embrace of the void

(jidovul rătăcitor)

de Paul Belce

Duminica. Un salt in gol de pe balustrada balconului si ma trezesc in pat, cu transpiratia curgandu-mi siroaie, ascultand bataile asurzitoare ale inimii. Incerc sa-mi dau seama cand am innebunit, sau cand m-am trezit, acelasi lucru.

Ma impleticesc pana in bucatarie, si dau sa-mi torn cafea din expresor, dar mainile imi tremura prea tare si recipientul se face tandari pe podea, improscand mobila si peretii cu o zeama cleioasa, maroniu inchis.

Nenorocitii astia, uite ce mi-au facut! Uita-te la mine! M-au infectat cu boala asta ingrozitoare – speranta! Acum traiesc ca si cum as avea un scop in viata, ma trezesc sa prind urmatorul rasarit, si ce imi aduce? Un rol marunt intr-o piesa lipsita de sens, cu actori scarbiti, constienti de zadarnicia esentiala a actiunilor lor, insa incapabil sa schimbe ceva.  Automate defecte, asta suntem. Fiecare vede ca imparatul este gol, si se scufunda in letargia obisnuita.

Pentru asta m-am nascut? Pentru asta m-ati smuls din imbratisarea vidului? Sa se termine cu mascarada asta, vreau sa arunc carnea bicisnica de pe mine, carnea care doreste si ii e frica sa moara, pe care tot voi ati invatat-o iluzia dorintei si frica de moarte. Vreau adevarul pur, orbitor, vreau frigul cosmic!

A fost odata o amintire. A fost, pentru ca am trait-o, am gustat-o cu toate simturile, m-am lasat in voia efemeritatii sale, am disecat-o si am turnat-o in toate formele si asocierile posibile, si am asezat-o cu grija intr-un cotlon al memoriei.

A fost ca niciodata, deoarece nu e la fel ca prima oara, asa-i? Sa-ti amintesti inseamna sa te indoiesti simultan de cele traite, de consistenta lor, e ca un vis, nu? Asta daca nu invii amintiri care sa te curenteze mai tare decat prezentul, ceea ce marturisesc ca n-am trait (inca).

Si atunci ce? Sunt condamnat la uitare si la repetitie? De fiecare data e ceva nou, se creeaza o alta amintire, si mergem pe firul amintirilor in cautarea celei originale, care incepe sa semene tot mai mult cu o fantezie de genul visarii cu ochii deschisi.

Dar daca totul nu este decat un vis al meu, care se rasuceste si se desfasoara dupa bunul plac? Sa existe doar visul, niciun spectator, nici macar eu : un vis populat cu personaje precum Baiatul care viseaza, Fata care spune adevarul, Timpul, Moartea, Speranta. Si Iubirea, care ii leaga pe toti. Dar atunci visul s-ar numi realitate, nu crezi?

Priveam in gol, imun la privelistea zorilor care incepeau sa mijeasca. Cuvintele s-au inchegat, au format versuri si am inceput sa fredonez pe muzica lui Bob Dylan :

They said I was a body but my body did not knew

He was reaching for the stars

He was gathering all the scars

In this world so full of hopes and no tomorrow