Umberto Eco, Numele trandafirului

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Umberto Eco (n. 1932 – d. 2016) a fost scriitor, editor, filosof, semiotician, președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. Printre cele mai cunoscute lucrări literare ale sale se numără Numele trandafirului (1980), Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri sau Cimitirul din Praga.

Numele trandafirului (Ed. Adevărul Holding, 2010) aparține stilului funcțional beletristic, categoriei estetice a comicului, subcategoriei estetice satirice, genului literar epic, speciei literare a romanului polițist (medieval).

Romanul prezintă caracteristici ale următoarelor curente literare: postmodernism, (neo)baroc, și manierism. Vin în ajutorul acestei afirmații argumentele de mai jos:

1) Postmodernismul „denumește, în literatură, o atitudine și o tendință diferite de cele ale modernismului. Dacă modernismul, cu variantele sale avangardiste, marca o ruptură cu trecutul, o voință de înnoire presupunând o fază violent demolatoare, postmodernistul este artistul hiper-livresc care știe că noutatea absolută este exclusă și care decide să trăiască pașnic cu tradiția. Pierzându-și inocența, fiind marele cititor de texte înainte de a fi scriitor, el simte că spațiile rămase pentru rostiri inedite sunt extrem de înguste. De aceea va trimite cu detașare, cu ironie, cu superbă toleranță la biblioteca uriașă care-l precedă. Procedeul se numește intertextualitate și exploatează referințele livrești până la dimensiunea unui stil” (Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Ed. Didactică și Pedagogică, 2009). Acest curent literar se regăsește în Numele trandafirului la nivelul structurii. De-a lungul romanului, Eco utilizează de nenumărate ori intertextualitatea încorporând în roman citate în latină sau alte limbi aparținând unor texte celebre. În ajutorarea afirmației mele vine și Christopher Butler în a sa Postmodernism: A Very Short Introduction (2002), care dă drept argument un citat din roman: „cărțile vorbesc mereu despre alte cărți și fiecare poveste spune o poveste care deja a fost spusă”, referindu-se la ideea postmodernistă că toate textele fac referire la alte texte (intertextualitate). Aceeași idee este susținută și în The Cambridge Introduction to Postmodern Fiction (2009) de Bran Nicol.

2) (Neo)baroc – Spune aceeași Irina Petraș în Teoria literaturii. Dicționar-antologie: „Ca și categorie estetică eternă, barocul denumește sfârșitul perioadelor clasice, echilibrate și se manifestă prin fantezie dezlănțuită, exaltare, respingere a regulilor, cultivare a hiperbolei și a antitezei, gust pentru fantastic, fervoare, pitoresc, gust al pateticului și al decorativului”. Alte câteva elemente sunt de reținut, ele reflectând faptul că Numele trandafirului se încadrează în baroc:

„1. barocul exprimă sentimentul universal al contradicțiilor vieții, polaritatea, conflictul tendințelor antagonice, creator de contraste, opoziții și oscilații continui…

2. opera barocă sugerează mobilitatea, fluiditatea, mișcarea…
3. dezagregarea lăuntrică, producătoare de antiteze în serie, scindează întreaga viziune barocă a lumii, exprimată printr-o serie de opoziții tipice, însoțite de conștiința lor manifestă…
4. același antagonism apare și pe plan psihologic, mișcat de forțe în perpetuă tensiune (rațiune și pasiune, spirit și simțuri, trup și suflet)…” (Adrian Marino, Dicționar de idei literare, vol. I, Ed. Eminescu, 1973).

