Cristina Nemerovschi, oglinda, apele adînci și clipele care contează

de Ana Mănescu

Cristina Nemerovschi are personaje rebele care înjură, fumează, beau, se droghează și experimentează sexual și ideatic în zone destul de întunecate. Sunt mizantropi sau, în cel mai bun caz, dezamăgiți de România și de oamenii ei, pe care îi judecă și privesc cu aerul de superioritate al unui grup perfect conștient de inteligența membrilor săi și, deci, un pic elitist. Cine ar spune aceste lucruri, ar avea dreptate, dar s-ar bălăci doar la suprafața cărților Cristinei.

Sânge satanic. Prima ediție, cea cu coperta neagră. Așa am cunoscut-o pe Cristina, în librăria Sadoveanu, și de atunci am îndrăgit-o, în rochiile mele în culori deschise, cu biblioteca pestriță, cu un trai liniștit și un suflet mereu neliniștit, cu un rock mult mai soft decît al ei, cu o dragoste pentru România, o acceptare a oamenilor și un idealism senin care n-au nimic de-a face cu personajele despre care tot citesc de jumătate de deceniu. Așa diferite ne-am și cunoscut, cînd eu am scris un articol despre limbajul vulgar în literatură și ipocrizia publicului oripilat de el. Însă eu și Cristina avem mult mai multe în comun la nivel esențial decît aș fi crezut inițial, lucru pe care l-am descoperit treptat, cu fiecare carte ai ei și, mai tîrziu, a mea și cu fiecare strop de conversație. Pentru mine, Sânge satanic a fost nu doar o portiță către literatura contemporană română, ci și una către editura care avea să îmi devină casă literară.

Următoarele două cărți din trilogie, Ani cu alcool și sex și Rezervația unicornilor, mi-au plăcut chiar mai mult și m-au lămurit că volumele nu au fost niciodată despre un narcisist mizantrop și neînfricat, ci despre temerile și luptele lui cu o societate axată pe uniformizare, despre oamenii lui, prin prisma sa și transformați prin el, despre ultimele pete de culoare, unde pînă și rozul atît de detestat de M. capătă sens cumva. Trilogia Cristinei nu a fost niciodată despre cea mai mișto ființă de pe pămînt, ci despre drumul către cea mai frumoasă (fragment din cronica trilogiei).

Pervertirea. Prima ediție, cea cu fata și elefantul de pluș pe un drum pustiu. Mult timp a fost preferata mea dintre ale Cristinei. Este un roman excelent despre crize de identitate și crize artistice și cum acestea sunt de fapt una și aceeași. Mi-a amintit într-atît de tare de Șotronul lui Cortázar (de altfel, una dintre cărțile preferate ale Cristinei) încît cronica romanului este construită pe această paralelă. Din carte a rămas adînc impregnată în mine ideea că poveștile tale te vor consuma, te vor scuipa din universul acesta și vor rămîne singure peste oasele tale, vor fi atît salvarea ta în viață, cît și pierzania, atît salvarea ta în viață, cît și salvarea în eternitate.

Nu ai cum să ai ceva interesant de povestit și, în același timp, să mai fii pe aici ca să apuci să povestești. Ori tu, ori povestea. Nu puteți supraviețui împreună. (Pervertirea, Cristina Nemerovschi, Herg Benet, 2011)

Păpușile. Încă la prima ediție. Cu două tipe îndrăgostite pe copertă și între coperte. Este cel mai romantic și sensibil roman al Cristinei și singurul care a reușit să detroneze Pervertirea, pentru că vorbește pe limba mea despre obsesiile mele. Romanul Păpușile reprezintă o definiție continuă a iubirii, precum și o întărire a sensului ei în viețile noastre: iubirea e atunci când afli odată pentru totdeauna cine ești. Este despre iubire în moarte, după moarte, în ciuda morții ce va să fie. Întrebarea care revine cel mai des este dacă a mai avut un rost iubirea, dacă tot a câștigat moartea. Păpușile este despre eternitatea iubirii, pe care o împrumută de la moartea care a condamnat-o la efemeritate. Și una și cealaltă, și iubirea, și moartea, sunt, până la urmă, absurde, iraționale, imposibil de explicat. Deci de ce nu ar fi amîndouă nesfîrșite? De ce să cîștige moartea? Nu, cred că iubirea este cea care răzbate într-un final. Iar povestea este de fapt a Lunei impregnate în Dora, a (bin)omului Dora-Luna (fragment din cronica romanului).

La prima ediție a festivalului Vineri 13, Cristina a citit din Contesa Aneke de Anna Váry. Și am știut că ea a scris-o, nu doar din stil, nu doar din idei, ci îndeosebi din pofta posesivă cu care citea. Ea era mama puiului fantastic. Și cartea chiar este fantastică. Ca specie, ca efect și ca ecou. Specie – e vorba despre Ultima vrăjitoare din Transilvania. Ecou – a fost startul colecției Cărțile Arven, care a adunat în rîndurile sale o armată de povești autohtone delicioase. Iar efectul reiese din fragmentele de mai jos, pe care le-am extras din recenziile volumelor:

Contesa Aneke este o poveste despre o poftă de viață și de frumusețe atît de mare încît poate că nici veșnicia nu ar fi suficientă pentru a vedea totul, pentru a simți totul. O poveste despre superstiții, preconcepții, egoism și crimele care rezultă din ele, despre iubire și libertate și chiar, pe alocuri, despre statutul femeii în societatea de acum 150 de ani, precum și din prezent.

Mathias, al doilea volum al trilogiei Ultima vrăjitoare din Transilvania, duce povestea într-o zonă mult mai întunecată și sîngeroasă, unde norma e pusă față în față cu libertatea, unde inocenții sunt folosiți în scopuri ce numai în mințile îndoctrinate pot părea nobile, unde magia, dragostea, sacrificiul, blestemele și moartea sunt nelipsite.

