităţi.
Cu timpul, luminile benefice devin palide,
dar nu dispar. Lamele ascuţite
devin tocite, dar încă mai taie. El nu mai este:
dar tu îi poţi vedea încă urmele – prin zăpada lumii.
Poliţist în Brooklyn
Norman MacCaig
Voinic ca o gorilă, dar mai puţin timid;
ceafă groasă, colorat ca un antricot în sânge, cu două
hieroglife pe faţă care avertizează:
vor fi probleme ; Merge pe trotuar insinuând
o plasă subţire între noi şi violenţă . Azi dimineaţă,
când a spus “ La revedere, dragă” soţiei,
chiar asta spunea; cu adevărat, asta spera.
El este o gorilă:
când spune cuiva “ Pa, puiu’ “, cliché-ul lipseşte.
Dacă s-ar rupe plasa, el ar pătrunde prin ea
în violenţă, ce ciomăgeală, ce împuşcături
între Phoebe’s Whamburger şi Louie’s Place.
Cine va fi el, gorila cu baston,
a cărui casă este locul
unde, de data asta, s-ar putea să nu se mai întoarcă?
Şi cine vor fi cei care vor constitui
victimile lui?
Memorial
Norman MacCaig
Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare. Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conţină moartea ei.
Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
morişca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, atâta intolerabilă distanţă?
Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.
Din ziua când a murit
ea nu mai conteneşte să moară. A făcut din mine
elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
o ficţiune adevărată
a urâciunii morţii.
Sunt muzica ei tristă.