Călătorie în fantastic

de Rodica  Bretin

 „Fantasticul este  forma supremă a literaturii“ spunea scriitorul peruan Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, referindu-se la realismul-fantastic, în care excelează şcoala latino-americană. Genul propune o construcţie perfect logică şi coerentă care, în mod subtil dar inevitabil, duce către o rezolvare ce nu ţine de realitatea imediat înconjurătoare, pe care o numim – adesea impropriu –  „normalitate“.

Realist-fantastice sunt opere memorabile ale unor creatori ca Victor Hugo, Prosper Mérimée, Emile Zola, Charles Dickens, Rudyard Kipling, G. K. Chesterton, Edgar Allan Poe, Howard Phillip Lovecraft, Anton Cehov, Lev Tolstoi, Mihail Bulgakov, Garcia Marques, Vargas Llosa, Mujica Lainez, Pierre Benoit, Stephen King… Iar în ceea ce priveşte autorii români, de la Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu, la Vladimir Colin, Horia Aramă, Olga Caba şi Ioan Dan Nicolescu, mulţi au explorat lumi fascinante şi, adesea, interzise pentru capacitatea de înţelegere a contemporanilor lor.

Toţi au fost nu doar scriitori de mare talent, ci şi personalităţi multilaterale, cu o vastă cultură, ce aveau în comun pasiunea pentru istorie, artă, geografie, astronomie, ştiinţe ale naturii, disponibilitatea şi dorinţa de a descifra tainele universului şi ale vieţii.

Realismul-fantastic este mai actual astăzi ca niciodată. Contrar unor păreri preconcepute, el nu reprezintă o încercare patetică de evadare din realitate, o ieşire de serviciu aleasă de neadaptaţi, de cei care nu fac faţă luptei pentru existenţă în jungla „societăţii de consum“. Departe de a fi o eludare a problemelor stringente, alunecarea spre fantastic rămâne un exerciţiu ofensiv, o demonstraţie practică a dictonului lui Friedrich Nietzche: „Ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici“.

De ce aleg unii creatori ca personajele lor să treacă într-o lume imaginară? Pentru că acolo apar situaţii conflictuale care le depăşesc în dificultate pe cele posibile, probabile sau previzibile din lumea reală.

Un supravieţuitor dintr-un univers fantastic are toate şansele de a învinge în viaţa cotidiană, descurcându-se mai bine decât aşa-numitul „om de pe stradă“, superficial, fără păreri şi valori personale, ce s-ar prăbuşi odată cu dispariţia reperelor sale familiare.

Este unul dintre motivele pentru care am plasat acţiunea romanului meu „Fecioara de Fier“ în Evul Mediu Mijlociu, una dintre perioadele cele mai întunecate din istorie, când reprezentanţii religiilor monoteiste aveau un control total asupra destinelor fiecărui om din Lumea Veche, performanţă pe care Gestapo, KGB sau NSA n-au putut – încă – să o egaleze. Iar personajele mele fantastice îşi împletesc viaţa cu cele reale nu numai pentru a le sublinia umanitatea, dar şi pentru a oferi o ipoteză asupra unor evenimente istorice care nu pot fi înţelese prin invocarea, atât de facilă, a raportului cauză-efect.

Am ales realismul-fantastic şi pentru universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează, imuabile şi atemporale. Deşi proze din volumele mele „Lumea lui Hind“ şi „Omul de Nisip“ propun teme întâlnite şi în literatura science-fiction (călătoria în timp, contactele omenirii cu alte specii, străine sau nu de Terra), am preferat abordării SF pe cea general-umană.

Science-fictionul a avut dintotdeauna, are şi va avea limitări, declarate chiar din titulatură. Se doreşte a fi o ficţiune bazată pe ştiinţă, autoasumându-şi obligaţia de a explica, de a ordona totul – o dovadă de suficienţă într-o lume unde mereu descoperim noi elemente ale vieţii şi noi legi ale Universului.

Fantasticul nu explică, nu justifică nimic. El constată şi contestă realitatea înconjurătoare. Şi o face respectând regulile marii literaturi: cu personaje clar conturate, credibile, umane tocmai prin calităţile şi defectele lor, cu mesaje intrinseci, nu clamate pedagogic, cu apărarea unor valori perene, nesupuse tradiţiilor, modei sau părerilor „opiniei publice“.

Nu în ultimul rând, fantasticul avertizează, prezintă dileme care au fost şi vor rămâne mereu actuale. Personajele sale luptă cu forţe atât de primejdioase pentru civilizaţia terestră, încât coşmarele lumii de astăzi – globalizare, poluare, incultură, tendinţe dictatoriale, fanatism religios, terorism – pălesc prin comparaţie.

Fie că alege să demaşte o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare care încearcă să controleze umanitatea, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, aproape inimaginabile pentru noi, realismul- fantastic militează pentru adevăruri esenţiale în formarea generaţiilor succesive de oameni interesaţi să schimbe în bine societatea în care trăiesc. Şi ne aminteşte că există –  în imensitatea universurilor cunoscute şi a celor încă nedescoperite – infinit mai multe decât putem noi percepe sau înţelege astăzi.

Sunt doar câteva din avertismentele acestui gen literar – însoţite de un crez: „Importantă nu este întotdeauna victoria, ci curajul de a lupta.“

Ceea ce, într-un fel, reprezintă esenţa realismului-fantastic. El se constituie într-un manual de autoapărare a omenirii împotriva surprizelor pe care i le rezervă universul şi viitorul. Un exerciţiu de supravieţuire – dar nu cu orice preţ. Căci, prinse în vortexul timpului, în purgatoriul lumilor paralele sau doar în coşmarul existenţei cotidiene într-o societate marcată de tare profunde, personajele din operele reprezentative ale genului îşi păstrează o trăsătură definitorie: umanitatea.

În final, devine irelevant dacă Binele câştigă sau pierde. Esenţial rămâne doar mesajul transmis cititorului: fiecare destin contează, orice om poate influenţa balanţa universală dintre Bine şi Rău. Destinul tuturor depinde de voinţa fiecăruia – ceea ce, chiar la scară cosmică, nu poate fi lipsit de însemnătate.

Iar destinul generaţiilor viitoare este hotărât de noi, astăzi.