poeme de Norman MacCaig

traducere: Petru Dimofte

Mătuşa Julia

 

 

Mătuşa Julia vorbea celta

foarte repede şi foarte tare.

Nu îi puteam răspunde –

Nu o puteam înţelege.

Când nu era desculţă,

purta bocanci bărbăteşti.

Pot să-i văd piciorul puternic

pătat cu noroi de turbă

pedalând pe tălpigii maşinii de tors,

în vreme ce mâna ei dreaptă

trage firul parcă de nicăieri.

 

A ei era singura casă

unde mă întindeam noaptea

în întunericul absolut

al unui pat-cutie, ascultând

greierii cântând prietenos.

 

Ea era găleţile

cu apa vălurind în ele.

Era vânturile strecurându-se umede

în jurul streşinilor.

Era ouăle maronii, fustele negre

şi păstrarea monezilor de trei penny

într-un ceainic.

 

Mătuşa Julia vorbea celta

foarte repede şi foarte tare.

Atunci când am învăţat

s-o înteleg puţin, ea zăcea

amuţită în întunericul absolut

al unei gropi nisipoase

la Luskentyre. Incă mai aud

vocea ei de pescaruş

urându-mi bun venit

de la peste o sută de metri

de teren domol cu turbă zdrenţuită –

şi devenind tot mai furioasă, tot mai furioasă

de la atât de multe întrebări

la care n-a primit răspuns.

 

 

Eu, de needucat

 

Eu nu studiez prea multe, sunt un om

care nu evoluează. Nasul meu despică aerul

fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde

au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins

aproape toată vopseaua. Un pahar cu whisky

este o zăngănea pe care n-o scutur. Când iubesc

o persoana, un loc, un obiect, nu văd

ce ar putea fi de comentat.

Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte…

oricum, jumătate din ele

au murit din lipsă de exerciţiu, iar cele pe care

le-am folosit cel mai des

se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.

Ce mult admir raţa sălbatică atunci când, printr-un cerc perfect,

intră în apă fără să ridice vre-un strop sau pescăruşul care pe neaşteptate

străpunge marea. Eu sunt un cormoran

care se scufundă

cum a făcut-o întâia oară: îndreaptă-ţi capul înainte

şi lansează-te în picaj.

 

 

 

Caracteristici

 

Prietenii mei americani,

care se declara de origine scoţiană,

au făcut turul Scoţiei.

Ȋn zece zile au vizitat unsprezece castele. Am zâmbit –

Tipic pentru americani!

 

Spuneau că le-au plăcut îndeosebi

cele aflate în ruină. Am zâmbit iarăşi.

Tipic pentru scoţieni!

 

 

 

Assynt şi Edinburgh

 

Din acel colţ de Scoţie pe care îl ştiu atât de bine

văd Edinburg-ul întinzându-se ca şapte pisici

peste cele şapte dealuri de lângă golful Firth of Forth.

 

Când sunt în Edinburg mă plimb

printre munţii şi ecluzele din partea

cu vedere dinspre Minch către Hebride.

 

Aparţin celor două locuri de parcă aş fi fost născut

în amândouă.

 

Ele îmi transformă fiecare zi într-o zi de naştere,

oferindu-mi daruri învelite în panglicele memoriei.

Le păstrez departe de ochii lumii, lacom ca un calic.

 

 

 

De la Londra spre Edinburgh

 

Sunt în aşteptarea acelui moment

când trenul traversează Frontiera

şi casa se apropie din ce în ce mai mult

cu şaptezeci de mile pe oră.

 

Renunţ la ultimele patru zile

şi la străinii prietenoşi care le-au locuit,

cedându-le trecutului

care devine cu fiecare minut mai mare.

 

E o urgenţă în fluieratul trenului şi în mine,

care spune acasă şi acasă şi acasă.

Aprind o ţigară

şi aştept zâmbind în colţ.

 

Scoţia, mă grăbesc către tine

într-un viitor al meu care

cu fiecare minut

devine din ce în ce mai mic.

1 Comments

  1. Petru Dimofte

    Omul aflat în poziţia mea

    Norman MacCaig

    Ascultă cu atenţie cuvintele mele;                                                                           unele nu sunt spuse                                                                                                         de mine, ci                                                                                                                         de omul aflat în poziţia mea.

