libris.ro

Sufletul femeii – diamant, surprins în proza Rodicăi Bretin

de Teodora Matei

Când am întâlnit-o pentru prima oară pe Rodica Bretin, se vorbea despre realismul magic. Citisem câteva povestiri ale autoarei, dar mă rezumasem la a le trece prin filtrul propriu și a decide dacă-mi plăcuseră sau nu. Evident, a doua posibilitate era exclusă, pentru că fiecare proză, indiferent de întindere, are un nucleu extrem de concentrat în jurul căruia gravitează idei numai bune de lăsat cititorul pe gânduri. Orice lume, cunoscută nouă ori imaginată, e prezentată la un anumit moment, populată de ființe aidoma nouă ori legendare. Personajele au propriile conflicte interioare sau sunt angrenate în altele de amploare, iubesc, trădează, luptă până la epuizare, caută cu orice preț. Își caută realitatea, magia sau modul în care acestea interferează. Vor să-și explice, să înțeleagă și să se înțeleagă.

La a doua întâlnire, aproape un an mai târziu, am descoperit omul-autor. Abia atunci am citit “Fecioara de fier”, un roman pe care l-am considerat psihologic, poate și datorită narării la persoana întâi, modului de asamblare a povestirilor care aduceau cele patru personaje, pe rând, în lumina reflectoarelor, sau le împingeau în spatele cortinei.

La finalul cărților bune, rămân cu senzații. După lectura  “Fecioarei” m-am gândit tot mai des că, de fapt, citisem despre manifestarea unei zeități feminine, prinsă la rândul ei în conflictul cu alte personaje de legendă. Astfel, în perioada Inchiziției, entitatea își întregește personalitatea, aducându-le împreună pe bruneta Isabeau, blonda Fleur și roșcata Anaïs. Primele două – pământence, a treia – unica supraviețuitoare a Atlantidei, cu firi și personalități diferite, nu fac decât să-și urmeze instinctele și, concentrându-și forțele, să dea viață unor visuri venite de dincolo de granițele lumii știute.

Când proza Rodicăi Bretin are în centru un personaj feminin, ea nu descrie vreun soi de societate matriarhală, ci analizează dorințele, căutările protagonistei, uneori din perspective duble: una lăuntrică, una în contact direct cu cei ale căror vieți le influențează.

Shaba, din povestirea cu același nume, e o creatură ce supune locuitorii unei așezări, transformându-i în sclavi. Le fură sentimentele, rațiunea, dându-le o singură sarcină: să-i construiască cuiburi pentru ouăle sale. Naratorul, un bărbat fără nume, universal prin anonimatul său, reușise să scape de dominația entității. Asistă neputincios la truda semenilor și recunoaște printer ei femeia iubită, adusă la același grad de dezumanizare precum restul muritorilor. Bărbatul încearcă s-o salveze, are un moment de perplexitate când speră că poate învinge Răul, însă e înfrânt chiar de cea pentru care-și riscase viața. Vede, și dă de înțeles și cititorului, rostul cuiburilor și ouălor: din ele nu avea să iasă vreodată altceva decât energie care să-i conducă supușii. Shaba cea fără chip nu avea decât un singur fel de pui: oamenii cărora le anihilase simțirea.

Astfel, “Shaba” rămâne descrierea unui fulger de gen feminin, a unei descărcări brutale de energie. Confruntarea dintre bărbatul fără nume și monstrul fără chip e o alternativă a conflictului yin-yang.

Dacă în proza de mai sus entitatea feminină e învingătoare, în “Casa fără cărți” protagonista-naratoare devine victima unui personaj malefic, descriindu-și în amănunt sacrificiul pe altarul vorbelor scrise. O tânără scriitoare alege să-și definitiveze opera într-o casă austeră, deținută / posedată de un bătrân posac. Acesta o măsoară îndelung, precum prădătorul care-și evaluează prada. În cele din urmă o acceptă, târgul închirierii făcându-se altfel decât suntem obișnuiți: gazda alege chiriașul, nu invers. De-a lungul a câtorva luni, fata descoperă că în casă nu există nici măcar o carte. Descoperă, în schimb, la subsol, o cale de a pătrunde într-o lume subacvatică, plină de volume ascunse ochilor. Apoi, propria curiozitate, sau destinul însuși, o transformă într-o ofrandă, trupul contopindu-i-se cu al călăului doar atât cât s-o ajute să treacă pragul unei alte lumi.

Ideea de sacrificiu apare la final, sugerând atitudinea maternă: femeia vede o fetiță citindu-i povestea. E ilustrată, astfel, o altă latură a personalității feminine, cea a minimalizării propriilor nevoi, a acceptării destinului pentru un scop mult peste cunoașterea omenească .

“Bătrâna doamnă” nu e nici pe departe vreo cucoană distinsă, retrasă în singurătatea unei case impunătoare. E duhul unei mașini găzduite de un atelier auto. Deși povestirea la persoana întâi ține cititorul în alertă, aparținând când mecanicului, când unei cliente căreia nerăbdarea îi vine de hac, conflictul e, de data aceasta, între cele două femei. Una e nevăzută, prizonieră într-o carcasă metalică, însă stăpână pe situație și pe spațiul asupra căruia veghează. Domină chiar sufletul celui care se îngrijește de ea de atâția ani și cu atâta pasiune încât el nici nu concepe că ar fi vorba de subordonare, ci de o relație firească, ce-i asigură un țel existenței. Cealaltă încheie într-un mod dramatic o carieră artistică, devenind prizoniera unui spirit sălbatic.

Bătrâna doamnă îi subjugă pe cei doi, oferind motive de supunere necondiționată – bărbatului, de reflecție asupra condiției vieții – artistei. La prima vedere poate părea un text dur; aceasta se explică, însă, prin dârzenia cu care bătrâna se agață de iluzia vieții. E descrierea unui ménage-a-trois, în care bărbatul nu știe cum sau nu vrea să întrețină o relație, lăsându-se posedat de demoni din trecut alături de care trăiește într-o simbioză ce-i pare unicul mod de supraviețuire.

Am ales patru proze de întinderi diferite, un roman și trei povestiri, în care mi s-a părut că întâlnesc Femeia. Posesoarea unui suflet cu aspect de diamant multi-fațetat, uneori șlefuit într-atât încât se confundă cu razele reflectate, a unei forțe de care uneori nu e conștientă pe deplin, dar pe care nu se sfiește s-o dezlănțuie. De la stilul tipic romanelor gotice ori cavalerești (“Fecioara de fier”), la unul concis, de cronică de luptă (“Shaba”), cu aspect de jurnal-mărturisire (“Casa fără cărți”) sau nervos, de atmoseră noir (“Bătrâna doamnă”), Rodica Bretin își adaptează scrierea în funcție de faptele ori trăirile pe care vrea să le transmită: lectorul nu rămâne doar cu idei sau senzații, ci uneori cu mângâieri tandre sau zgârieturi adânci.

 

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *