libris.ro

Lumea lui Hind

de Rodica Bretin

  Smucise cu atâta putere că suliţa i s-a frânt ca o trestie. A azvârlit-o cât colo. O noapte de pândă, o zi de hăi­tu­ială – pentru ce? S-a aplecat, a săltat căprioara pe umeri, apoi a pornit cu paşi mari printre copaci, fără să-i vadă. Lumina albă a zorilor, sălbăticiunea abia desluşindu-se în clătinarea frunzişului, braţul său încleştând lemnul dintr-o dată viu, încordarea dinaintea saltului – pe toate le-a trăit din nou, într-o clipă şi gândul acela s-a ivit nechemat, răzvrătindu-i fiece simţire. Cu el, bucuria pierea, iar trupul căprioarei i-a părut deodată prea greu – goana înge­nun­cheată a prăzii, iscusinţa lui erau de-acum ale Capului de Piatră. Aşa fusese dintotdeauna, însă ceva înăuntrul său nu-i dădea pace: de ce să trudească pentru Hind? Doar fiindcă toţi vânătorii se supuneau unei rânduieli căreia numai bătrânii îi mai ştiau rostul?

         Dincolo de copaci, de tufele tot mai rare începeau colinele, înşiruindu-se până în zarea unde asfinţea soarele. Din înalturi, o ploaie de jar curgea pe pămînt, peste trunchiuri, peste Cap. Hind: ţeastă lustruită, orbite veşnic întunecate, gura cât o peşteră, cu dinţi dintr-o piatră galbenă, lucioasă. Semn de hotar, de aducere-aminte… Kyle a lepădat căprioara pe lespedea din faţa Lui, lângă coşuri, salbe şi blănuri; răsuflarea i se iuţise, o gheară îi încleşta pieptul. Frica, abur otrăvit, îi dădea târcoale. Dar n-avea să fugă. Aici era lespedea, în urmă copacii, iar Hind nu se clintise – cine să-i creadă pe bătrâni?! Când cele puse pe lespede piereau ca luate de vânt, Capul era mulţumit; şi nici un om al pădurii nu îndrăznea să-l mânie, deşi nu se arătase cuiva de multă, multă vreme. Odată, cînd iernile erau mai lungi decît vara şi toamna la un loc, vânătorii tribului se avântaseră în coline – lumea Lui. Nu se întorsese nici unul, iar asupra femeilor din corturi se abătuse prăpădul, El năpădind sălaşul din toate părţile, cu mulţimi de trupuri ce purtau acelaşi chip şi loveau cu fulgere împietrite. A ucis, a siluit, a supus. Apoi îşi lăsase Capul la marginea pădurii şi cele dăruite cu viaţă i-au dus din ce agoniseau, zi după zi, ca să-l ţină departe. Aşa au făcut şi copiii lor, şi nenumăraţi alţii după ei… Însă Kyle nu se temea de oameni, nici de fiare – şi l-ar fi putut răpune. Ce să-i ia Hind altceva decât sângele, suflarea din piept? Într-o zi o să-i strige în faţă, o să-l caute în lumea Lui, singur, şi atunci va vedea, va şti.

 *

         Ţipătul unui şoim, ascuţit, sfredelitor. Dara a zâmbit, păşind în apa groasă, caldă, ce clipocea între colţii de stâncă. S-a afundat încet, până ce undele i-au trecut de mijloc, apoi a închis ochii şi s-a lăsat pe spate. O clipă, două, zece; când a ţâşnit afară, stropii nu s-au împrăştiat, au căzut aproape, grei, şi albastrul care se li­pea, îi pătrundea în piele, i-a părut iarăşi lacrima nopţii, mân­gâ­iere şi îndemn. Chemarea păsării rătăcite peste Coline a răsunat încă o dată, parcă mustră­toare; cu o unduire leneşă, Dara a plutit spre mal.

*

         Trupul îi amorţise, gândurile-i erau tulburi – Kyle s-a scuturat cu furie. Să fi fost somnul, spaima?… De trei ori pândise în tufele de salcâm şi zorii îl găseau mereu înaintea lespezii goale. În noaptea asta n-o să mai fie aşa! Linişte, adieri, zborul tăcut al bufniţelor; şi, brusc, fiorul, gheaţa scursă pe şira spinării: ceva mişcase acolo, lîngă lespede. Apoi mai departe şi iarăşi – în Capul de Piatră? Suflarea lui Hind, umbră prin bezne? Căci vânatul, darurile erau neatinse… N-a stat să chibzuiască. Fuga de la un bolovan la altul, peştera tot mai aproape, mai cumplită; în sfârşit, urcuşul.

