de Dragoș Filioreanu
“You can’t wake up, this is not a dream,
You’re part of a machine, you are not a human being,
With your face all made up, living on a screen,
Low on self esteem, so you run on gasoline.”
[Halsey – Ghost]
Ajung acasă de la școală. Mama încă n-a venit, îmi pun o supă la încălzit și mănânc. Mă uit la ceas, ora cinci. Trebuie să apară. Citesc Existențialismul astăzi de Ștefan Bolea.
În momente ca acestea, simțeam că lumea îmi aparține. Puteam fi cine voiam eu să fiu, prin cărți. Într-o lume în care oamenii acced spre nimicul absolut, uităm să ne căutăm propriul nostru tot, care poate avea diferite forme.
Când citești, zbori. Ești o pasăre migratoare care zboară și călătorește oriunde. Ești liber. Ești un tu mai bun decât ai fost ieri. Ești infinit.
Întocmai precum un încarcerat care se zbate să iasă din închisoare, așa ajunsesem să mă simt și credeam că singurul mod de a scăpa este prin citit. Totodată, aveam o viață socială destul de activă, dar lipsea ceva. Toate aceste lucruri nu mă măguleau îndeajuns. Începusem deja să îmi scriu prima carte.
Sosește mama. Eu nu am chef să vorbesc cu ea, se enervează și începe să latre ca un câine pe care îl auzi la 3 noaptea de la geamul camerei tale. Dar poate că și ei latră cu un motiv. Ce, ei își doresc să fie afară, să le fie frig, să nu aibă ce mânca? Latră de disperare, fac și ei ce pot. Totuși, mama nu lătra cu vreun motiv, lătra pentru că așa îi place ei să latre.
Dă buzna la mine în cameră și începe să arunce cu lucruri peste tot. O ignor și îmi pun muzică. Ascult Lorde.
Don’t you think that it’s boring how people talk / Making smart with their words again, well I’m bored / Because I’m doing this for the thrill of it, killin’ it / Never not chasing a million things I want
Uram felul în care era lumea. Era ca un ocean mare de materie, care se pierdea și nu devenea. Lumea a fost, la început, infinită. În loc să o ia așa cum este, niște oameni au făcut-o ce e astăzi. Planeta noastră e ca o colivie mare, făcută dintr-un material necunoscut, indestructibil. Are gratii, prin care doar unii pot vedea. Pot vedea lucruri uimitoare, pot simți și pot să descopere. EI bine, ceilalți văd ceea ce numim Nimicul.
Nimicul este greu de definit, pentru că mulți spun că văd lucruri date de însuși nimic. El nu este negru, nu este alb, nu are de fapt o culoare. Nu are un miros, o formă sau o locație anume. Chiar dacă se găsește mai ales în afara coliviei, îl putem întâlni aproape oriunde.
Îl putem întâlni când mâncăm același lucru în fiecare zi, la același moment și în același loc. Îl putem întâlni când ne trezim și, în loc să privim pe fereastră la frumosul care ne înconjoară, ne grăbim să ne îmbrăcăm ca să nu întârziem undeva. Îl putem întâlni când adormim și avem un somn neonctuos, sinistru, fără vise și fără gânduri.
Îl întâlnesc de fiecare dată când mă duc până la magazinul de lângă bloc să îmi iau țigări la bucată și văd o femeie între două vârste, dar care arată, cu siguranță, mult mai bătrână decât este, care s-a trezit de dimineață ca să își cumpere ceapă și un kilogram de smântână ca să facă nu știu ce fel de mâncare, al cărei miros îl simți de pe casa scării.
Și, poate cel mai rău, îl întâlnesc cel mai des în propriul meu apartament. Difuz, nedefinit, apăsător și eterogen, dispare și reapare în momente ciudate ale zilei. Este de negăsit când sunt singur, când citesc, când ascult muzică și, cel mai mult, noaptea.
De puțin timp, însă, i-am simțit prezența prea mult. Mult prea mult. Am încercat de multe ori să fug de el, dar oriunde ajungeam, îl simțeam în mine, asfixiindu-mă, ținându-mă strâns din toate încheieturile. Cu fiecare zi care trecea, era ca și cum mă scufundam din ce în ce mai mult într-un neant.
Problema era că nu îmi era frică de Nimic. Desigur, îmi doream să rămân eu și făceam tot ce îmi stătea în putință să îmi păstrez condiția umană. Dar îmi era frică de ceva: Descensiunea.
Era ca și cum întreaga mea viață era un amestec care devenea din ce în ce mai omogen, format din Descensiune, Nimic (cu tot ceea ce venea el – frică, monotonie, agonie, neînțelegere) și Eu. Nu devenisem un fugar, pentru că devenirea este total opusul pierderii. Mă pierdusem pe mine. Eram un fugar. Eram nehotărât și neînțeles. Nu pentru că societatea nu mă înțelegea – pentru că nici nu putea și eram destul de sigur că nici eu nu voiam aceasta – ci pentru că spiritul meu devenise străin de corp. Corpul meu putea fi aici, într-o clădire, într-un oraș într-o țară și, în definitiv, în lumea pe care toți o știm sau credem că o știm, dar despre care nu știm nimic, de fapt.
Iar Eu, unde eram? Unde sunt?
Nu cred că am aflat vreodată. Și nici nu cred că am să aflu. Nu aici. Nu acum.