[Cristina Nemerovschi – “Sânge satanic”, Herg Benet Publishers, 2010]
de Ştefan Bolea
Welcome to hell. Hell is a place from your mind, as Milton observed. “Is everybody in?” Welcome on board… “Mă consolează adesea în nopţi gri şi fără sfârşit gândul că lumea asta e atât de împuţită, diformă şi imbecilă încât, oricât de adânc m-aş afunda în mizerie… voi fi oricum, întotdeauna când îmi voi privi reflexia în apă sau oglindă, cea mai minunată fiinţă care a existat vreodată pe pământ.” Aşa îşi deschide cartea tânăra prozatoare Cristina Nemerovschi, care a avut îndrăzneala să folosească un caracter masculin ca personaj auctorial. Şi i-a ieşit în mare parte: când am citit un fragment din romanul ei trimis EgoPHobiei, m-am gândit “e bun metalistu’ ăsta!” Mi-a mai venit şi altceva în minte: lipseşte aşa ceva din “literatura română”; mai exact o dare de seamă a vieţii metaliştilor… Mă gândeam să scriu şi eu despre nopţile de acum 5-10 ani, când dădeam din cap la Negură Bunget în Club Max. Sau despre mersul cu personalul la Sepultura sau de dormitul în parc la Megadeth… Sau despre iniţierea în vampirism de la Cluj, de anul trecut, prin Fernando Ribeiro… Sunt o grămadă de faze şi concertele sunt climax-ul unei existenţe underground, ca mersul la biserică după ce citeşti zilnic biblia (deşi comparaţia asta trebuie citită aproape de-a-ndoaselea). Şi iată că am acum ocazia să scriu (altfel decât prin poeme) despre această theoria metalistă.
Cea mai minunată fiinţă de pe pământ… Sunt câteva (alte) fiinţe care merită acest titlu, care, fie şi pentru că au explorat iadul şi infernul (altfel decât cum se crede), au nevoie de toată delicateţea şi blândeţea noastră: Nietzsche, Torino, decembrie 1888, Lautréamont, Paris, noiembrie 1870, Sade, Charenton, decembrie 1814. Indivizi care au văzut pământul surpat şi gura de iad deschisă la picioarele lor… Indivizi a căror durere (termen echivalent pentru existenţă, ca la Schopenhauer) i-a adus la iluminare, pentru că s-au detonat direct pe creierul lui Dumnezeu, ca să mă autoplagiez. Durerea pură aduce iniţierea: în compania lor aş vrea să-l situez pe Mickey O’Neil din Snatch, care ajunge în nirvana nihilistă atunci când îi arde mama cu tot cu rulota şi care devine God când se trezeşte din mrejele sentimentaloide ale Peştilor şi îşi face knock-out adversarul direct din vis. Şi Cristina Nemerovschi îşi trage forţa dintr-un Mordor dinamitat, care i-a ghidat pe eroii noştri din underworld: şi ea poate ajunge, într-o zi, la excelenţa aproape carteziană (ca să fii terorist îţi trebuie metodă!) a unei bombe de lumină.
Există trei modalităţi de a recomanda romanul ei: este o re-trăire a adolescenţei, o descriere a infernului şi primul roman cu metalişti din literatura română (am mai avut rockeri, dar, să fim serioşi, pentru cei specializaţi, rock-ul este un fel de pop, care se ascultă până cel târziu în gimnaziu). La mine educaţia sentimentală a început cu Guns N’ Roses, cea spirituală, cu Amorphis, Tiamat şi Paradise Lost. La noi în ţară nu se pune accent pe filosofia culturii populare (sau ceea ce numesc generic prin theoria, “privire” în sens originar), ceea ce înseamnă că nu poţi să înveţi de ce îţi place ce îţi place, fie că e gothic sau doom (cu notabila excepţie a lui Ormeny Francisc, cu textele sale de fenomenologia gothic-ului, publicate în EgoPHobia şi Europe’s Times and Unknown Waters), dar Cristina Nemerovschi deschide un portal (şi acest cuvânt trebuie pronunţat la fel cum îl intonează Vlad Dracul în Ne cheamă pământul…) pentru percepţia metal-ului în proză.