    Ce drept are el                                                                                                                   să-mi foloseasca gura?  Ȋl urăsc                                                                                       când te atinge                                                                                                                     cum n-ar trebui.

    Totuşi, şi el te iubeşte,                                                                                                       străinul acesta îngrozitor                                                                                                   care face ferestre din ochii mei;                                                                                       pe care îl vezi stând mereu de veghe.

    Până când va muri                                                                                                             din cauza iubirii mele pentru tine,                                                                                   ascultă cu atenţie cuvintele mele –                                                                                 pentru că… cine vorbeşte acum ?                                                                                                                                   
    Copilul
    Norman MacCaig

    Ridică o pietricică 
    şi o aruncă în mare.

    Apoi încă una, şi încă una.
    Nu se mai poate opri.

    Nu încercă să umple marea.
     Nu încercă să golească plaja.

    El doar aruncă pietre,
    atât şi nimic mai mult.

    Ca un pisoi, jucându-se,
    experimentează în aşteptarea viitorului –

    când vor fi atâtea lucruri  
    pe care va dori  să le arunce.

    …Numai dacă degetele lui se vor descleşta 
    şi le va putea lăsa să cadă

    Broaşte
    Norman MacCaig

    Broaştele stau într-un mod mai solid
    decât orice lucru făcut să stea. In mijlocul saltului ele sunt
    paraşutişti în cădere liberă. Mor pe şosele
    cu membrele încrucişate pe piept şi
    cu capul înălţat.

    Iubesc broaştele stând
    într-o poziţie de Buddha, care cad fără 
    paraşute, care mor
    precum tenorii italieni.

    Mai presus de orice, le iubesc pentru că,
    urmărite în apă, niciodată
    nu se sperie până acolo încât să renunţe
    la a construi, cu picioarele lor de balerine, 
    triunghiuri stilizate

                     ECHILIBRU

    Norman MacCaig

    Pentru că văd lumea otrăvită 
    de ipocrizie  şi de egoism brutal,
    ar trebui să nu mai vorbesc 
    despre nuferii  nefolositori, despre cuibul de vrabie 
    de sub streaşina casei?

    Pentru  că am cincizeci şi şase de ani 
    trebuie să iubesc, dacă chiar trebuie să iubesc ,
    numai idei – nu oamenii, 
    ci ideea de oameni?

    Pentru că trebuie mult efort pentru a stabiliza
    o lume ieşită din ţâţâni,
    trebuie ca omul să vadă numai tovarăşul de muncă
    şi niciodată omul?

    Sunt mai multe înţelesuri decât cele 
    din cărţile despre economie,
    iar o parte a celei  mai rele mahala
    este luna răsărind peste ea şi 
    ochii jelind şi 
    buzele râzând.

    Stele şi planete
    Norman MacCaig

    Copacii sunt colivii pentru ele: apele îşi ţin respiraţia
    Pentru a le menţine echilibrul pe delicatele orbite.
    Copiii le veghează cum se joacă pe maidanul lor celest;
    Oamenii le folosesc pentru a trimite nave peste oceane şi prin estuare. 

    Par perle nemişcate, dar ele nu încetează niciodată
    Să  inventeze spaţii noi şi explozii colosale,
    Să migreze în triburi matematice peste
     Stepele spaţiului cu o uimitoare lejeritate. 

    Pare greu de crezut  că Pământul este numai unul –
    Această amărât cărăuş de războaie şi de dezastre,
    Evoluând în jurul soarelui cu încărcătura lui de gangsteri,
    Acompaniat doar de o lună rece şi indiferentă.

    Trecând frontiera

    Norman MacCaig

    Stau cu spatele către motor şi urmăresc
    peisajul trecându-mi pe sub ochi.
    Cred că ştiu unde merg şi cred că am 
    câte ceva de spus în această privinţă. 

    Mai cred că aceasta a fost o ţară 
    a oamenilor din smârcuri, a dezertorilor ajunşi bandiţii frontierei,
    a stogurilor de fân şi a acoperişurilor incendiate în bezna nopţii, scânteind
    pe hornurile căzute, pe săbiile roşii.
    Mă gândesc la vieţile
    care încercau să-şi împlinească destinul prin ierburile uscate.

    Acum, care e diferenţa?
    Stau cu spatele întors spre viitor, veghind
    cum se scurge timpul departe – în trecut. Stau, inexorabil
    atras prin  Controversatele Ținuturi ale istoriei, ascultând
    blestemele, ţipetele înăbuşite,
    căderea acoperişurilor
    prin  întunericul deplorabil.

    A. K. MacLeod

    Norman MacCaig

    M-am dus să revăd priveliştea aceea pe care o iubesc atât mult,
    iar omul care era însăşi înţelesul locului – şi pe care îl  îmbogăţea – 
    m-a întâmpinat la Ullapool.
    Fermecătorul ţinut era înzăpezit
    şi de aceea frumuseţea lui se revela  într-o nouă lumină.
    A doua zi, cel care m-a salutat la sosire
    cu bucuria adevăratei bucurii,
    a vomat sânge
    şi a murit.
    Fermierii, pescarii şi femeile incapabili
    să spună ceva, au spus:
    “ E o zi deosebită” şi ” E o zi minunată”;
    iar eu am gândit: “ Da, este.”
    Şi m-am mai gândit la el zăcând acolo,
    centrul mort al tuturor şi a toate.

    Zdreanţă şi os

    Norman MacCaig

    Razele soarelui au gonit către noi
    cu milioane de kilometri pe oră.
    Iar acum când au atins podeaua duşumelei
    se târăsc mai încet decât un filozof,
    insinuând  o baltă de lumină
    cu forme schimbătoare  ca acele ale unei amoebe;
    se caţără pe uşă
    ca şi cum le-ar  fi teamă să nu cadă.

    Peste câteva clipe se vor refleca pe această pagină,
    asaltând-o până când va deveni de necitit. O să trag perdeaua
    într-o parte.  O să scurtez cu câţiva metri milioanele de kilometri
    şi, croitor al universului, voi sta liniştit
    peticindu-mi cele câteva zdrenţe de zile rămase.

              Laudă unui om
    Norman MacCaig

    El a intrat în companie asemeni unui aprinzător de lămpi – 
    iată,  minţile greoaie, una după alta,
    au început să vadă, să iradieze 
    o lumină benefică.

    El a intrat în companie asemeni
    unui polizor – iată, minţile greoaie
    trimiţând  scântei, unele către celelalte,
    devenind ascuţite, devenind folositoare.

    El a intrat în companie
    fiind doar el însuşi – dar acum a devenit unul
    din multitudinea de morţi  a companiei,
    unde nu sunt individualităţi.

     Cu timpul, luminile benefice devin palide,
    dar  nu dispar. Lamele ascuţite
    devin tocite, dar încă mai taie. El nu mai este:
    dar tu îi poţi vedea încă urmele – prin zăpada lumii.

    Poliţist în Brooklyn 

    Norman MacCaig

    Voinic ca o gorilă, dar mai puţin timid;
    ceafă groasă, colorat ca un antricot în sânge, cu două
    hieroglife pe faţă care avertizează:
    vor fi probleme ; Merge  pe trotuar insinuând
    o plasă subţire  între noi şi violenţă . Azi dimineaţă, 
    când a spus “ La revedere, dragă”  soţiei,
    chiar asta spunea; cu adevărat, asta spera.
    El  este o gorilă: 
    când spune cuiva “ Pa, puiu’ “, cliché-ul lipseşte.
    Dacă s-ar rupe plasa, el ar pătrunde prin ea
    în violenţă, ce ciomăgeală, ce împuşcături
    între Phoebe’s Whamburger şi Louie’s Place.

    Cine va fi el, gorila cu baston,
    a cărui casă este locul
    unde, de data asta, s-ar putea să nu se mai întoarcă?

    Şi cine vor fi cei care vor constitui
    victimile lui?                                                                                                                                          

              Memorial
    Norman MacCaig

    Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.                                              Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
    care să nu conţină moartea ei.
     
    Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
    morişca limbii, e o plasă
    în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
    să strângă altă mână, când între ele
    se află acea moarte densă, atâta intolerabilă distanţă?

    Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
    că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
    Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe 
    decât este felul ei de a muri
    încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea 
    alte cuvinte,
    cuvinte negre care formează sunetele
    tăcerii, numind acel nicăieri
    înspre care ea curge fără încetare.

    Din ziua când a murit
    ea nu mai conteneşte să moară. A făcut din mine
    elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
    o ficţiune adevărată
    a urâciunii morţii.
    Sunt muzica ei tristă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.