Referitor la neobaroc, trebuie amintit că este un curent bombastic (manifestat îndeosebi la începutul secolului al XIX-lea) care reîncearcă să reînvie barocul. La nivel literar, acesta se caracterizează printr-o serie de elemente care se regăsesc și în Numele trandafirului conform lui HyunJoo Yoo (The Neo-Baroque of Our Time: A Reading of Umberto Eco’s The Name of the Rose), și anume: intertextualitatea, serialitatea, instabilitatea, neîncrederea asupra realității, rolul activ al cititorului. Despre intertextualitate (caracteristică și postmodernismului) am menționat anterior. Serialitatea (neo)barocă nu are începuturi și sfârșituri clare, ci o preferință pentru structura multiplă și fragmentată ce amintește de un labirint, în cazul romanului lui Eco biblioteca este labirintul caracteristic barocului. „Structura labirintică este bazată pe un sistem de semne care își schimbă constant semnificația” (HyunJoo Yoo), de unde rezultă instabilitatea și neîncrederea asupra realității. De asemenea, neîncrederea asupra realității este reflectată și de faptul că însuși William de Baskerville afirmă că nu crede într-un adevăr absolut și ajunge la descoperirile din final printr-o simplă întâmplare. În plus, prin folosirea intertextualității, romanul solicită cititorului să interpreteze semne și mesaje din perspectiva proprie. Contradicția specifică barocului și antagonismul psihologic sunt caracteristice lui Adso care nu este capabil a mai folosi limbajul perfect (sacru) pentru a povesti experiența sexuală care îl macină fiind prins în lupta lăuntrică dintre pornirile sale profane și cele dumnezeiești. Cu ale cuvinte se poate afirma că Numele trandafirului se încadrează în neobaroc oglindind mentalitatea și estetica baroce.

3. Manierism – este o „noțiune folosită pentru a desemna fie copierea sau combinarea eclectică a mijloacelor de expresie ale unuia sau ale mai multor maeștri, fie repetarea propriilor procedee artistice” (***, Dicționar enciclopedic, vol. IV, Ed. Enciclopedică, 2001). Cu alte cuvinte, manierismul se caracterizează prin aceea că e o imitație a artei antecesorilor, iar Umberto Eco în Numele trandafirului tocmai aceasta face: se inspiră din operele de artă ale antecesorilor tratând tot arta (la centrul tuturor întâmplărilor stând chiar Poetica lui Aristotel).

Titlul romanului poate fi explicat prin intermediul cuvintelor care sfârșesc Numele trandafirului: „Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât numele (denumirile goale)” – traducere de Stella Petecel din postfața volumului publicat de Ed. Adevărul Holding. Acesta este un hexametru din De conteptu mundi (Despre disprețul lumii) de Bernardo Morliacense care vorbește despre ideea că din toate lucrurile care au pierit nu mai rămâne decât simplul lor nume, concept care îl atrage peste măsură pe Eco. Afirmă Florin Chirițescu în postfața romanului: „Numele, deci! De fapt nominalism se numea și filosofia lui William Ockham, savantul călugăr franciscan despre care amintește adesea Guglielmo, eroul cărții noastre. Cităm din Micul dicționar enciclopedic (Ed. enciclopedică română, 1972): «Nominalism: Curent filosofic medieval care susține că numai lucrurile individuale există cu adevărat, noțiunile generale (universale) nefiind decât simple cuvinte, nume ale lucrurilor.» Nominalism, ockhaism, cum s-a numit, raționalismul acesta sever avea să influențeze mult filosofia secolelor ce au urmat, ajungând până la acea evaluare a limbii ca sistem convențional de semne a lui Ferdinand de Saussure. De altfel, Eco, format la școala lingvisticii franceze saussuriene, din care avea să se nască în cele din urmă semiologia, mărturisește…că adesea îl citea pe Ockham.

Așa se explică, destul de limpede, credem, titlul romanului lui Eco. Așa se justifică faptul că mulți critici, italieni și străini, au văzut în Numele trandafirului o demonstrație în cheie narativă a teoriei semiotice elaborate de Eco”.

Semiotica reprezintă studiul general al semnelor cuprinzând trei părți: pragmatica (relația semn-om), semantica (relația semn-semnificat) și sintactica (relația dintre semne) (***, Dicționar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, 2006). În lucrarea O teorie a semioticii, Umberto Eco a încercat să construiască teoria generală a semioticii pe baza teoriei codurilor adăugând o investigație asupra producerii de semne. În Numele trandafirului cititorului i se solicită să interpreteze semne și mesaje din perspectivă proprie. „Romanul este o frescă semiotică, narativă, figurativă în care totul e citare și implicare a cititorului” (HyunJoo Yoo).

Din punct de vedere al subiectului, Numele trandafirului urmărește întâmplările petrecute la o mânăstire condusă de Abatele Abbone în anul 1327. Personajele principale, William (Guglielmo) de Baskerville și Adso de Melk, pornesc în investigarea crimelor care au loc în rândul călugărilor. Din punct de vedere al timpului istoric, cititorul este situat în timpul conflictului dintre Ludovic de Bavaria („coborât în Italia pentru a reface demnitatea Sfântului Imperiu Roman, potrivit dorinței Celui de Sus, și spre rușinea josnicului uzurpator și simoniac și ereziarh care a pângărit la Avignon numele sfânt al Apostolului – vorbesc de numele păcătos al lui Giacomo din Cahors…”) și papa Ioan al XXII-lea (pe numele său anterior, Giacomo din Cahors).

Romanul prezintă niște particularități aparte, și anume:

1. Personajul principal, William de Baskerville, are la bază o serie de elemente. În primul rând, Eco îi folosește ca sursă de inspirație pe Sherlock Holmes (cu care se asemănă fizic, dar și din punct de vedere al comportamentului; în plus, la fel ca Holmes, are un însoțitor-narator, pe Adso, călugărul benedictin), celebrul detectiv creat de Sir Arthur Conan Doyle (inclusiv numele Baskerville este preluat din romanul Câinele din Baskerville, idei susținute și de David R. Richter în al său Eco’s Echoes: Fictional Theory and Detective Practice in the Name of the Rose), și pe părintele Brown al lui G. K. Chesterton. Acestora Eco îl adaugă chiar pe William Ockham (anterior menționat) de la care preia prenumele și îl dă călugărului franciscan.
2. Eco se folosește de figuri istorice reale. „Robert Bacon a existat, ca și William Ockham. Au existat și Gioacchino da Fiore, și Michele da Cesena, și Ubertino de Casale… Și inchizitorul francez Bernard Gui a trăit în realitate…” (Florin Chirițescu) Dintre aceștia, inchizitorul Bernardo Gui (născut Bernard Guidoni) joacă un rol esențial fiind antierou și dușman al lui William de Baskerville, venit să ancheteze întâmplările de la mânăstire.
3. Influențat de opera lui Jorge Luis Borges, Eco creează un întreg personaj. Este vorba despre bibliotecarul orb, Jorge din Burgos. Asemănările dintre cei doi nu se opresc doar la nume. Borges a fost orb în ultimii ani de viață și a fost directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei – un alt element comun, căci orbul încearcă să protejeze biblioteca și, mai ales, Poetica lui Aristotel.

Printre temele abordate de autor se regăsesc: istoria, creația, condiția umană, iubirea, raportul dintre om și Dumnezeu. În ceea ce privește motivele literare, pot fi identificate: călugărul-detectiv, antieroul, tensiunea sexuală, ispita etc.

Opera are meritul de a semnala cititorilor importanța istoriei, a artei, a culturii. De asemenea, pune accentul pe dialogul cu divinitatea prin intermediul monologului interior purtat de Adso care trăiește sentimente puternice contradictorii privind întâmplările din mânăstire, dar și cu referire la momentul în care se îndrăgostește de țărăncuță și încearcă să se regăsească pe sine și să-și redobândească credința.

Atmosfera romanului este dinamică, misterioasă, sobră, tensionată, construită potrivit pentru a reflecta lumea medievală în care se petrece acțiunea. Registrul lingvistic este cult, utilizat de așa-natură încât să reflecte personalitatea personajului care relatează – Adso de Melk, un călugăr benedictin.

În concluzie, Numele trandafirului se adresează cititorilor maturi sau care se află la finalul adolescenței, pasionați de istorie, de cultură, de mistere sau de povești detectiviste.

Numele trandafirului, filmul

Numele trandafirului a fost ecranizat de 20th Century Fox în 1986 avându-i în rolurile principale pe Sean Connery (William de Baskerville) și Christian Slater (Adso de Melk), fiind regizat de Jean-Jacques Annaud și inclus de IMDb în următoarele categorii: polițist, mister, suspans.

Ecranizarea păstrează destul de bine firul epic al romanului, acțiunea peliculei construindu-se în jurul morților misterioase ale călugărilor de la mânăstirea condusă de abate (interpretat de Michael Leonsdale) și în jurul reacțiilor în legătură cu aceste crime. Călugării cred că morțile celorlalți confrați sunt o pedeapsă a lui Dumnezeu sau un act al diavolului, însă, lipsit de această convingere, William de Baskerville va porni cercetările, fiind ajutat de mai tânărul Adso.

Filmul a fost un succes în Europa (unde a primit numeroase premii, dintre care două Premii BAFTA – pentru cel mai bun actor, Sean Connery; pentru cel mai bun machiaj, Hasso von Hugo) și la nivel mondial, mai puțin în Statele Unite.

Pelicula se desfășoară într-un ritm lent, tonul este întunecat, cu decoruri sumbre care să amplifice misterul și tensiunea, iar locațiile sunt alese de așa-natură încât să reconstruiască atmosfera medievală.

Povestea este complexă, tema centrală a filmului bazându-se pe ideea că Biserica dorește să ascundă cunoștințele în timp ce alți gânditori se opun și doresc să le facă publice. Fiind anul 1327, majoritatea cărților sunt ținute ascunse în mânăstiri, pentru că ele contravin doctrinei catolice. Acesta este și motivul pentru care au loc crimele din mânăstire, dorința de a ține ascunsă Poetica lui Aristotel, iar atunci când Baskerville încearcă să afle dacă biblioteca ar putea fi un factor determinant pentru ce se petrece în mânăstire, se confruntă cu opoziția Bisericii.

De asemenea, este vremea în care Inchiziția are un rol activ la nivelul Bisericii, motiv pentru care inchizitorul Bernard Gui (interpretat de F. Murray Abraham) își face apariția între zidurile mânăstirii. Pe măsură ce au loc cercetările, vom afla că William de Baskerville are un trecut conectat de cel al inchizitorului.

De-a lungul filmului, există și alte conflicte secundare, printre care și întâlnirea sexuală a lui Adso cu țiganca (acest personaj este schimbat, în carte fiind menționată o simplă țărăncuță). În plus, sunt prezente numeroase modificări de situație și mistere care păstrează atenția spectatorului incluzând: homosexualitatea, crima, erezia, arderea pe rug etc.

Pelicula este întunecată, costumele sunt realizate de așa-natură încât să se încadreze în perioada pe care o reflectă (Evul Mediu), iar regia și jocul actoricesc sunt de cea mai bună calitate (o confirmă cele 17 premii câștigate la diverse competiții).

#

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică, literatură realistă și dramă. Este copywriter și se implică în activități de voluntariat la Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). În 2013, a debutat în Revista de Povestiri cu textul Păcatul. Un an mai târziu (2014) participă la Inspired – Concurs de idei la secțiunea dramaturgie, cu textul Contrabandă-n alb și negru, premiat cu locul al doilea. Este absolventă a Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014 și membră a grupului literar Secția 14, înființat după încheierea atelierului. În 2015 își face debutul în literatura fantastică cu un dark fantasy intitulat ReÎnnoirea în revista Argos nr. 10. Tot în 2015, debutează pe hârtie în antologia Secției 14, Eroi fără voie. În 2016, apare cu textul Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan în Revista de suspans, nr. 25. Pe Alexandra o mai puteți citi și la: http://www.taramuridenicaieri.ro/.