         Văzduh fierbinte, umed – gâtlejul lui Hind. Kyle a întins mâinile, orb, neputincios. Abia după un timp a desluşit trecerea spre albia îngustă de nisip. Din loc în loc, căuşe săpate în stâncă, pline cu un sânge negru; din fiecare se isca o flacără cît palma şi, văpaie după văpaie, se înşiruiau până departe, pâlpâind în întuneric.

         … Umbre. Una dreaptă, îngustă ca o lamă, alergând la picioa­rele Darei; cealaltă frântă, mereu schimbătoare, prelingându-se pe pereţi. De când se ştia, avusese umbre în preajmă, uneori atâtea încât se închideau împrejuru-i aidoma unor petale. O urmau pretutindeni, chiar şi în apa albastră, căci Colinele erau lumea lor, ca şi a ronilor… În pădure însă n-avea decât una, firavă, sfielnică, lipindu-i-se de călcâie. Şi pe ea o tulburau cerul prea limpede, copacii şi desişurile foşnitoare – casa Celorlalţi, oamenii înveşmântaţi în piei, trăind printre jivine, deopotrivă cu ele. Dara nu-i văzuse niciodată; nu se apropiau de hotar decît ca să-şi reînnoiască darurile. Cândva, triburile cutezaseră să vină în Coline, năzuind la focul şi adăposturile ronilor. Nu aflaseră decât moartea – şi copiii lui Hind au purtat-o până în pădure, cruţând doar atâţia sălbatici cât să nu li se stingă neamul. Însă asta fusese demult şi nimeni nu mai ştia ce fac triburile în nemărginirea de trunchiuri şi frunziş. Vânatul, podoabele nu lipseau, ba, de la o vreme erau tot mai bogate… Oare, în Ceilalţi, frica se păstrase la fel de trează? Supunerea le era deprindere sau vicleşug?

         … Kyle păşea ca pe jar. Abia ieşise de sub pământ şi lumea aceea, în care soarele nu se vedea, iar cerul coborâse pe vârful movilelor de piatră nu înceta să-l uimească. Izvoare ţâşnind ca nişte flori de apă, râuri fierbinţi, bolborosind printre bolovani şi ochiuri de mâl vânăt din care se înălţau văpăi, lumina sângerie, de asfinţit veşnic, aburii cu miros înţepător – aşa să fie măruntaiele lui Hind? Şiruri de stânci aidoma unor trunchiuri, ramuri de cremene arcuite peste ape, steiuri şi muşuroaie, găuri adânci în pământ. Pe neaşteptate, o spinare albastră lucind înaintea lui. Un om? S-a furişat neauzit după făptura ce dispăruse printre aburi şi flăcări. Cînd a ajuns-o, siluetă singuratică în umbra dintre doi pereţi, s-a năpustit şi toate s-au petrecut într-o clipă: ţipătul, zvârcolirea femeii în braţele lui, lovitura, apoi trupul atârnând, nu mai greu decît o căprioară.

         … Flacăra unduia prea aproape de obrazul ei şi Dara a dat să se ridice. Însă gleznele îi erau strâns legate, la fel şi mâinile, şi o fâşie de piele îi strivea buzele. Zăcea cu faţa la peretele în care se des­luşeau nenumărate firide. Înăuntru, vase mari, cu gurile astu­pate cu ceară; o peşteră păstrătoare – dar cum ajunsese acolo?

         S-a răsucit pe cealaltă parte. Lângă ea, dormea un sălbatic: părul arămiu, pieptul plin de cicatrice, pielea arsă de soare şi vânturi, veşmântul, încălţările, cuţitul din colţul unei fiare de care n-auzise… Era cu adevărat om? Când s-a mişcat, murmurând ceva, Dara a tresărit şi lupta, încleştarea,  durerea din ceafă, pe toate le-a simţit încă o dată. Cutezaseră oamenii pădurii iarăşi…?

         Bărbatul se trezea. Gândurile Darei au pierit, mânia i s-a pierdut în şuvoiul spaimei; dar el n-a luat-o în seamă. Îşi dezmorţea braţele şi, privindu-l, Dara vedea parcă haitele de oameni ai pădurii năvălind în Coline, ucigând, supunând – da, supunând, aşa cum şi ea căzuse în puterea lui –, căci ronii rămă­se­seră atât de puţini şi erau atât de nesăbuiţi… Se bizuiseră pe teama Celorlalţi şi iată, acum aveau să cunoască teama, pieirea.

         De la intrare, sălbaticul se uita afară. Avea cuţitul în pumn, pândea; Dara nu mai pricepea nimic. De cine se ferea el?! Brusc, o lumină i-a izbucnit sub frunte, năucind-o: omul pădurii îi luase urma, singur. Drumul pe sub pământ nu mai era taina ronilor, se va întoarce cu ai lui şi doar ea purta vina. Cum de nu-l auzise furişându-se în Coridor, cum de se lăsase doborâtă atât de lesne?… A închis ochii. Gâtul i se uscase, inima îi zvâcnea dureros, lacrimi fierbinţi i se scur­geau spre bărbie. Cineva a apucat-o de umeri şi Darei i-a scă­pat un scâncet curmat iute. Deci, aici se sfârşeau toate. Atin­geri pe care nu le putea desluşi, legăturile desprin­zân­du-se ca nişte şerpi fără viaţă, sângele alergând prin trupul în­­ţe­­penit – şi-a ridicat pleoapele. Sălbaticul era aplecat a­sup­ră-i. Ochii albaştri îi întorceau uimirea, cuţitul zăcea pe ni­sip; apoi n-a mai văzut decât vasul pe care mâinile lui i-l du­­ceau la buze, apa din care sorbea cu înghiţituri zgomotoase.

*

         Bărbatul a izbit bucăţile de cremene şi scânteia s-a prefăcut în văpăi ce dansau de la o scobitură la alta, umplând peştera de lumină. Ghemuită într-un cotlon, Dara se uita la el. O fiară, şi-a spus, dar fără s-o mai creadă. Căci sălbaticul ştia să aprindă focul şi ghicise lesne, prea lesne, rostul izvorului care hrănea flăcările, învăţase chiar să le stăpânească, turnând nisip când creşteau prea mult. Apoi, deprinsese cum să fiarbă fâşiile de carne uscată, găsise frunzele care le dădeau gust şi totul fără ca ea să fi scos o vorbă – mai bine ar fi murit de foame. Însă omul pădurii n-o întrebase vreodată ceva. Părea că o uitase, o lega doar noaptea şi Dara se putea mişca în voie, din zori până la asfinţit. Nu încercase să fugă – n-ar fi apucat să iasă, iar în valea peşterilor păstră­toare ronii nu veneau decât arareori şi nimeni n-ar fi auzit-o stri­gând. Dar el? De ce nu pleca? Mereu gata de salt, ca o fiară, tăcut, o privea parcă fără s-o vadă şi umilirea aceea era, pentru Dara, cel mai greu de îndurat. S-o sfârtece, s-o atârne printre hartanele din cârligele de os, să-şi verse furia de sălbăticiune în capcană – ar fi înţeles. Aşa nu-i rămânea decît să aştepte.

         … Kyle a scrijelit încă un semn, lângă celelalte. Opt zile de pândă, opt nopţi în care se furişa afară neştiut de ea, ca să caute ce n-avea să găsească: drumul spre pădure. Erau atât de multe peşteri, flăcări, ape, atâtea crânguri împietrite, atâtea poteci… Înaintea zorilor se întorcea istovit, trecând pe lângă străina care dormea şi, uneori, apuca să aţipească, până când îl dezmeticea lucirea tulbure a zilei lui Hind. Se gândise, o dată, s-o silească pe femeie să-i arate drumul. Dar nu se cădea ca un vînător să-şi vădească puterea asupra celor slabi – şi apoi, el i-ar fi trădat pe ai săi? Căci în fagurele de piatră trăiau copiii lui Hind. Şi străina cu trup şi plete albastre era una de-a lor – buzele strînse, mânia care-o asprea când li se întâlneau privirile, ura de după prima spaimă… N-avea chipul lui Hind, nici fulgerele de care vorbeau bătrânii, însă poate că fiicele Lui erau altfel, mai asemenea oamenilor. Ce ştiau bătrânii?! Nimeni nu le spusese vânătorilor că trudeau pentru ca în lumea Lui să fie belşug, că darurile erau puse la păstrare în ascunzători ca aceasta, din care s-ar fi îndestulat triburile ani la rînd… Că aici curgeau ape din care ţâşnea focul, groase, leneşe, gâlgâîitoare şi altele care frigeau şi altele amare ca fierea. Că aici nu era frig niciodată, dar soarele nu izbutea să treacă prin aburii deşi, că în lumea de piatră nu creşteau nici copaci, nici iarbă, nici măcar buruieni. Nu văzuse păsări, jivine, nici şerpi sau broaşte – oare vânaseră copiii lui Hind în pădure, înainte…?

         A luat un vas gol şi l-a aruncat în perete, însă vasul a căzut pe nisip fără să se spargă. Încă unul şi încă unul şi, pe neaşteptate, i-a răspuns un sunet ascuţit, ca un ţurţure de gheaţă lovit cu securea. În cel mai îndepărtat colţ al peşterii, în pămîntul alb ce acoperea stânca sclipea ceva şi femeia se ridicase cu ochii mari, înfricoşaţi, a întins mâinile, dar el a fost mai iute, din câteva salturi era acolo, izbind, izbind şi bucăţi întregi se desprindeau, până ce peretele s-a clătinat, prăbuşindu-se cu un vuiet asurzitor.

         Un nor de praf, mormanul de bolovani cu margini netede, tăiate drept, străina tremurând lângă el şi, într-o scobitură înaltă cît gura peşterii, şiruri de chipuri cioplite dintr-o piatră cum nu mai întâlnise. Chipuri mânioase, aidoma, cu frunte bulbucată şi fălci căscate într-un urlet mut – Hind. Sub fiecare, fulgere îngheţate, străvezii, aprindeau văzduhul întunecat al tainiţei.

*

         Kyle a ridicat arma şi lama lungă, îngustă, cu două tăişuri a lucit aidoma ochiului de şarpe. Rece. Primejdioasă. Atât de tare că nici stânca n-o ciobea. La un capăt era ro­tun­jită, pe măsura pumnului, la celălalt se termina într-un vîrf ca frunzele salciei. Înăuntru se întrezăreau siluete fu­murii zvârcolindu-se, umbrind limpezimea verde – spai­me­le celor răpuşi de lamă… Avusese destule arme, din lemn, din os, din piatră, arcuri, lănci, securi. Fulgerul îngheţat se potrivea să despice, să reteze – însă era greu, anevoie de cumpănit şi, după ce îl făcea să şuiere o vreme prin văzduh, Kyle îşi simţea braţele amorţite de încordare. Nu ştia să-l folosească; dar avea să înveţe.

         Dara şi-a strâns picioarele sub ea: îi venea să se repeadă la omul pădurii, să-l străpungă, să-l hăcuiască. Armele ronilor – ce lăsaseră să se aştearnă uitarea peste ele – în mâinile lui?! Şi cît de departe era ziua când avea să-i înfrunte, în lumea lor, cu darurile celui care-i călăuzise aici în timpul Gheţarilor, scăpându-i de iarna fără sfârşit? Chipurile lui Hind, tăiate din cristal albastru îl tulburau încă. Pentru câtă vreme?… Bărbatul continua să hăcuiască văzduhul. Cu stângăcie. Cu lovituri ce ar fi doborât un trunchi. Iar umbra lui, uriaşă pe pereţii netezi, vâjâitul necontenit, creşteau, înnebunitor, până ce toate s-au amestecat şi Dara s-a pomenit sub chipurile lui Hind. N-a ştiut cum a smuls o spadă, cum a ajuns înaintea sălbaticului care o privea uluit.

         Fulgerul verde i-a muşcat din umăr – usturător, ca o arsură. Însă femeia izbise prea slab şi Kyle a sărit în lături. Alte două luciri, gata să-i smulgă arma, o împunsătură în şold, sângele prelingîndu-se pe sub veşmînt. Cum putea să fie aşa de iute? Aproape că nici nu vedea rotirile lamei din mâinile ei şi totuşi era la fel de grea, iar străina atât de firavă… Aşa să fi fost şi atunci? Copiii lui Hind, iuţi ca viperele, armele lor despicând piepturi şi pântece, vânătorii căzând pentru a nu se mai ridica? Dar chipul femeii nu era al lui Hind; chiar cu rătăcirea care-i urâţea obrazul, chiar cu îndârjirea din ochii lărgiţi de turbare. Uneori, noaptea, o auzea gemând în somn şi se ducea să-i slăbească legăturile – nu-i plăceau laţurile, cursele, tot ce chinuia om ori sălbăticiune… O mişcare greşită, încă o crestătură. A văzut ochii străinei mărindu-se şi mai mult: moartea era cu ei. Brusc, ceva s-a răzvrătit în gândurile lui, nu, n-avea să fie răpus de fiica lui Hind, a azvârlit lama aruncându-se spre picioarele albastre, o smucitură şi femeia a fost la pământ, iar el i-a zburat arma, răsucindu-i braţele la spate. Străina a strigat o dată, apoi a început să se zvîrcolească şi doar târziu, când a ţintuit-o sub trupul lui s-a mai potolit, deşi răscolea nisipul cu călcâiele şi capul i se rostogolea într-o învolburare de plete încâlcite.

         Răsuflând arar, anume ca să amuţească tunetele ce-i răsunau sub tâmple, Kyle s-a arcuit, uitîndu-se la femeie: pielea îi lucea în penumbră, sânii alunecaseră spre coaste, pântecele tresărea la fiece răsucire. A atins buzele subţiri, palma i-a coborît de-a lungul gâtului, s-a oprit pe rotunjimea unui sân şi degetele s-au înfipt singure în carnea moale. Străina a zvâcnit, dar el a silit-o să rămână nemişcată: o vreme a părut să şovăie, apoi încleştarea s-a prefăcut în mângâiere.

         Mâna bărbatului se lăsa în jos şi Dara a dat să-şi încordeze coapsele, însă fiorii nu-i îngăduiau, de ce tremura, de ce nu ţipa să spargă pereţii, s-o audă lumea întreagă, de ce…? O durere scurtă, căldura alergându-i prin vine şi bucuria, ciudată, cum nu mai încercase: o lumină aurie înecând peştera, şoapte, unduiri răspunzându-şi fără greş… Un gând fugar, nelămurit, o întrebare uitată, iarăşi ameţeala, buzele lui căutându-i pleoapele, blândeţea din ochii albaştri şi altceva, nu mai ştia ce dar îi lipsise, unde se adânceau amândoi acum?

         …Dara a deschis ochii. Afară, zorii se luptau cu noaptea şi în tot trupul, în suflet, liniştea alungase orice gînd. Capul străinului se odihnea pe şoldul ei, avea obrazul fierbinte, degetele i-au rătăcit prin părul de flacără şi o clipă a fost gata să strige. Nu era legată. Tumultul de sub frunte a izbucnit pe neaşteptate, nemilos. Să fugă? El dormea, cristalul spadelor sclipea pe perete – a alungat gîndul… de ce? –, cineva trebuia să le spună ronilor, omul acela o cruţase iarăşi, ce să facă? S-a tras cu grijă de sub el, ridicându-se. Un pas, altul, bătăile repezi ale inimii, şuviţele căzându-i în ochi, văzduhul ce-o înăbuşea, apoi gura peşterii, tot mai aproape şi deodată un glas, glasul lui. A întors capul. Străinul o privea, ochii îi erau atît de nedumeriţi, de rugători, că picioarele n-au mai vrut s-o poarte, dar trebuia, a scuturat din cap şi a pornit în goană, spre lumea în care se născuse.

*

         Ochiul de mâl a plesnit, împroşcând până departe stropi care sfârâiau în zbor şi mormăitul lui Kyle a răsunat laolaltă cu şuierul aburilor ce ţâşneau ca dintr-un burduf storcit. Iarăşi aburi! Şi petele ruginii aşternute pe nisip, peste bolovani, aidoma frunzelor moarte, frânturile de piatră în care se poticnea… S-a oprit să bea dintr-un firicel de apă, a muşcat dintr-o bucată de carne. De câte zile şi nopţi umbla? Pierduse şirul însă erau multe, foarte multe. La început, îi aşteptase pe copiii lui Hind. Să-l caute, să-l hăituiască, să-l sfârtece cu armele lor străvezii. Ce trib ar fi lăsat un vrăjmaş slobod în sălaşul său? Şi străina… Nu se putea gândi la ea. Orice vânător ar fi cruţat-o; apoi, fusese nevoia de femeie… Ba nu, fusese şi altceva, simţise asta toată vremea şi de atunci nu era noapte ca ea să nu i se arate în vis, cu şoapte pe care nu le înţelegea, dar buzele albastre n-aveau nevoie de vorbe… A lovit cu pumnul în stâncă până ce durerea l-a făcut să-şi vină în fire.

         Acum nu se mai temea de copiii lui Hind. Îi văzuse, într-o dimi­neaţă, doi bărbaţi şi o femeie, fără veşmînt sau po­doabă pe trupurile nevolnice. N-a crezut. Ziua întreagă le căl­case pe urme, le ascultase sporovăiala; noaptea a intrat după ei într-o peşteră plină de pâraie, dormeau, ochii femeii erau adânciţi în orbite, oasele, deşi mici, i se desluşeau sub pielea lucioasă, băr­baţii nu-şi ţineau armele aproape, nu le-a zărit nicăieri şi totuşi nu închi­seseră locul, nu puseseră capcane. Se furişase afară de-andă­ra­telea şi, la lumina flăcărilor ce se alungau peste valurile unui puhoi negru, a cumpănit lama în mâini… Dacă cei din lumea lui Hind se bizuiau într-atât pe ocrotitorul lor, trebuia să fie puternic. Dar unde era? Când avea să se arate?

         Zi după zi, pricepea că se înşelase. Alţi oameni, firavi, tot aşa de nepăsători, nicăieri vreun fulger de gheaţă, măcar un chip al lui Hind, doar siluete rătăcind fără rost, cel mai adesea stând în peşteri sau pe malurile lacurilor şi vorbind, vor­bind la nesfârşit. Ce-şi spuneau? Îi zărise suind pe movile şi stânci ca să se uite la bolta înecată în ceaţa lumii de foc şi ape clocotitoare, îi văzuse cufundându-se în gropi ce musteau de o miere albastră, aducând hrană din ascunzători; dar niciodată cioplind arme, vase sau plăcile rotunde cu care erau aşternute peşteri şi poteci, şlefuind măşti ale lui Hind ori cuţite ca acelea ce nu lipseau din nici un loc al lor. Cuţite cu lama neagră, străbătută de vinişoare sângerii, cu marginile mai subţiri decît firul de păr, cum nimeni din trib n-ar fi visat. Luase şi el unul, luase şi o armă verde; însă nu le cunoştea îndeajuns, orice bărbat sau femeie din fagurele de piatră era mai îndemânatic cu ele… Dar se pricepeau cu adevărat oamenii aceia să lupte?! Fără cicat­ri­cile care să-i amintească de mişcările străinei – aşteptare, rotiri, legănarea lamei şi ţâşniri ca ale capului de şarpe – i-ar fi fost greu să creadă.

         Ziua murea. Kyle a grăbit pasul, crângul de trunchiuri răsucite – nu frunze, nu scoarţă, nici o pasăre, nu se putea deprinde cu stâncile-copaci, lumea asta îl înfuria – se însufleţise de umbre şi lui nu-i plăcea să le ştie pe-aproape, atâtea umbre acolo unde erau aşa de puţini oameni. Nici jumătate de trib – iar în pădure, triburile se desfăceau, plecau spre apus ca să găsească alte locuri de vînătoare… De când iernile se îmblânziseră viaţa era altfel, oameni şi sălbăticiuni simţeau că trăiesc, nu se mai târau de la un anotimp la altul. Pădurea, cu freamăt şi adieri, frunze strălucind după ploaie, văzduh limpede şi soare… Oftînd, Kyle a intrat în prima peşteră ce se căsca înainte-i.

         Aproape adormise când zgomotul şi glasurile l-au făcut să tresară, încleştând arma. Încăperea din măruntaiele dealului era îngustă, cotea în două locuri, mai curând o galerie cu capătul mărit, n-avea firide, însă căuşele cu flăcări nu lipseau şi din ungherul său Kyle a văzut femeia şi copilul umblând nestingheriţi, râzând, stropindu-se cu apă. După un timp s-au liniştit, băiatul s-a întins lângă perete şi femeia a rămas să-l vegheze, cu ochii la zbaterea focului. Era tânără? Kyle nu putea spune. Pielea netedă, pe care vopseaua părea o altă piele, trupurile zvelte, parcă neieşite din copilărie, pletele de aceeaşi culoare, a nopţii senine, nu-l lăsau să ghicească; dar era sigur că nu întâlnise nici bătrâni, nici bătrâne. Şi nici destui copii.

         Femeia avea sâni ascuţiţi, de lupoaică. Pleoapele i se coborau tot mai des, îşi trecea degetele prin păr şi Kyle s-a închipuit răsturnând-o, sorbindu-i strigătele şi spaima, potolindu-şi clo­co­tul sîngelui… Însă n-ar fi fost decât revărsarea mâniei, a neputinţei împotriva lumii care-l ţinea acolo, fără măcar să-i pese. Cu cealaltă, străina plămădită din flacără şi gheaţă asemeni lamei ce dormea în teacă, fusese ca o furtună, aşa cum nici una din fetele tribului nu trezise în el, cum nu credea să fie cu putinţă… Unde era ea, la vremea aceea de noapte?

         … Dara a tăcut, ostenită. Din zori mersese din peşteră în peşteră – vorbise atîta încât îşi simţea gâtlejul aspru, zgrunţuros. Ronii o ascultaseră, unii până la capăt, alţii nu, dar toţi pufneau în râs: şi ce dacă nu mai afumau vânatul găsit pe lespezile din pădure? Aveau destulă carne, puteau să arunce o parte în gropile cu foc şi apoi era plictisitor să stea zile în şir păzind hartanele spânzurate la abur. Mulţi o priveau lung, de parcă-şi pierduse minţile. Să scoată armele? Să pună străji în jurul Colinelor? Oamenii pădurii nu-şi uitaseră su­pu­ne­rea; spadele strămoşilor, coifurile cu chipul lui Hind nu văzuseră lu­mina de zece generaţii şi tot de atâtea hotarele nu fuseseră căl­ca­te – cum să treacă sălbaticii de râurile clocotite?! La asta, Dara se încrunta, muşcându-şi buzele.

         Nu spusese nimănui despre străinul ce-i luase urma, de care fugise după noaptea când… Din nou, zvâcnetul inimii. De ajuns. Străinul căzuse în vreo prăpastie, erau nenu­mă­rate, şi mlaştini cu crustă înşelătoare, şi ape otrăvite; ronii nu-l zăriseră, de ce să-i tulbure, era doar un singur om, chiar dacă avea spadă… Cum să le spună altora că nesocotise Legea, că-i dăruise viaţa celui care, cutezând de atâtea ori, era mai vinovat decât năvălitorii din vremea Gheţarilor?

         Ceilalţi o uitaseră, ascultându-l pe ultimul venit. Stelele se mişcau pe boltă, Hind le trimitea un semn – dar ce era oare? Verile se lungiseră, ca şi ziua, poate că zăpezile se vor preface în ploi, cerul… – aici toţi au prins să vorbească deodată şi Dara a închis ochii. Imaginile s-au ivit repede, mâinile lui ridicând vasul cu apă, atingându-i pletele ca din întâmplare, privirea uimită când îl fulgera cu ură, cea furişă, când lăsa jumătate din carne anume pentru ea. Sălbatic? Ce fiară ar fi răbdat muşcătura lamei, care dintre roni i-ar fi îngăduit vrăjmaşului să fugă la ai săi?… A trezit-o mur­mu­rul din jur, ceilalţi începuseră Apropierea, câţiva intra­­seră în undele albastre, se îmbrăţişau acolo asemeni lui Hind, unii se trăseseră după stînci, la picioarele ei o pereche răvăşea nisi­pul, dar fata se uita în gol, aşa erau mulţi, dacă nici de asta nu le păsa… Bărbatul de jos a apucat-o de gleznă, fata a che­mat-o, însă Dara s-a smucit cu putere. Altă minciună? N-o vo­iau, nu mai ştiau ce sunt dorinţa, bucuria, viaţa. Triburile, în­frân­ţii de odinioară aveau înainte Timpul; ronii pierduseră până şi amintirea.

         Târziu, şi-a dat seama că alerga, era afară, pe o potecă din Marea Mlaştină, coloane de abur şi mâl roşu se înălţau pretu­tin­deni, apoi ziduri şi punţi, iarăşi mâl, valea, movilele aidoma unor capete. Gâfâia, văzduhul fierbinte şi ceaţa îi umpleau pieptul ca o apă, nu mai auzea decât tunetul inimii dezlănţuite şi lumina flăcărilor o înfricoşa – în sfârşit, peşterile. Intrarea, el nu era acolo – cum de se gîndise că… – însă toate rămăseseră ca atunci, culcuşurile, vasele căzute, mormanul de pietre şi ascunzătoarea. Hind o privea cu ochi morţi pe zeci de chipuri, spadele odihneau în firide, doar una lipsea, avea să mai lipsească una.

*

         De pe coama ultimei coline, cele două lumi se vedeau până departe, în fiece zare. În faţă, dincolo de râul din care se ridicau aburi şi de gropile cu foc, era pădurea: necuprins de frunziş verde, mereu zbuciumat. Înapoi, şirurile de dea­luri, viroagele şi apele ascunse în ceaţa deasă, încre­me­ni­tă cu toa­tă învolburarea ei. O lume vie, o lume moartă. Şi, între ele, lucind ca o ţeastă sub ploaia de soare a zorilor, culmea albă, hotar şi strajă.

         Dreaptă în bătaia vîntului, Dara a înălţat spada către cer. Din lamă a ţîşnit un mănunchi de fulgere şi cristalul a părut să se aprindă el însuşi; clipe lungi, în care a privit în sine şi în trecut, apoi Dara a retezat oblic văzduhul, mână şi armă pornind un dans numai de ele ştiut, clădind un zid de sclipiri orbitoare. Geamătul aerului crestat cu zeci de lovituri, spinarea şi picioarele încordate până la durere, braţul drept zburând ca desprins de trup, vârtejul gân­du­rilor… De copii, ronii învăţau despre bolta lui Hind, despre Coline, pădure, jivine şi oameni, despre spade, ape şi pietre, despre cristalul şi focul ce veneau din măruntaiele pămân­tu­lui. Erau multe de aflat; şi Darei i se păreau încă prea puţine. Ani la rînd se întrebase, căutând singură răspunsurile. Altele îşi luau plăcerea din Apropieri, alegeau să aibă copii ori schimbau un bărbat după altul. Ea nu-şi găsea liniştea nici măcar în somn. Iar anii trecuseră, acum nici unul din roni nu ştia cât ea, şi poate de aceea îi stingherise adesea – dar n-ar fi arătat-o, ascultau răbdători, fără s-o audă cu adevărat. Nu cunoscuseră foamea, frigul, frica, trăiau de două ori cît Ceilalţi, de ce să-şi irosească viaţa lor şi-a neamului?… Iuţeala braţului se înteţea, nu mai ţinuse o spadă de atâta vreme şi totuşi mişcările se năşteau fără greş, fără şovăială, erau în sânge sau undeva, în adâncul minţii. Şoldurile îi unduiau, se înfierbântase. Un gând a făcut-o să zîmbească: străinul cumpănind arma cu stângăcie, rotind-o temător să n-o frângă… Durerea i-a răscolit pieptul şi a trebuit să încetinească.

         Când lângă ea s-a aprins al doilea cerc verde a întors capul şi ţipătul i s-a pierdut în văzduh, şi-a simţit obrajii încinşi, ca o fetiţă, însă a continuat să despice văzduhul şi braţul lui era la fel de sigur, cine să fie omul pe care nu-l înfricoşau mânia lui Hind, nesfârşirea bolţii?

         … Soarele trezise toată pădurea. Numai femeia albastră dormea şi Kyle a simţit din nou oboseala zilei şi nopţii în care mer­seseră fără oprire, galerii după galerii, credea că nu se vor ter­mina vreodată, erau tot mai întortocheate şi doar po­me­nindu-se între nişte desişuri, apoi într-o poiană înecată de beznă, a înţeles. Singur n-ar fi nimerit drumul, aşa cum nu găsise calea spre lumea lui Hind. Femeia nu se încredea în el. Dar atunci de ce nu-l trădase, de ce îl adusese în pădure? Astupaseră ai ei gâtlejul Capului de Piatră? Şi de ce era aici, dormind fără grijă?

         Dimineaţa aprindea flăcări pe lamele uitate în iarbă, lucioase, desăvârşite, ca şi goliciunea femeii. Însă pielea albastră nu întorcea lumina, şi mâna lui Kyle a trecut prin pletele de care se lipiseră petale şi frunze: şuviţele erau năclăite de vopsea, şerpuiau pe gât, pe sânii mici, muiaţi aidoma unor fructe prea pârguite. Trup de copil, sâni şi chip de femeie – câte anotimpuri văzuse fiica lui Hind? De ce-l tulbura atâta, oare era numai înverşunarea aceea, ciudată într-un neam vlăguit? O simţea mai puternică decât el, decît lumea pădurii şi a Capului de Piatră la un loc. Cum ar fi primit-o ceilalţi? Pradă ori primejdie? Câţi ar fi vrut-o, câţi ar fi încercat…?

         A privit îndelung cuţitul lor. Fire de sânge în piatra întunecată… Tribul n-avea s-o cruţe pe străină. Erau atâtea de luat, fulgerele de cristal, apa care arde, femei asemenea ei… Îi vor stoarce vorbele şi viaţa, iar el nu putea s-o îngăduie. Între cei din pădure şi copiii lui Hind cursese destul sânge, odată; triburile erau şi carne din carnea oamenilor albaştri, pricepuse asta, ca şi femeia. Dar Hind îşi întorsese faţa de la cei pe care-i ocrotise – sub ceaţă şi abur, în nepăsare şi încremenire, lumea lor murea.

         S-a ridicat, înălţând o armă spre boltă, braţul i s-a rotit larg, apoi fulgerele s-au îndesit şi Kyle a râs; credeau ei – toţi, chiar şi Capul de Piatră – că o s-o părăsească?… Femeia deschisese ochii, se uita la el, n-a scos o vorbă până când au pornit, ştia la ce se gândeşte. Păşind alături a spus ceva, arătând spre sine, iar vânătorul a dat din cap, îi plăcea numele acela: „Dara“.

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *