poeme de Adrian Mielcioiu

Cărţi

 

suntem cărţi care se scriu singure

fiecare într-un ritm diferit

de cel cu care viaţa îi întoarce pagina

întrerupând mereu povestea la mijloc

sunt scriitor

adică o carte

care îşi completează golurile lăsate de viaţă

 

 

 

Atras de luminǎ

 

te-am asaltat

ca un fluture atras de luminǎ

fulgerǎtor şi neaşteptat

ai fǎcut ochii mari

şi am zburat peste câmpiile lor verzi

uimit sǎ vǎd

cu fiecare an care trecea

cum te întindeai nesfârşitǎ sub mine

cuprinzând cu privirea

întreaga mea viaţǎ

 

 

 

Clar albastru de lună

 

rezemat de perete

zac risipit pe parchet ca un pesmet sfărâmat

contemplând răvăşit pe-ntuneric

mulajul şezutului tău din polistiren expandat

cuibărit în micul fotoliu diform umplut cu perle

în care zdrenţele unui nor recurent

clatină-albastru

ceea ce ar fi trebuit să fie

clarul nostru de lună

 

 

 

Vremea noastră

 

a venit vremea noastră

şi ne-a găsit obosiţi

mă privea tânăr din ochii tăi

picurându-ţi pe buze amar

mierea puţinelor clipe rămase

până când va pleca

lăsându-ne adormiţi

ai surâs scurt

cât vremea noastră

cât să aflu că viaţa mea

nu va mai fi decât

amintirea surâsului tău scurt

plimbări lungi

ca picioarele tale

popas greu

ca somnul despărţirii

 

 

 

Inseminare

 

la început a fost cuvântul

trabantulumircescu

i-a urmat un spaţiu care demult a fost o maşină

iar acum este locul meu de joacă preferat

unde agăţat de volan îmi conduc visul

către locul în care mă voi naşte

cu viteza unui spermatozoid ancestral

intru de pe strada Bradului din cartierul Trivale

în parcarea blocului patuzeci

cu trompele uterine înalte cât patru etaje

gâtuit de emoţia ieşirii celor doi prieteni ai mei din ovarele lor

Adi de la scara E şi Narcis de la F

la gândul că voi da peste ei

iar copilăria mea va rămâne însărcinată cu noi

poate încă dată

 

 

 

Semnul

 

vor veni la costum

şi-mi vor deschide festiv toracele

cu mânecile suflecate şi cu cravata leşinată-n cămaşă

unul dintre ei va lua Semnul

şi-l va arunca tuturor cu virgula pe dedesubt

după care se va întoarce cu faţa spre mine

şi mă va împinge cu piciorul stâng într-o groapă

îl va prinde rostogolindu-şi pielea pe treptele coastelor

până când lebedele vor ieşi toate deodată în larg

ca un aisberg dintr-o vulpe-argintie

cel pentru care toate tăbliţele cu nume de străzi

împuşcate de mine în blocuri

vor ieşi umede din trei morţi

legănându-se într-un singur glonţ

ca o virgulă la vedere

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.