libris.ro

Truman Capote, Mic dejun la Tiffany

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Truman Capote (n. 1924 – m. 1984), născut Truman Streckfus Persons (și-a schimbat numele în Truman Garcia Capote după tatăl vitreg, Joseph Capote, care l-a înfiat), a fost un scriitor și scenarist american. Începuturile carierei sale scriitoricești se leagă de literatura gotică sudistă, grăitor în acest sens fiind romanul Alte glasuri, alte încăperi. Mai târziu a dezvoltat interesul pentru un stil de scriere jurnalistic, punând bazele romanului-reportaj construit cu personaje și evenimente reale datorită operei de succes Cu sânge rece. Alte lucrări reprezentative ale autorului american sunt Harfa de iarbă, Mic dejun la Tiffany sau Muzică pentru cameleoni.

Mic dejun la Tiffany (Ed. Univers, Colecția Cotidianul, 2006) aparține stilului funcțional beletristic, categoriei estetice a comicului (comicul este prezent inclusiv în utilizarea numelor pentru a sublinia personalitățile și calitățile personajelor. De exemplu, numele eroinei principale, Holly Golightly, format din verbul to go – a merge și adverbul lightly – ușor, este sugestia unei femei ce trece cu ușurință prin viață, nume potrivit tinerei care se autocaracterizează ca fiind o „Călătoare”; Rutherford Rusty Trawler – Trawler înseamnă o navă comercială de mari dimensiuni și aflăm de-a lungul firului epic că Rusty are o avere, de unde referința comercială. Mai mult, utilizarea adjectivului Rusty – ruginit – se află în strânsă legătură cu figura ștearsă a bărbatului aflat, la sfârșitul poveștii, la cel de-al patrulea divorț), subcategoriei estetice satirice horațiene (ce se caracterizează prin utilizarea unui ton blând și degajat cu referire la criticarea viciilor sociale), genului literar epic, speciei literare a romanului de moravuri (este un roman de dimensiuni mici; argumente sunt următoarele: titlul primei ediții a fost Breakfast at Tiffany’s – A short Novel and Three Stories: House of Flowers, A Diamond Guitar, A Christmas Memory; axa temporală este îndelungată, între întâlnirea naratorului cu barmanul Joe Bell și evenimentele amintite de personajul-narator trecând mai „mulți ani”; întâmplările sunt clar delimitate temporal; opera are un număr mare de personaje, printre care unele principale – Holly și naratorul –, și unele secundare – Doc Golightly, José Ybarra-Jaegar, Sally Tomato etc.; de asemenea, opera lui Capote redă destinele acestor personaje – al lui Holly, incert, al naratorului, care publicase în cele din urmă două povestiri, al lui Rusty Trawler, aflat la cel de-al patrulea divorț etc.), fiind o operă clasică a literaturii universale.

Raportat la curentul literar, Mic dejun la Tiffany aparține postmodernismului („termen folosit într-un sens foarte larg «și adesea confuz» pentru a desemna o categorie amplă de fenomene culturale și a indica o îndepărtare, inițiată în jurul lui 1960, de cultura elitistă a modernismului, în direcția unei abordări eclectice și populiste. Termenul a fost folosit prima oară de spaniolul Federico de Onis în 1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. În uzul comun, termenul a intrat abia în anii ’70, devenind un termen-cheie în controversele provocate de evoluția artei contemporane… Arta pop, minimalismul, conceptualismul, feminismul au fost incluse de unii critici în postmodernism, la fel ca și noul roman, teatrul absurdului, teatrul total, happeningul etc.” (***, Dicționar enciclopedic, vol. V, Ed. Enciclopedică, 2004). Despre scriitorul postmodernist, John Barth spunea că „nu imită și nu repudiază nici pe părinții săi din secolul XX, nici pe bunicii săi din secolul XIX. A digerat modernismul, dar nu-l duce în spinare” (Maria Kozak, Intertextul eminescian. Perspective (post)moderne, Limba Română. Revistă de știință și cultură, nr. 1-3, 2007, publicație editată cu sprijinul Institutului Cultural Român). Postmodernismul nu caută să distrugă trecutul, așa cum o făcea modernismul, ci înțelegând că trecutul nu poate fi distrus, decide să conviețuiască pașnic cu acesta. Chiar și Capote în al său Mic dejun la Tiffany nu se îndepărtează de antecesori, opera fiind plină de referințe culturale ori istorice, printre care: romanul La răscruce de vânturi de Emily Brontë, regina egipteană Cleopatra, împăratul roman Nero etc. Caracterizat de limbajul trivial, romanul Mic dejun la Tiffany abordează emanciparea (cu toate că e o falsă emancipare, Holly Golightly s-ar vrea modelul femeii independente, dar este întreținută de bărbați bogați cu care are relații pasagere) și diversitatea sexuală tipice postmodernismului – chiar Holly, eroina principală, măcinată de conflictul dintre nevoia de stabilitate și cea de libertate, dar și de alienarea față de ceilalți, își recunoaște propria diversitate sexuală.

Capote fiind un scriitor ale cărui începuturi se află în strânsă legătură cu literatura gotică sudistă, trebuie remarcat faptul că influențele acesteia se regăsesc și în romanul Mic dejun la Tiffany. Literatura gotică sudistă se caracterizează prin teme grotești. Poate include elemente ale supranaturalului, însă aceasta este cunoscută prin aceea că are în prim plan personaje tulburate, având ca sursă de inspirație literatura gotică la modă în Anglia secolului al XVIII-lea. În literatura gotică, autorii doreau să expună problemele societății, incluzând elemente supranaturale și romantice, creând povești întunecate ce abordau cu precădere moartea sau nebunia (Frankenstein de Mary Shelley și Dracula de Bram Stoker). Dacă literatura gotică a pornit din Anglia, literatura gotică americană a luat naștere în secolul al XIX-lea cu povești scurte de Nathaniel Hawthorne și Edgar Allan Poe. Cât despre goticul sudist, acesta s-a cristalizat în anii 1920, atingând apogeul între anii 1940 -1960. În literatura gotică sudistă, suspansul și supranaturalul nu sunt o condiție, aceasta caracterizându-se, mai degrabă, prin umor negru și prin expunerea problemelor societății prin intermediul unor personaje complexe, dar instabile, chinuindu-se să își regăsească locul în societate. Moralitatea personajelor este adesea sub semnul întrebării, iar numeroase astfel de povești abordează rasismul, violența și sărăcia. Nici Mic dejun la Tiffany nu face excepție de la regulă. Holly este femeia care dorește să își găsească un soț bogat, însă nu reușește să întrețină o legătură de durată cu nici unul dintre bărbații pe care îi cunoaște, iar personajul este condamnat de societate pentru acțiunile sale, ceea ce o plasează în imposibilitatea de a-și găsi un loc al ei. De asemenea, romanul este plin de personaje a căror moralitate este cel puțin îndoielnică (exemplu grăitor în acest sens fiind Salvatore Sally Tomato, un mafiot închis la Sing Sing pe care Holly îl vizitează în fiecare joi).

Truman Capote

Truman Capote este cunoscut și pentru „proza cu caracter senzațional (Cu sânge rece)” (***, Dicționar Enciclopedic, vol. I, Ed. Enciclopedică, 1993). Și în Mic dejun la Tiffany scriitorul șochează, abordând diversitatea sexuală. Chiar eroina principală afirmă: „‒ Apropo,…, nu cumva se întâmplă să cunoști vreo lesbiană drăguță? Caut pe cineva să locuiască cu mine. Nu râde. Sunt foarte dezorganizată și nu-mi pot îngădui să angajez o servitoare. Iar lesbienele, orice-ai zice, sunt gospodine de primă mână, le place să facă treabă în casă, nu mai trebuie să-ți bați capul cu măturatul, cu dezghețatul frigiderului sau cu trimisul rufelor murdare la spălătorie. Am avut o colegă de cameră la Hollywood, juca în filme cu cowboys, îi spuneam Jandarmul Călare și trebuie să recunosc că era mai pricepută ca un bărbat la treburile casei. Firește oamenii nu s-au putut abține să-și închipuie că trebuie să fi fost și eu cam lesbiană. Și firește că sunt. Toată lumea e nițel lesbiană. Ei și?”. Abordarea diversității sexuale de către Truman Capote a stârnit vâlvă la momentul publicării, romanul (publicat de Esquire; trebuia să apară inițial în Harper’s Bazaar, însă revista a renunțat la el datorită limbajului direct și trivial, dar și din cauza refuzului lui Capote de a schimba ocupația lui Holly) primind reacții mixte.

De asemenea, e de menționat că textul prezintă și elemente alegorice („Vom denumi alegorii obiecte sau fenomene convenționale, folosite pentru exprimarea altor noțiuni. Alegoria este de obicei convențională, adică presupune o relație dinainte cunoscută dintre două fenomene confruntate, în timp ce metafora poate fi cu desăvârșire nouă și neașteptată. În alegorie cuvintele își au sensul lor inițial și numai fenomenul denumit de ele denumește la rândul său lucrul spre care este direcționată ideea vorbitorului.” – Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Ed. Didactică și Pedagogică, 2009). În Mic dejun la Tiffany, Capote folosește alegoria pentru a crea o poveste și un personaj memorabile, astfel magazinul Tiffany este sugestia idealului lui Holly care afirmă că s-ar stabili într-un loc dacă i-ar da același sentiment ca Tiffany; pisica fără nume sugerează lipsa unei legături reale cu oamenii din jurul ei, să o boteze ar însemna să prindă rădăcini, totuși căutarea pisicii după ce o eliberează (către finalul romanului) arată teama de a nu aparține niciodată nimănui (conflictul dintre nevoia de libertate și cea de stabilitate, pomenit anterior), colivia reprezintă vechile tradiții împotriva cărora Holly luptă etc.

Pentru a spori misterul din jurul eroinei sale, Capote apelează la discontinuitatea istorică: în expozițiune naratorul se află la barul lui Joe Bell unde cei doi poartă o discuție despre Holly, pentru ca apoi cititorul să fie transportat în trecut la niște evenimente care o privesc pe aceasta, însă nu aflăm niciodată ce s-a petrecut cu personajele între acele întâmplări și momentul discuției (Capote utilizează astfel și tehnica povestirii în ramă).

Titlul romanului se află în strânsă legătură cu referința lui Holly la magazinul Tiffany, cu perfecțiunea regăsită acolo, acesta fiind locul care o face să își astâmpere neliniștea: „‒ Am încercat cu băutura. Am încercat și cu aspirina. Rusty crede că fumez marijuana, și am fumat o vreme, dar n-a avut alt efect decât să mă facă să chicotesc. Lucrul care mă ajută cel mai mult e să mă sui într-un taxi și să mă duc la Tiffany. Mă liniștește pe loc tihna și splendoarea locului; nu ți se poate întâmpla nimic rău acolo, nu alături de acei domni amabili și bine îmbrăcați, în mireasma aceea plăcută de argint și de portvizite de crocodil. Dacă aș putea găsi un loc în viața reală în care să mă simt ca la Tiffany, aș cumpăra niște mobilă și aș boteza pisica.”

Raportat la subiect, Mic dejun la Tiffany urmărește destinul lui Holly Golightly, o tânără de nouăsprezece ani întreținută de bărbați bogați care o duc la restaurante elitiste și îi fac cadouri scumpe, iar Holly speră să se căsătorească într-o zi cu unul din ei, fiind chiar aproape de reușită, logodindu-se cu José Ybarra-Jaegar, un diplomat brazilian, care o părăsește când află de legătura ei cu mafiotul Sally Tomato. Capote spunea despre personajul lui că Holly Golightly nu este o prostituată, ci o „gheișă americană” (Truman Capote intervievat de Eric Norden, Playboy Interview: Truman Capote, Playboy, 1968). Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator al cărui nume nu-l aflăm niciodată (narațiune la persoana I, subiectivă). Capote recurge la această tehnică (folosește un narator implicat emoțional în întâmplări, dar diferit de protagonistă), întrucât Holly nu ar fi un narator credibil datorită firii sale aventuriere (O. J. Berman, un agent de la Hollywood, într-un dialog cu naratorul afirmă: „‒ Te înșeli. E o impostoare. Dar, pe de altă parte, ai dreptate. Nu-i o impostoare fiindcă e o autentică impostoare. Crede în toate tâmpeniile în care crede. Nu poți să i le scoți din cap. Am încercat să o conving până mi-au dat lacrimile.”). De asemenea, un narator implicat oferă posibilitatea compasiunii față de personajul principal – deși Holly nu este o busolă morală, Capote încearcă să arate și motivele din spatele comportamentului ei (căsnicia la o vârstă fragedă, dorința de a-și depăși condiția), în acest scop făcând o trimitere către trecutul lui Holly când soțul acesteia, Doc Golightly (care spune că o cheamă Lulamae Barnes), își face apariția la New York: „‒ Când m-am însurat cu Lulamae, în decembrie 1938, mergea pe paisprezece ani. Poate că o femeie obișnuită, la doar paisprezece ani, nu prea știe ce face. Dar Lulamae era o femeie deosebită. Știa foarte bine ce face când a promis să fie nevasta mea și mama copchiilor mei. Ne-a zdrobit inima când a fugit de-acasă, așa cum a făcut”.

Raportată la elementele spațio-temporale, acțiunea este plasată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la New York. Deși personajele par detașate de război, totuși aflăm de rația la untul de arahide, lipsa telefoanelor în apartamente, iar un punct esențial în desfășurarea acțiunii este moartea fratelui lui Holly, Fred.

Finalul romanului este circular, deschis. Dacă în expozițiune naratorul și Joe poartă o discuție despre locul în care s-ar putea afla Holly (incertitudine), sfârșitul romanului păstrează același voal de ceață asupra destinului ei, chiar ultima frază lăsând loc de interpretare (se află în Africa cum bănuia Joe Bell sau în America de Sud cum îl înștiințase pe narator cu ceva vreme în urmă?): „Colibă africană sau cine știe ce altceva, sper că și Holly și-a găsit locul ei.”

Referitor la eroina principală, în versiunile în lucru ale romanului, numele acesteia era Connie Gustafson, mai târziu Capote schimbându-i-l în Holiday Golightly. Personajul ar fi avut la bază mai multe femei, prietene sau cunoștințe apropiate ale lui Capote, printre care: Gloria Vanderbilt, Oona O’Neill, scriitoarea și actrița Carol Grace, scriitoarea Maeve Brennan, scriitoarea Doris Lilly și modelele Dorian Leigh și Suzy Parker.

De asemenea, există similitudini între viața lui Holly și cea a mamei lui Capote, Nina. Ambele erau născute în Sudul rural, își schimbaseră numele dat la naștere (Lulamae Barnes devine Holly Golightly, Lillie Mae Faulk devine Nina Capote), se căsătoriseră în adolescență, părăsindu-și soții și rudele apropiate, și se făcuseră cunoscute în societate datorită relațiilor cu bărbați bogați (Marie Rudisill, James C. Simmons, Truman Capote: The Story of His Bizarre and Exotic Boyhood by an Aunt Who Helped to Raise Him, Ed. William Morrow, 1983).

Printre temele abordate de autor regăsim: izolarea, prietenia, efemerul, viitorul (prin prisma viselor, speranțelor și planurilor lui Holly), rememorarea trecutului, libertatea sau iubirea. La nivelul motivelor literare se pot identifica: dependența materială, pierderea, moartea, sexualitatea etc.

Romanul Mic dejun la Tiffany are meritul de a fi abordat subiecte controversate pentru perioada în care a fost publicat: falsa emancipare, căci Holly s-ar vrea modelul femeii independente, însă se află în cușca propriului stil de viață, fiind întreținută de bărbații bogați cu care are relații pasagere; tabuurile sexuale, romanul abordând lesbianismul, homosexualitatea, bisexualitatea.

Atmosfera romanului este, în general, dinamică, relaxată pentru a reflecta mediul în care se învârte eroina principală, punctată de elemente de tensiune în puncte-cheie, cum ar fi cearta avută cu naratorul în preajma Crăciunului, apariția soțului lui Doc sau moartea lui Fred.

Astfel, Mic dejun la Tiffany se adresează cititorilor maturi, dornici a transcende morala și etichetele sociale pentru a pătrunde în universul lui Holly Golightly, o sălbăticiune a secolului al XX-lea.

Mic dejun la Tiffany, filmul

Mic dejun la Tiffany (film încadrat în categoriile dramă, comedie, romantic) a fost adaptat pentru ecran de Paramount Pictures în 1961, Holly Golightly fiind interpretată de Audrey Hepburn, iar rolul naratorului (al cărui nume în film este Paul Varjak) revenindu-i lui George Peppard. Regia a fost asigurată de Blake Edwards, iar scenariul care s-a îndepărtat de manuscrisul romanului lui Capote a fost scris de George Axelrod.

Scenariul aduce numeroase modificări operei lui Truman Capote. George Axelrod a alterat conflictul și personajele pentru a transforma filmul într-unul de consum. Acesta a modificat firul narativ caracterizat de ambiguitatea sexuală (abordarea lesbianismului, a homosexualității și a bisexualității care a făcut romanul atât de controversat și de inovator a fost omisă de Axelrod) creând o poveste de dragoste heterosexuală convențională (personajele principale sunt stereotipice și caracteristice anilor 1960).

Personajul Holly Golightly, o fetișcană de nouăsprezece ani în roman, devine în film o femeie pe care nu ai cum să o uiți. Hepburn, care atunci avea treizeci și unu de ani, datorită jocului actoricesc și a costumelor purtate, realizate de Edith Head și Givenchy, a făcut din Golightly o legendă a marelui ecran și a modei (notabilă în acest sens fiind scena de început în care Hepburn apare într-o rochie lungă neagră Givenchy). Femeile din toată lumea au dorit să i se asemene, însă Capote a afirmat că a avut o interpretarea slabă (deși actrița a fost nominalizată la Oscar și Globul de Aur) și că rolul ar fi trebuit să ajungă la Marilyn Monroe.

Naratorul, un scriitor al cărui nume nu-l aflăm niciodată în roman și a cărui sexualitate este pusă sub semnul întrebării, este transformat într-un bărbat heterosexual pe numele de Paul Varjak, un scriitor (ocupația este păstrată) întreținut de o femeie măritată, Emily Eustace „2E” Failenson (interpretată de Patricia Neal; personaj creat de Axelrod).

Dacă în opera lui Capote evenimentele sunt povestite prin prisma personajului-narator implicat în evenimente, pelicula renunță la această abordare mutând camera de la personaj la personaj. De asemenea, dispare povestirea în ramă. Personajul principal masculin nu mai este chemat la barul lui Joe Bell (eliminat în scenariul lui Axelrod) care îi povestea că Holly a cărei urmă o pierduseră s-ar afla în Africa, spectatorul fiind transpus în mijlocul întâmplărilor care păstrează linia celor povestite de narator în roman. Holly este o femeie întreținută, la rândul ei, de bărbați bogați și dorește să găsească un soț și un loc în care să se simtă ca la Tiffany. La fel ca în opera lui Capote, îl va găsi pe José, dar acesta o va părăsi în urma scandalului Sally Tomato.

Finalul filmului este mult diferit de cel al romanului. Dacă Truman Capote a preferat ambiguitatea și misterul privind destinul eroinei sale (naratorul nu știe sigur ce s-a întâmplat cu Holly, dar ar fi vrut să poată intra în legătură cu ea pentru a-i spune că a găsit pisica pe care Holly o alungase înainte de a pleca), Axelrod a dorit să îi ofere unul fericit, transformând prietenia dintre narator și Holly într-o poveste de dragoste clasică a ecranului, și astfel scena care încheie pelicula este sugestia faptului că în cele din urmă Holly ar fi găsit locul visat (după ce Holly își alungă pisica, încearcă să o recupereze și este urmată de Paul Varjak care o va săruta în ploaie înainte ca genericul să apară pe ecran).

Axelrod a afirmat despre procesul adaptării: „Nu prea se întâmpla nimic în carte…astfel că a trebuit să fabricăm o poveste, să creăm o relație romantică aflată în centrul acțiunii și să facem personajul principal masculin heterosexual” (***, Breakfast at Tiffany’s on Film, 2016).

Filmul a fost răsplătit cu două premii Oscar:

  • Cea mai bună coloană sonoră (dramă, comedie) – Henry Mancini;
  • Cel mai bun cântec original – Moon River (muzica: Henry Mancini, versurile: Johnny Mercer).

De asemenea, a avut alte trei nominalizări la premiile Oscar:

  • Cea mai bună actriță în rol principal – Audrey Hepburn;
  • Cea mai bună scenografie (color) – Hal Pereira, Ray Moyer, Per Anderson, Sam Comer;
  • Cel mai bun scenariu adaptat – George Axelrod;

dar și alte două la Globul de Aur:

  • Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Audrey Hepburn;
  • Globul de Aur pentru cel mai bun film.

Pelicula, ale cărei filmări au avut loc la New York, se desfășoară într-un cadru jovial, cu decoruri colorate și costume splendide care să reflecte spiritul liber al eroinei principale, dar și mediul social în care se învârte, punctând cu cadre mai întunecate momentele de tensiune.

Jocul actoricesc, regia, schimburile de replici sunt de calitate superioară. De remarcat interpretarea lui Audrey Hepburn (nominalizată la Oscar și Globul de Aur pentru rol), dar și jocul actoricesc al Patriciei Neal ori al lui Alan Reed (interpretul lui Sally Tomato).

În ciuda modificărilor regretabile de scenariu, filmul este de vizionat, recomandat după o citire prealabilă a poveștii lui Capote, reprezentând, asemenea operei scriitorului american, un clasic al culturii mondiale.

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică, literatură realistă și dramă. Este copywriter și se implică în activități de voluntariat la Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). În 2013, a debutat în Revista de Povestiri cu textul Păcatul. Un an mai târziu (2014) participă la Inspired – Concurs de idei la secțiunea dramaturgie, cu textul Contrabandă-n alb și negru, premiat cu locul al doilea. Este absolventă a Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014 și membră a grupului literar Secția 14, înființat după încheierea atelierului. În 2015 își face debutul în literatura fantastică cu un dark fantasy intitulat ReÎnnoirea în revista Argos nr. 10. Tot în 2015, debutează pe hârtie în antologia Secției 14, Eroi fără voie. În 2016, apare cu textul Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan în Revista de suspans, nr. 25. În același an debutează și în critică literară în revista EgoPHobia, cu rubrica Arena culturală: cartea și filmul. Pe Alexandra o mai puteți citi și la: http://www.taramuridenicaieri.ro/.

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #47 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *