libris.ro

(Est)etica asasinului

[Șerban Andrei Mazilu, Anotimpul pumnalelor, pref. de Oliviu Crâznic, Crux Publishing, București, 2015]

 de Ștefan Bolea

Șerban Andrei Mazilu (n. 1983) a debutat în 2013 în Statele Unite cu remarcabilul roman Crux (publicat la Wheelman Press), scris într-o engleză limpede, cursivă, flawless. Și-a completat trilogia Angellove cu nuvelele Magic Madness și Limbo. Faptul că autorul stăpânește engleza la un nivel excepțional i-a contrariat pe unii din membrii fandom-ului autohton care, probabil complexați de claritatea și energia romanului american, i-au prezis un destin minor în literatura română. Iată că s-au înșelat, Mazilu dovedind că își poate exploata inconștientul creativ la un nivel maxim și în limba sa maternă.

Prefațatorul său, cunoscutul prozator Oliviu Crâznic, atrage atenția asupra (neo)romantismului lui Șerban (manifestat prin melancolia nervaliană, prin dezechilibrul interior al protagoniștilor și prin dinamismul său exacerbat), și asupra tendinței sale de a plăsmui anti-eroi. Romantismul autorului nu mai trebuie demonstrat – aici autorul poate fi comparat cu E. A. Poe, E. T. A. Hoffmann sau A. Chamisso. De multe ori, urmărind-i scriitura, ai impresia că „vezi” un fragment din Faust-ul lui Gounod, din Forța destinului lui Verdi sau din uvertura Romeo și Julieta de Ceaikovski. Spun „vezi” (și nu „auzi”) pentru că proza sa fantasy are un patetism aparte și un caracter exhibiționist (un fel de „in your face, MF!”), ce oscilează între ieremiada wertheriană și cultul individului al lui Carlyle. Dar mai ales anti-eroismul lui Mazilu mi se pare un semn de progres în literatura fantasy autohtonă. Urmându-i pe unii din reprezentanții cei mai de seamă ai post-romantismului (Maupassant, cel din Horla, Villiers de l’Isle Adam, cel din Povestiri crude și nu numai, Arthur Machen, R. L. Stevenson), Mazilu face conjuncția dintre fantasy și postmodernism, trademark-ul său fiind ironia (și anume, o ironie virulentă, cinică, flamboaiantă și uneori disturbing). Romantismul (și jalea lui spectaculară) și ironia (care dinamitează toată scenografia tradițională) intră în contradicție: din tensiunea aceasta, din această écartèlement se naște proza sa, totodată rich și ambiguă, excesivă și explozivă, (uneori) melodramatică și narcisistă.

Aendo, personajul principal al romanului, adept al zeului mortuar Thanos, pare o personificare (ne amintim: simultan romantică și postmodernă) a arhetipului Umbrei, o idealizare a tipului asasinului. „Aendo însă nu ezitase o clipă – cumva, purtând din nou cu el instrumentele letale, se știa fiind mai periculos decât orice monstru, real sau închipuit, ce ar fi hălăduit prin acele dărâmături.” (109) Un filosof contemporan sugera că nu puterea contează, ci sentimentul că o posedăm: așadar, ne putem simți empowered prin Aendo. O mostră a stilului lui Andrei o găsim în următorul pasaj, în care autorul dezvăluie simbioza dintra Aendo și Thanos, pastișând povestea „full of sound and fury” intonată de Macbeth: „Întreaga lui existență părea ireală, ca o poveste parcă intenționat absurdă, scrisă de mâna zeului nebun și generos presărată cu mai multe tragedii decât putea un simplu om să tolereze înainte de a-și pierde iremediabil mințile; Aendo privise Moartea în ochi și El îl privise înapoi prin ochii altora atât de des încât părea ceva normal. Dar nimic din tot ce i se întâmplase vreodată nu era și nu mai putea fi considerat obișnuit, creierul cedând finalmente insistenței cu care distopicul acum îi călca în picioare rămășița de echilibru mintal” (41). Observați stilul autoreferențial, autoironia indusă de adjectivul „distopic”.

Așa-numita simbioză dintre personificarea umbrei și temeiul ei (amintind de analogia Atman-Brahman în cheie nihilistă) reiese din alt pasaj: „Dar era mai mult de-atât: cu fiecare lovitură letală, Aendo se simțea din ce în ce mai puternic, dar și mai flămând, iar actul uciderii în sine îi construia cu grijă și atenție o dependență perverse … [C]umva, fără să știe, Aendo satisfăcuse apetitul straniu al Morții, iar zeul, mulțumit de mercenarul său, se lăfăia în abisurile cosmosului.” (138) Poate suntem cu toții avatarii unor zei (sau demoni): important este să stabilim la momentul oportun cont(r)actul! Continuând analogia dintre Atman care se identifică cu Brahman, a sinelui particularizat care prin theosis devine Dumnezeu, ajungem la un extras decisiv, în care Aendo vede esența existenței, amintind de momentul din Matrix în care Neo vede codul din care este compus realitatea. Pe marginea acestui fragment, am putea spune, odată cu Cioran, că lumea este compusă între cunoscători și ignoranți, între treziți și adormiți: „Aendo ateriză silențios, dar realiză că nu se putea mișca – sufletele pe care tocmai i le oferise lui Thanos umpluseră vidul lacom din el și, precum un experiment genetic ajuns la maturitate, un foc negru îl mistui pe dinăuntru, schimbându-l în altceva. Vedea clar, în lumina portocalie a lămpilor, dar nu prin ochi muritori, ci prin cei ai zeului nebun. Vedea esența realității, atomii de energie ai spiritelor și, prin granița neobturată de limita omului obișnuit, dincolo se suprapunea cu aici.” (139-140)

La fel ca la S. Kierkegaard sau la Oscar Wilde, care lega estetismul de un anume demonism, asasinul inițiat al lui Mazilu nu este străin de fiorul estetic: „ Asasinul nu-și putea stăpâni sentimentul inexplicabil de satisfacție pe care-l simțea atunci când potăile sale induceau o frică supremă în victime; nu se simțea vinovat, dar nici nu era străbătut de-un fior sadic, ci era acea mulțumire a artistului trecând o ultimă perie peste o sculptură perfectă, retușul final adăugat unei picturi sau punctul din urmă ce încheia o povestire reușită.” (272)

Continuând paralela cu gânditorul danez, am putea spune că autorului român îi izbutește o stranie intersectare a stadiilor estetic și religios, evitând eticul sau pilula de moralină, disprețuită de Nietzsche. Totuși această transgresiune a eticului este doar aparentă, pentru că la fel ca alte personaje nihiliste din istoria literaturii (de pildă aidoma lui Bazarov), Aendo ascunde o anume etică, un foc în care binele și răul ard retorta sinelui, chiar dacă aceasta aparține Ordinului Asasinilor: nichts ist wahr, alles erlaubt. Șerban Andrei Mazilu, mixând (după rețeta dezvăluită) romantismul cu postmodenismul, a creat un personaj deopotrivă profund și veridic, cu un suflet medieval și o privire contemporană, un antierou luminat cu rădăcini într-un Unterwelt arhetipal.

#

text publicat inițial în revista Mozaicul

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *