[Cristina Nemerovschi – “Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”, Herg Benet Publishers, 2014]
de Constantin Piştea
Înainte de orice, cine este, domle, Anghelescu? Un worker în bancă, care la 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, şase ore, patru minute şi câteva secunde, se hotărăşte brusc să devină scriitor. Şi nu orice scriitor, ci de succes. Îşi dă demisia şi purcede la drum. Nu fără ajutor, ci consiliat de doi amici, scriitori, la rândul lor, Georgescu şi Mateescu, dar şi de gândul că succesul îl va ajuta să se răzbune pe o iubită din urmă cu 18 ani, care l-a înşelat. Bine, Adina, preafrumoasa fată, care printre alţii l-a avut şi pe Mateescu (sper să nu-l confund cu Georgescu), îşi împarte frontul luptelor interne ale respectabilului aspirant la titlul de scriitor de succes cu proeminentul Cernătescu, unul care se bucură de faimă indiferent de ce scrie.
Sunt mai multe fire pe care merge Cristina Nemerovschi: relaţia dintre Anghelescu şi mama lui, care-i pregăteşte mereu ceva bun de mâncare; modul în care un astfel de aspirant interacţionează cu criticii literari, care mai de care mai grobian; cum se scriu cronicile în gazetele literare (pe bani, desigur, suma minimă fiind 50 de lei); impresia omului fără vocaţie că orice cuvânt pe care-l scrie are valoare literară, doar pentru că e scos de mintea lui luminată etc. Atmosfera descrisă de Cristina mi-a amintit de fragmentul ăsta fabulos din „Filantropica”.
În afară de asta, există aici şi un comic al numelor, mai ales al celor purtate de criticii literari, Horaţiu Antoniu sau Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popeşti-Strâmbescu, dar şi al unor scriitori, precum stimabila Varvara Veronica Vagonet. Bujorel mi-a amintit de un critic de azi care caută likeuri pe facebook şi dă cartonaşe. Doar atât, mi-a amintit. Altfel, da, lumea din roman corespunde realităţii literare româneşti, aşa cum o vede cineva care are cât de cât acces la ea. Inclusiv faptul că editura la care-şi duce Anghelescu manuscrisul format din două pagini este situată într-o cămăruţă aflată la capătul unui drum întortocheat, care trece prin vreo două locuinţe şi printr-un hol întunecat, dincolo de o scară fragilă.
M-a distrat cartea asta, despre care înţeleg că iese din tiparul cu care şi-a obişnuit Cristina Nemerovschi cititorii. Însă, fiind primul său roman pe care-l citesc, sunt convins că şi celelalte sunt la fel de bine scrise, cu un limbaj la fel de natural şi dezinhibat, poate nu la fel de haioase, însă cu aceeaşi amprentă de scriitor cu vocaţie (nu de succes, ca Anghelescu). Dacă nu mă credeţi, încercaţi.
N-am înţeles de ce i-a(u) zis „roman pamflet”. Pur şi simplu, e un roman. Scris foarte bine, realist, ironic, amuzant, contemporan, românesc. Şi-apoi, nu ştiu care este legătura dintre poza de pe copertă şi acţiunea din roman. Bine, la un moment dat, bucătăria lui Anghelescu e prinsă într-un incendiu, dar a pune volumul sub umbrela asta mi se pare o eroare. Nu gravă, însă câte alte coperte nu ar fi fost mai reuşite? La ce notă caricaturală are romanul, sunt convins că s-ar fi găsit foarte multe alte ipostaze potrivite. Totuşi, nu judecaţi o carte după copertă. Citiţi-o. Veţi vedea România literară aşa cum unii din interior v-o povestesc doar la un pahar.
„Mă întorc și mă apuc cu râvnă de scris. Mai am foarte puțin de lucru la primul meu roman. Mi-am propus să debutez şi cu poezie, şi cu proză, în acelaşi timp. Am ajuns deja la pagina opt din roman, dar aici m-am blocat niţel. Îmi dau seama că nu am niciun personaj. Nu am nici acţiune. Ce-i drept, aveam un feeling pe care îmi doream să îl transpun în carte, dar, de aseară până acum, am uitat care era. Câte nu s-au întâmplat între timp! Îmi rod pieliţa unghiei de la degetul mare. Vreau să produc un roman monumental, pe mai multe planuri, să semene cu Neamul Şoimăreştilor sau cu Fraţii Jderi. Scriu patru rânduri, dar nu îmi plac, le şterg. Din greşeală, şterg şi pagina anterioară. Am acum doar şapte pagini din roman, dar e suficient, până mâine îl termin, dacă mă ţin de treabă. O să am nevoie de multă cafea. Sunt nervos.”