Iată cum se autocaracterizează personajul principal al romanului: “Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână. Cum sună asta ca prim rând al unui cv?” (Bine, if hell recruited.) Cele două substantivizări ale verbului misein sar în ochi: textul De ce nu iubim femeile din capitolul Pizde este consecinţa directă a acestui orizont, care trebuia exploatat de mult în literatura noastră (după mine, este mai comercială decât direcţia lui Cărtărescu, pentru că face apel la frustrările noastre fundamentale şi la realitatea Liebe ist (Totaler) Krieg). Iată două mostre de iubire-prin-ură, care reies din realitatea războiului dintre sexe: “Ştiam că nu ai cum să fii prea mişto. Dar cu toate astea te-am luat; te-am luat pentru ca erai scumpă, pentru că erai ce puteam găsi mai bun atunci. Te-am luat cum îţi iei un animăluţ şi nu ai pretenţii mari de la el. Te-am luat ca să-mi aud vocea când aberez” (îmi place tonul capitalist al proprietarului care face inventarul, mai trebuie notate dispreţul, condescendenţa şi histrionismul sadic). Mehr: “Vreau să te plimb în lesă, vreau să te pot lovi cu piciorul ori de câte ori am chef. Vreau să decid eu ce trebuie să mănânci şi unde trebuie să te pişi” (un pasaj desprins din Cele 120 de zile parcă).
Dacă este să revizuim influenţe sau consonanţe, trebuie amintiţi, printre alţii Burgess/ Kubrick (“Uau, poate m-am făcut bine! Ca alex din portocala mecanică. I can hate them once more, I’m cured!”), filmul In the Mouth of Madness de John Carpenter (pentru ideea ficţiunii care devine mantric realitate), promoţia Polirom de acum câţiva ani (mai ales Chiva şi Schiop), Mareş Lucian cu romanul nepublicat dar accesibil online, Jurnalul răului; există şi un extras, care îmi aminteşte de Prizonierii de Nietzsche în varianta hermeneutică a lui Deleuze: “«Alegeţi statutul de călători corecţi. Vă mulţumim». Nu aţi trece niciodată prin viaţa voastră fără bilet. Deşi nu sunteţi siguri că există, măcar, controlori.”
Un personaj principal metalist? Un In-der-Welt-Sein metalic? Asta înseamnă că o să avem fricţiuni sociale: ego-ul a(nti)social priveşte prin lentila romantică sau antiumanistă spre herd-ul în care a fost postat. “Nu i-aş omorî, e adevărat, ar fi mult prea blând. Cu adevărat crud ar fi să-i pot face să se privească pe ei prin ochii mei. Dacă aş putea…” Sau, în alt context: “sunteţi o ciornă, pe care ne exersăm ustensilele. Niciodată nu vă veţi vedea aşa cum sunteţi în realitate. Aşa cum vă vedem noi.” (Guns N’ Roses, So Fine: “If you could only live my life/You could see the difference you make to me”). Ideea absenţei conştiinţei de sine, a “cadavrului viu”, de care te izbeşti pe stradă, a lipsei absolute de direcţie, care-l adânceşte pe mizantrop în ura sa şi-i dă consistenţă, este prezentă în roman. Ideea aceasta nu trebuie minimalizată: dacă moartea (sau durerea sau nebunia) nu ne ţine oglinda şi nu ne trezeşte, riscăm să ne trăim viaţa într-un incubator pre-matricial. Sânge satanic oscilează între solipsism şi acţiune (sincer, aş fi preferat şi mai multă acţiune, chiar aşa în modul non-linear al naraţiunii) şi ambele orientări ale romanului au punctele lor forte. Silence solitude oblivion şi Lonely Day sunt favoritele mele.
Îmi place cum descrie autoarea un atac de panică (se vede că se ştie!), îmi place cum M. trăieşte între două lumi, ca un şaman sau ca un poet transformat în poemul lui cel mai întunecat (“Visez în schimb sânge, mult sânge, visez sânge chiar şi când sunt treaz”), îmi plac reacţiile extreme (“De ce m-aş excita să văd bucile printre care te caci?” sau “uneori mă gândesc că e chiar un pleonasm. Manelist creştin e cam acelaşi lucru cu o blondă proastă.”). E faină şi deconstrucţia relaţiei de cuplu, până la detonarea necesară: “Mergi cu mine până la capăt, diavoliţa mea, lumina mea” rezonează Ich bin dein Labyrinth. Also, dacă vreţi un roman antisocial, cu faze hardcore filosofice dar şi cu umor negru dadaist, cu scene de sex şi de măcel, dacă vreţi primul roman metal din România, confesiunile unui “satanist” bisexual şi misogin, aţi ajuns în locul potrivit! Welcome back … The Gate will close now.