Revolta îngerilor

de Rodica Bretin

 

… Îngerul şi-a desfăcut aripile, iar zarea s-a cutremurat, înecată într-o lumină sângerie… Am lunecat în genunchi, printre sfărâmături, cadavre, cioburi, traverse răsucite; şi-n tăcerea apocaliptică mi-am auzit ruga, deznădejdea.

„Pentru ce?!“

Nu toţi fuseseră vinovaţi, de ce o singură osândă? Şi cine-i judecase? Cu ce drept?

Am strigat, ridicând pumnul spre cerurile din care El privea nepăsător. Atunci, îngerul mi-a făcut semn să mă apropii şi am pornit, şovăielnic, umbrindu-mi ochii cu palma. Nu-i vedeam chipul, trupul. Doar o siluetă de lumină. Însă privirea îi ardea, iar vorbele mi-au bubuit sub frunte:

„Soarta lor va fi în mâinile tale, Patrick. Numai tu îi poţi izbăvi!“

M-am uitat la morţii din jur – erau atâţia, sute, presăraţi printre vagoanele zdrobite… Fiecare avusese un nume, o viaţă. Nu eu le adusesem pieirea – cum să le dau totul înapoi?

Am privit în ochii de foc cu îndoială.

„Ce să fac?“…

Zdruncinătura m-a dezmeticit; eram treaz, cu inima bătând nebuneşte. Dincolo de fereastra murdară, o gară aidoma celorlalte: Mala. Am răsuflat adânc, ca să-mi vin în fire.

Coşmarul. Repetat, aidoma – eu, îngerul, trupurile sfârtecate şi întrebarea ce rămânea mereu fără răspuns… Trenul. Asta trebuia să fie! După atâta vreme, mă săturasem.

Cumpără-ţi o maşină, Patrick. Ideea mă ispitea, dar n-aveam destui bani. Poate într-un an, doi…

Locomotiva a pornit iarăşi, cu scrâşnete şi opinteli. Urmau Grenagh şi Blarney. Apoi Corcaigh mă aştepta, cu bastioanele înţesate de tunuri adormite pe vecie, cu străzi largi, case de gresie şi grădini, cu frumuseţea-i străveche. Două zile în care să-mi trag sufletul: un răgaz.

Nu voiam. Am clătinat din cap şi bărbatul de lângă mine a trecut sticla mai departe. Compartimentul era plin, ca-ntotdeauna. Trei mineri, un pădurar, veterinarul cel gras, dirigintele de poştă şi nevastă-sa. Am închis ochii să nu-i mai văd, să uit că Luni o să mă întorc din nou, cu acelaşi tren, într-acelaşi vagon…

Mala, oraşul de pe Apa Neagră şi bătrânul port: hotarele jalnicului meu domeniu. Între ele, mine abandonate, gatere, ferme. Şi eu, pe drumurile colbuite, bătând la porţi mereu ferecate. Zece ani de mizerie, printre săraci cu duhul şi suflete ieftine.

Cei din Corcaigh mă priveau de sus, ca pe un ratat. Prietenii îmi uitaseră telefonul, apoi numele, iar când ne întâlneam se depărtau în grabă, ferindu-se ca de o boală.

„ …Domnii vor să cumpere?“

Am tresărit. În uşa compartimentului, o fetiţă ne arăta coşul: fragi, zmeură, afine.

Ceilalţi nu păreau s-o vadă. Minerii destupaseră încă o sticlă, pădurarul se uita pe fereastră, omul de la poştă citea ziarul – doar nevastă-sa a fluturat din mână, de parcă voia să alunge o muscă.

Nu, copilă, domnii nu cumpără nimic, niciodată.

De atâta vreme mă căzneam să vând. Săpunuri, aspiratoare, radiouri, jucării… Mă primeau bănuitori, ostili. N-aveau nevoie de fleacuri ca sclifosiţii de la oraş – ei trăiau simplu, zgârciţi şi nespălaţi, asemeni străbunilor care-l urmaseră pe Brian Boru. La naiba! Mai lesne aş fi vândut enciclopedii papuaşilor.

Şi fetiţa învăţase lecţia vieţii în luminata Irlandă. Se trăgea spre coridor privind în pământ, fără să aştepte vreun răspuns.

Când l-a primit, a ridicat ochii: întunecaţi, lucind umed, ca ai căprioarelor oprite din fugă. Era uimire în ei, neîncredere. Şi speranţă.

Da, voiam să cumpăr. Un cornet cu fragi şi unul cu zmeură. Ba chiar încă două, cu afinele care nu-mi plăcuseră vreodată…

În compartiment s-a lăsat tăcerea. Pădurarul mă privea ca pe un braconier ivit brusc dintr-o tufă, doamna şi-a strâns buzele, veterinarul a murmurat ceva neauzit.

Fetiţa a făcut un pas înainte şi, în lumina săracă am văzut că era desculţă. Şuviţele negre, zburlite, îi încadrau chipul ca o aureolă de spini. Câţi ani să fi avut? Poate cincisprezece, dar părea mai mică în rochia-i albastră, scurtă, atârnând pe trupul slab. Mi-a întins fragii zâmbind cu sfială – şi-n clipa aceea degete butucănoase i-au încleştat umerii, smucind-o ca pe o paiaţă de cârpă.

„Vagaboando! Cerşetoareo!“

Sprâncenele stufoase se uniseră într-una singură sub cozorocul şepcii, vorbele ieşeau şuierate printre dinţii galbeni şi rari. Veterinarul dădea din cap cu înţeles, doamna se înviorase, minerii rânjeau.

„Las-o, domnule, că n-a făcut nimic rău…“

Zdrahonul s-a răsucit spre mine ca muşcat de şarpe. Chipul i se schimonosise – furia, indignarea îl sufocau.

„Tu ce te bagi? E cu tine?!“

Nu era. Nici cu mine, nici cu altcineva. Doar o orfană azvârlită de valurile sorţii pe ţărmuri sterpe, neprimitoare.

„Îi plătesc eu biletul.“

Pădurarul a oftat cu năduf, obrazul buhăit al bărbatului în uniformă s-a întunecat. Doar fetiţa se uita la mine cu ochii aceia mari, tremurând. Încleştarea ce-i fărâma oasele firave a slăbit.

„Dar… nu se poate…“ bâiguia namila, văzând că-i scapă vânatul din gheare.

Mi-am scos portofelul, am numărat hârtiile. Un miner a fluierat a dezamăgire, grăsanul pufnea neputincios; însă doamna a hotărât că era destul.

„Ia ascultă, tinere! Cine te crezi? Dacă eşti aşa de milos, ia-o acasă – dacă nu…“

O frântură de clipă am fost gata să mă ridic.

Chiar asta aveam să fac! O să mă duc la comisie, la judecător, la orfelinat, oriunde, o voi înfia de va fi nevoie… Tot eram singur şi ocolit ca un lepros!

Însă ceva, poate anii de umilinţe, poate lenea, m-a oprit. Lipseam de acasă cinci zile pe săptămână. Cu cine s-o las?… Şi-apoi, de unde bani să cresc un copil?!

Până la urmă nu era prima, nici ultima nedreptate de pe lume. La ce bun să mă pun de-a curmezişul? Fetiţa va fi dată jos în cea dintâi gară, iar poliţiştii o vor duce la orfelinat. Cineva se va găsi să-i poarte de grijă. Nu era treaba mea, viaţa-mi fusese îndeajuns întoarsă pe dos.

Am băgat banii în portofel, am înghiţit anevoie nodul din gât şi mi-am ferit privirea. Doamna a surâs mulţumită, minerii au scos o nouă sticlă, zdrahonul şi-a îmbrâncit prada pe coridor. Apoi, paşii, sudălmile s-au îndepărtat şi am auzit şuieratul locomotivei, zbaterea văzduhului închis în capcana de piatră a văii.

Am ieşit, mi-am scotocit buzunarele după brichetă, am aprins o ţigară cu mâini tremurătoare. De ce trebuiau să mi se întâmple toate numai mie?! Păcat, ispăşire, vina nepăsării şi osânda remuşcărilor… Dar de mine se îndurase cineva, vreodată? Nu-mi ajungea o Cruce, nu era destul de grea Golgota vieţii?

Brazi, stânci, prăpăstii, iarăşi brazi. Şi bufniturile: rare, înfundate, venind dinspre capătul vagonului. O uşă rămăsese deschisă, se izbea de toc enervant, cu stăruinţa nesfârşită a lucrurilor ce au hotărât să se revolte.

Din câţiva paşi am fost acolo, am tras de mâner. Şi am văzut: coşul spart, cornetele strivite, ca şi cum cineva le călcase înadins… Şi dacă bruta o bătuse, dacă avea să-i mintă pe poliţişti?! Am sărit peste balta cleioasă, trecând în celălalt vagon.

Un compartiment, altul şi altul. Pustii, cu sticle goale şi resturi de mâncare pe banchete, pe podele, cu perdelele rupte, soioase. Ce aşteptam să găsesc?!

Atunci, am auzit sunetul. Aspru, îngroşat, ca o grohăială. Geamul toaletei fusese mâzgălit, vopsit şi răzuit de-atâtea ori că nu mai ascundea nimic. Şi m-am uitat.

La fetiţa frântă peste vasul de fontă în care tremura o mlaştină scârboasă, duhnitoare. La zdrahonul care se înverşuna asupră-i, cu pantalonii lăsaţi în vine, cu şapca dată pe spate. La rochia aruncată pe jos. Şi iarăşi la coapsele subţiri, la şoldurile înguste şi mugurii mici ai sânilor – o neîmplinire neluată în seamă de cel care încleşta, strivea cu turbare.

Încremenisem. Buzele mi-erau uscate, obrajii îmi ardeau de ruşine, de vină. Răsuflarea namilei se iuţise, izbea tot mai încrâncenat trupul de alabastru, săltându-l de la podea, iar eu stăteam acolo, uitându-mă, fără să fac nimic, fără să…

Ridicată pe vârfuri, cu şuviţele-spini lipite de frunte, fetiţa scrijelea zadarnic pereţii mânjiţi. O clipă, o mie… Deodată, între două smucituri, înainte ca menghina mâinii păroase s-o apuce de ceafă, a întors capul şi m-a privit. Cu milă.

Zguduitura, urletul metalului sfârtecat au umplut lumea. Pe urmă n-a mai fost decât tăcere.

…Căzusem în genunchi, printre sfărâmături, cadavre, cioburi, traverse răsucite. În vagonul răsturnat era praf, era fum. De undeva răsunau gemete, strigăte tot mai stinse, iar lângă mine, omul în uniformă zăcea cu ţeasta preschimbată într-un terci roşiatic.

O siluetă, în penumbră: fetiţa, cu trupul lucind stins sub vânătăi şi mâzgă. A venit, uitându-se la ţeava care îmi ieşea din pântece, la măruntaiele răbufnind din rană. Era linişte în ochii aceia de rubin. Şi neîndurare.

„Voi, oamenii… Credeţi că vi se cuvine totul, că vi se iartă toate… Nu şi de noi!“

A arătat spre zarea înecată într-o lumină sângerie şi i-am văzut venind, cu lănci, spade şi platoşe, mulţimi nenumărate, ce aveau să se abată asupra lumii.

„Dar El nu va îngădui…“,  am şoptit.

„Nu ne mai pasă!“

Ochii ei vărsau flăcări, aripile i s-au desfăcut.

„Dormi, Patrick“, a spus, înainte să pornească spre ceilalţi.

Apoi s-a lăsat bezna.

                        

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *