-interviu cu Cristina Petrescu-
de Ştefan Bolea & Sorin-Mihai Grad
Care a fost prima traducere (serioasă) pe care ai făcut-o? Mai ești mulțumită de ea?
Primele poezii pe care le-am tradus au fost cele ale proto-heteronimului portughez Fradique Mendes. Opera acestui proto-heteronim a constituit obiectul de studiu al disertației mele și traducerea câtorva poeme mi s-a părut indispensabilă unui astfel de studiu. Dacă mi s-ar oferi șansa de a revizui aceste traduceri aș interveni, bineînțeles, în sensul unor modificări, sau, în cel mai fericit caz, al unor verificări în ceea ce privește structura ritmică a acestor poeme.
Care e traducerea care crezi că ți-a ieșit cel mai bine?
Îmi este foarte greu să mă opresc la o singură traducere. Toate îmi sunt dragi, chiar și cele de care nu sunt mulțumită, pentru că regăsesc în ele ceva din tristețea și incertitudinea unui pacient în așteptarea tratamentului care l-ar putea însănătoși. Dacă m-aș opri asupra unui poem din opera lui Gomes Leal aș alege, poate, Judecata lui Cristos. În ceea ce îl privește pe Fradique Mendes, acest proiect heteronimic neavând unul, ci trei autori diferiți, fiecare cu propria încărcătură afectivă și stilistică, mi-ar fi, cred, imposibil să aleg un singur poem.
Există traduceri la care ai renunțat pentru că n-ai fost mulțumită de rezultat? Dacă s-a întâmplat așa ceva, revii ulterior la aceste proiecte sau rămân abandonate?
Există și este vorba chiar despre un poem ce îi aparține lui Gomes Leal, Lira lui Nero. Îmi doresc foarte mult să revin asupra lui, tocmai pentru că ceea ce m-a împiedicat să îl duc până la capăt a fost copleșitoarea forță imagistică a acestuia.
Cum te-ai decis pentru limba portugheză și nu pentru una mai mainstream?
M-am îndrăgostit de limba portugheză chiar de prima dată când am auzit o prietenă din Portugalia, venită în vizită, vorbind această limbă care pe atunci mi se părea greu de descifrat, dar plină de voluptăți sonore. Soțul meu vorbea cu ea în portugheză, iar eu, neînțelegând mare lucru, sub influența farmecelor acestei sonorități și aflându-mă, în același timp, sub vraja dragostei și sub dorința de a-l impresiona pe cel care atunci era iubitul meu, am cedat, din unul din aceste motive (nici astăzi nu aș putea spune care dintre ele), tentației. De aici încolo, procesul a fost ireversibil. Dragostea mea pentru limba portugheză a devenit iremediabilă, iar iubirea prietenului meu de atunci și actualul meu soț a fost și ea cucerită.
Ce te-a atras în primul rând la poezia lui Leal? L-ai citit pentru prima oară în vreo traducere sau în original?
L-am citit pentru prima dată în limba portugheză. Cel care mi-a dezvăluit însă potențialul imens și resursele poetice ieșite din comun ale acestui autor ai fost chiar tu, Ștefan. Pasionat de tot ceea ce faci, așa cum te știm cu toții, nu dai niciodată greș atunci când vine vorba de a răspândi dragostea și admirația față de un anumit autor. Mi-a fost însă foarte ușor să mi-l asum pe Gomes Leal și să îl îndrăgesc, nu numai pentru că are suprinzător de multe lucruri în comun cu Fradique Mendes, cu care conviețuiesc, literar vorbind, de mai mulți ani de zile, dar și pentru că, în ciuda pesimismului său, Gomes Leal invocă imagini atât de puternice și idei atât de bine conturate încât poemele sale mi se arată mai degrabă triumfătoare în mijlocul apocalipsei sale interioare devastatoare.
Care text de Leal s-a lăsat cel mai greu transpus în română?
Dintre cele pe care le-am dus până la capăt, cel mai greu mi-a fost să mă desprind de poemul Luther. Imaginea unui Satan îmbătrânit, răpus de sentimentul propriei inutilități, așteptând ca propria sa degradare să-i tihnească, m-a pus de nenumărate ori în situația de a nu găsi cuvintele potrivite pentru a reda acest dialog dintre gloria sa trecută și declinul său oarecum profetic, ambele întreținute printr-o convenție ce poate părea hilară.
Care scriitor român ți se pare cel mai apropiat de Leal?
Nu cred că există, în literatura română, un autor care să întrunească, în totalitatea lor, principiile poetice ale lui Gomes Leal. Eminescu și Macedonski mi se par însă cei mai apropiați de poezia acestuia. Există însă, în opera celor doi autori români, o exaltare ce rezultă fie din invocarea geniului satanic, în cazul lui Eminescu, fie din fascinația generată de un Satan fermecător, “arhanghel de-aur și de foc”, în cazul lui Macedonski, ce nu are corespondent în poezia lui Gomes Leal. În același timp, poezia autorului portughez nu mizează suficient de mult pe reconsituirea cadrelor lugubre cu ajutorul satanismului, în așa fel încât să îl putem asemăna cu Bacovia. Dualismul său poetic, ce angajează într-un conflict continuu aspirațiile sale transcedentale, pe de o parte și sentimentul decadenței, al degenerescenței și al apocalipsei universale, pe de altă parte, face ca opera sa să se sustragă programului poetic al celor trei autori români și să rămână într-o stare continuă de incongruență cu ea însăși.
Care e locul tău preferat din Portugalia?
Porto. M-aș întoarce oricând cu drag acolo, atât pentru aspectul magic al orașului, cât și pentru caracterul deosebit al locuitorilor săi, care s-au arătat întotdeauna ospitalieri și gata să ajute cu orice le stă în putință.
Care îți sunt scriitorii portughezi preferați? Dar români?
Literatura portugheză este recipientul unei foarte mari varietăți de genul literare. M-au fascinat, pe rând, literatura monastică feminină, predicile baroce, literatura de călătorii și multe alte genuri literare care îmi erau până atunci necunoscute. Ceea ce mi se pare însă cel mai fascinant în literatura portugheză este practica extinsă a heteronimiei și dialogul neîncetat dintre opere și autori diferiți, dialog care uneori transcede chiar secole. Prin urmare, m-am oprit la acei autori care au abordat ideea heteronimiei și a dedublării: Eça de Queirós, Antero de Quental, Mário de Sá- Carneiro și, bineînțeles, Fernando Pessoa. Dintre autorii români Nichita Stănescu este, fără îndoială, preferatul meu. Îmi place, de asemenea, să citesc poeziile avangardei românești.
Urmăreșți literatura portugheză contemporană? Ne poți sugera câteva nume pe care le consideri demne de urmărit?
Sigur, îmi place să fiu la curent cu realizările autorilor portughezi contemporani. În același timp, fluxul intens al operelor de bună calitate venite din această zonă face ca acest lucru să nu fie ușor. Se produc opere literare a căror valoare incontestabilă i-ar lăsa dezarmați pe cei care încearcă să arate că resursele literare pot fi, în cel mai bun caz, reciclate. Autori ca José Luís Peixoto, Lídia Jorge, António Lobo Antunes, propus pentru Premiul Nobel și José Saramago, laureat al Premiului Nobel, dar și autori din fostele colonii portugheze, ca Mia Couto și José Eduardo Agualusa, continuă să mențină literatura portugheză la cele mai înalte standarde. Lista se poate prelungi, bineînțeles, cu o lungă serie de nume ce ar merita menționate. Am ales însă câțiva autori înspre care accesul ne este facilitat de traduceri în limba română și de o bună distribuție pe piața literară din România.