poeme de Eduard Kamau Brathwaite

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Eduard Kamau Brathwaite este un scriitor născut în 1930, în Barbados. A studiat în Marea Britanie, unde a obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Sussex în 1968. A predat istorie în Ghana și în Jamaica, iar din 1992 este profesor de literatură comparată la New York University. În decursul timpului, a publicat o serie de volume referitoare la cultura negrilor din Caraibe, Africa și S.U.A., cu accent pe istorie, antropologie, cultură și fenomene lingvistice creole. Cele trei poezii de mai jos fac parte din volumul de debut Rights of Passage, apărut în 1967 și compus în anii Mișcării pentru drepturi civile din S.U.A., când s-a militat, printre altele, și împotriva segregării și discriminării rasiale. I s-au acordat numeroase premii pentru poezie, utimul fiind prestigiosul premiu Griffin pentru volumul Born to Slow Horses, în 2006.

Calipso

 

1

 

Stânca se arcuise și-au înflorit insule:

Cuba și San Domingo,

Jamaica și Puerto Rico,

Grenada Guadelupa Bonaire.

 

Stânca arcuită a sâsâit în recif

și valul și-a înfipt colții în marnă,

albul ocean a izbucnit cu spume:

Batșeba Montego Bay…

 

Floarea verilor arcuite…

 

2

 

Insulele au răcnit și ele devenind plantații

peste care domnea trestia de zahăr,

sudoarea și profitul,

profitul cosorului,

insule guvernate de trestia de zahăr.

 

Și, bineînțeles, ce vremuri minunate,

vremuri profitabile, ospitaliere, se merita

când căpitanii duceau facturi de orez

scrisori mirodenii peruci

binocluri arogante popouri

datorii vicii porci

 

O, ce vremuri minunate erau,

ce vremuri elegante, prielnice, parfum de amintiri –

cum ar fi neînsemnata crimă grabnică a tinerei doamne P.

la orele patru în zori…

 

3

 

Da’ ce-i cu negrul Sam

cu degete mari rășchirate

și pantofi lucioși din piele neagră?

 

Păi uite-l cum duce apă-n găleată,

că Ma a lui tocmai a născut înc-o fată.

 

Da’ ce-i cu John ăla cu nume european,

care s-a dus la școală și visa la renume?

Într-o zi șefu’ i-a zis: băi, ești prost ca Păcală.

Da’ șeful lui nici măcar nu fusese la școală…

 

4

 

Toba boc toba boc

dă și cântă calipso cu foc

rom foc rom foc

de ce ții bacanala pe loc?

 

Păi la banjo ni-i ochiul,

la limbo ni-i pasul,

la recoltă deochiul,

 

noi suntem mai libertini,

strângem corali,

ne ciondănim ca-ntre vecini.

 

Probabil când vor veni

cu camere de fotografiat și pălării de paie

sfinții turiști rozalii din nordul înghețat,

 

noi ar trebui să ieșim pe

plajele alea albe,

unde, dacă nu purtăm nădragi,

 

va începe dansul pe insulă:

Unii trag foloasele

alții trag ponoasele

 

Vai, l-a dat pe Johnny afară șefu’,

da’ vă rugăm cu ceru’ și cu pământu’,

vă rugăm să-l primiți – da’-l angajează?

 

De-acu’ băiatu’ peste mări și țări nigrează…

 

 

Emigranții

 

1

 

Deci i-ați văzut:

valize de carton

și pălării de fetru, pelerine

de ploaie, femei

cu paltoane modeste

în culori violet, ce ascund

șolduri mari.

 

Aceștia sunt emigranții.

În porturi maritime, pe chei,

aeroporturi,

oriunde unde este un vapor

sau tren, motor

rapid sau avion,

să-i ducă mai repede ca vântul,

așa îi vezi grupați.

Ștampilă-n pașaport,

hârtii de drum împăturite

în vechi și nemaifolosite

ziare: așteaptă pe la cozi.

 

Dar unde?

Nici ei nu știu unde.

Canada, Canalul

Panama, în Miss-

issippi, în câmpiile durerii, Florida?

Sau într-un port

cu fum șuierător,

în Glasgow?

 

De ce se duc?

Nici ei nu știu de ce.

Își caută de muncă

și primesc cea mai bună ofertă

pe care le-o oferă agentul:

îl dai la o parte pe vecin

pentru patru parai mai puțin

pe săptămână.

 

Ce speră ei,

ce să găsească acolo,

acești marinari din Lumea Nouă,

kafirii călători ai lui Columb?

 

Ce maluri din Cathay

le par că strălucesc fiind de aur,

ce fermecate chei ca să descuie duc cu ei,

ce uși de aur cu dragoni?

 

2

 

Columb, aflat pe puntea

de la pupa, privea la stele, absorbit de valuri,

era topit în ambra cea lichidă plutind

 

prin aerul de vară.

Acum, în zori, când se ridică umbra,

se întind în fața lui plajele reci, curate.

 

Pavilionul flutură pe artimon și-l înconjoară

păsări: păsări care atacă aspru, fără teamă.

Descoperirea spre care se îndrepta era așa aproape.

 

Columb, aflat pe puntea

de la pupa, privea spre înălțimile la care tot spera,

la stâncile pe care le visa, cum se înălțau solide din apa limpede.

 

Papagalii țipau. În curând avea să atingă

pământul nostru, dorința lui schițată pe o hartă.

Cu foc cerul albastru binecuvântează zorii.

 

Dar și-a închipuit

vreo clipă el, cum se uita așa spre țărm,

acel măcel pe care ai lui soldați

 

l-au pus la cale aici? Vârf

ascuțit și pat de flintă,

curajul țăndări și ciolane

 

rupte cu un glonț,

șpițul de gheată neagră în stomac,

dorința neostoită a biciului?

 

Columb, aflat pe puntea

de la pupa, vedea smochini, arbori cu trompete galbene

lucind ca polenul și cascade

 

fine suspendate în verdeață,

în timp ce ochii lui urcau spre coamele înalte

unde grădinile stăteau pitite.

 

De-acum se încredințase:

blânde voci glumeau prin frunze.

Ce a însemnat călătoria aceasta, lumea

 

aceasta nouă: des-

coperire? Sau întoarcerea la teroarea

de unde plecase, preabine cunoscută?

 

Îl priveam cum ezită.

 

Apoi ne-a împroșcat cu liniște.

Racii și-au frânt cleștii,

s-au risipit în clipa când el a pășit pe țărm.

 

3

 

Dar acum cleștii sunt de fier: dragele

mucegăite n-au habar de ce găsim aici,

de cât de lipicios e noroiul din Mississippi.

 

Acolo mor oameni

și izurile de putoare zac

toată noaptea de-a lungul râului.

 

În Londra, la metrou e frig.

Trenul se apropie din beznă

cu temerile noastre,

 

lăsându-ne un zăngănit ușor stingher metalic

în ureche.

În New York

 

nopțile sunt fierbinți

în Harlem, Brooklyn

și prin Strâmtoarea Long Island.

 

Orașul acesta este așa de vast,

urechea lui nici nu mai știe

cum sună omul simplu.

 

Mașinile de poliție scâncesc

precum niște copii,

o ambulanță izbucnește

 

ca o sticla spartă,

un lift oftează

ca evreii în gazul european,

 

apoi ne poartă iute

în jos, pe sfori spre iad.

Unde-i clopoțelul

 

care ne vestea odinioară,

pe când jucam crichet pe plajă,

e prânzul: soarele-i prea tare

 

pentru cap! Unde-i angelus-ul

de seară pentru supa de pește,

rugăciune, somn?

 

4

 

Noul meu șef

nu are cap

și pentru cifre (de femei).

 

Iubitul meu

nu are dinți,

nu mestecă

 

oase de pui.

Mama ei poartă

o perucă cu păr ondulat.

 

5

 

Eram odată în Europa și o babetă bogată a întrebat:

dar nu aveți și voi o limbă a voastră,

nu aveți și voi rânduielile voastre,

v-ați petrecut toate vacanțele

legați așa de fusta Angliei?

 

Și cum mă plimbam prin Bellevueplatz,

un muncitor crăcănat

îmi zice: vai de țara asta, unde-am ajuns,

négre en Suisse, auzi…

 

6

 

Băieților care conduc autobuze prin oraș

nu prea le place cum perforăm;

de fapt, se cam agită.

Urmează greva autobuzelor.

 

Bărbații care toarnă bere

în baruri gen Woodbine cu aer îmbâcsit

nu prea ne plac nici ei.

N-avem ce bea acolo prea curând.

 

Nici sticle sparte nu-s.

Femeile care coboară

să-ți crape ușile

îți crapă uneori

 

și degetele dacă nu

caști ochii. Scuzați!

E plin! Nici pâine

la micul dejun

 

pentru muncitorii iarbă-creață.

Așa că ce să-i faci, vere?

Oprești bomba? Dai

cu bomba?

 

Pui fetele la index?

Interzici toate

căsătoriile? Le spui

să te strige X,

 

îți lași barbă

și-ți pui turban,

îți speli tur-

bulentul sex

 

de circa șase

ori pe zi:

te faci musulman?

Negru ca Dumnezeu…

 

brunet e bine…

alb ca păcatul?

Da’ nu uita de Jimmy Baldwin

și nici de Martin Luther King…

 

7

 

Culoarea noastră bate toba neîncetat,

dar doar amar ne vine deocamdat’.

 

 

Coliba

 

1

 

Pe sub verdele veșted

al smocurilor de iarbă

din această ogradă mică,

unde se spălau odinioară

oale, tigăi, ulcioare,

apare ocrul. O găleată

ruginită, cu o gaură

la bază, zace pe o parte.

 

Gardul, perete scund și

îngrijit, din piatră, împrejmuind

ograda, e spart de-acum

de porci, de șobolani, manguste

și vecini. Tufele de eucalipt

își croiesc drum prin

țărână. Locul pare pustiu

și dat uitării: ogradă, gard, colibă.

 

Aici a trăit Tom: casa lui

mică nu-i mai mare decât sufrageria

voastră. Așa a fost lumea lui,

trântită ca un pumn pe scaune

rupte, mese goale și buf-

etul în care își păstra cănile.

O singură ușă din lemn, cu lacăt încă,

balama sărită; un ochi de geam, din lemn,

e spart; patru șipci de jaluzea încă intacte.

Bezna răzbate printre aceste scânduri măcinate

și pragul harcea-parcea de sub ușă.

 

Așa departe a răzbit al timpului prelung

asalt. Acoperișul, cu șindrile întunecate,

spoite pe alocuri de bătaia vântului și ale vremii

degete, încă sclipește, încă-i

în bună stare, deși pe ziduri se cojește tencuiala,

în părți, în spate, în sus, spre acoperiș: în locuri

pe unde nu s-a dat cu var. Totuși, din față,

partea cu care mai privea la lume,

casa păstrează încă nuanța limonie, fină și delicată ca o perlă.

 

Dar anii se strecoară: perseverența

zilei clipocește pe solitudinea acestei

colibe neclintite: localitatea se mărește, crește:

magazine, super-

market, oficiu poștal,

a cărui șefă de oțel, ochelaristă,

ține cârma orașului. Dar nimeni nu știe

unde se află pereții văruiți și crăpați ai lui Tom.

Casa, ne spune factorul poștal,

stă să fie demolată:

o agenție imobiliară face pui,

ca să-i hrănească pe flămânzii din oraș.

 

Azi nimeni

nu-l mai știe pe Tom, cui să-i mai pese?

Vremea sclavilor s-a dus – uita-

re. Credința, visul negat

și tot ce a îndrăznit

să nu facă, toate pierdute și poate ne-

iertate. Această casă este tot

ce-a mai rămas din speranță, durere,

istorie…

 

2

 

Dar cum să mergem mai departe,

cum să mergem mai departe,

crescând precum aceste case,

 

aceste supermarketuri –

cu târnăcoape,

cu oase rupte în șale –

 

Dacă această primă za se pierde,

aruncăm lanțul rupt

în mormanul portarului?

 

Nu de rușine s-a înălțat durerea

și s-a adunat piatră

să se ridice zidul.

 

Nu de aceea s-a conceput mortarul

și a crescut și tamarindul:

frunze fragile, chiftele verzi

 

tăcute, iau doar în râs

ruina acestei bojdeuci, speranțele aceluia

a cărui viață, uite

 

cum a pleznit, cum

s-a rupt, nemaifiind

trecută în vreun cenotaf sau

 

carte.

 

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #45 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.