Acestea sunt doar cele care mi-au plăcut cel mai mult. Însă în cinci ani Cristina a publicat douăsprezece cărți. Așadar, trebuie menționată rebela Vicky (nymphette_dark99 și Vicky, nu Victoria), un simbol al individualității căutate în timpul adolescenței și o poveste care tratează și răzvrătirea în urma traumelor, inclusiv cele aduse de societatea „normală” asupra tinerilor altfel. Nu trebuie uitat nici Gigi Anghelescu, scriitorul care m-a făcut să rîd cel mai tare anul trecut. Pe listă este și Alexandra, care încheie trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania și pe care abia ce am așezat-o în bibliotecă. De asemenea, Cristina a mai publicat și volumul Ce facem cu România?, o colecție de răspunsuri și păreri despre viața și cărțile sale, precum și despre diverse chestiuni de actualitate din țară. Nu știu cîte povești o mai avea în sertar, dar două au fost anunțate deja pentru 2016: Rockstar și primul volum din Cronicile fetei lup. Sunt convinsă că toate vor fi primite la fel ca pînă acum, cu dragoste sau cu frică. Și poate cu reticență transformată în dragoste.

Nu știu ce m-a făcut să ridic Sânge satanic de pe raftul acela din Sadoveanu. Poate faptul că îmi place să fiu provocată de literatură. Sunt multe lucruri de suprafață în cărțile Cristinei în care nu mă regăsesc. Am fi putut merge ușor pe drumuri diferite. Însă atunci cînd am început să o citesc, am plonjat adînc și am găsit pe fundul romanelor sale aceleași idei care mă mînă și pe mine: dragostea pentru oamenii și ideile mele, pentru libertatea și normalitatea mea, rebeliunea față de o societate atît de absorbită în faza ei de consum și progres încît își marginalizează oamenii diferiți. Și asta m-a apropiat de Cristina, de fapt, faptul că într-o poveste diferită am găsit o oglindă.

Sunt multe lucruri în cărțile sale care pot speria la prima vedere, cu toate că tratează subiecte care sunt la ordinea zilei și atotprezente pe internet, la știri, în filme sau în literatura străină. Dar am descoperit că românii nu îi iartă literaturii române contemporane realitatea (atitudine întîlnită, de altfel, nu doar acum și nu doar la noi). Nu știu dacă să mă bucure sau să mă îngrozească faptul că oamenii acordă atîta greutate lecturii. Sunt fericită fiindcă realizează puterea catalizatoare a cărților. Mă sperie faptul că au impresia că literatura poate spăla minți, cînd ce face, de fapt, este să le trezească. Cu literatura, la fel cum este cazul oricărei alte forme de artă și cultură, lucrurile sunt chiar simple: iei de acolo ce îți vorbește, ce rezonează în tine. Nu ești modelat de carte, ci cartea se modelează pe tine. Înveți cine ești absorbind sau respingînd idei. Nu ești păpușa, ci maestrul.

Spuneam după lansarea ultimului volum din trilogia Sânge Satanic, Rezervația Unicornilor, că știu că un om care este un exemplu pentru adolescenți ar trebui să aibă grijă la fiecare pas. Dar mă interesează mai puțin cum a scris. Am mai zis-o. Trebuie să realizăm că oamenii nu iubesc cărțile pentru înjurături, sex, droguri și muzică. Pe astea le pot obține foarte ușor în viața reală. Le iubesc pentru noțiunile aproape utopice pe care Cristina le promovează în fiecare carte. Partizană a sincerității și a libertății, a alegerii și a individualismului, asta e ea. Și asta caută oamenii. Cine a citit-o a văzut și romantismul, și sensibilitatea, și idealismul, nu numai depravarea și exacerbările. A văzut că acolo nu e ură față de oameni, ci dezamăgire. Nu e abandon, e pretenție. Cristina are așteptări de la oameni pentru că vede că ceea ce e în noi ne-ar putea face atît de fericiți, dacă nu ne-ar fi prea teamă. Dar ea nu a renunțat. Nu a plecat. Nu s-a sinucis. Nu și-a luat un job într-o corporație. Cristina a scris. Mult. Colosal. Sfîșietor. Cînd intri în pielea personajelor ei ai impresia că nu există reguli, limite, că e dreptul tău să alegi binele (sau răul), pentru că vrei, nu pentru că trebuie. Iar cînd ieși (și aici zace de fapt genialul efect) nu te apuci de droguri tari, orgii, infracțiuni, cum se tem mulți, ci ai curajul să faci un pas în plus pentru tine. Unul mic. Unul suficient. Ziua 1, momentul 1.

Mai devreme v-am arătat unul dintre citatele mele preferate din opera Cristinei. Acela despre lupta dintre poveste și cel care o spune, care exemplifică și intensitatea din fiecare roman al său. În același timp, cred că și ceea ce zicea Gustave Flaubert poate fi adevărat, chiar și pentru același om: că ar trebui să fim normali și ordonați în viețile noastre, ca să putem fi violenți și originali în munca noastră. Lumea noastră interioară, ideile noastre, formele de răzvrătire împotriva nedreptăților pot fi puse în slujba schimbării universului nostru personal într-unul mai bun, mai liber, mai deschis. Asta nu înseamnă că vom fi explozivi în fiecare clipă. Putem fi doar în cele care contează, în cele care mișcă lucrurile și inimile. Și asta reprezintă cărțile Cristinei Nemerovschi pentru mine: clipe care contează.

Ana Mănescu este scriitoare, jurnalist și promoter cultural și editorul-șef al proiectului societatesicultura.ro. O găsiți pe site-ul său, anamanescu.ro.