libris.ro

Ochii celuilalt

de Rodica Bretin

                             „… Şi fiara mâncătoare de oameni l-a apucat pe Jean cu labele dinainte, strângându-l până ce sângele şi măruntaiele au început să ţâşnească. Apoi l-a azvârlit în ţărână ca pe un burduf gol… Toţi fugeau care-ncotro şi numai Marie a stat înaintea dihaniei fără frică. Şi ursul s-a plecat, lingându-i picioarele, căci recunoscuse în ea Puterea Întunericului. Apoi s-au pierdut amândoi în codru, ca unii care slujeau aceluiaşi Stăpân…“

Anno Domini 1348. Ciuma neagră bântuia Franţa. Molimă, foamete, sălbăticiuni care ieşeau din păduri să ucidă, să prăpădească, grindini ce nimiceau recoltele… Cineva trebuia să fie vinovat pentru atâtea nenorociri: vrăjitoarele!

Fata pe nume Marie ştia să cheme, să supună fiarele. De unde darul acesta dacă nu de la diavol?… Sătenii au hăituit şi au ucis ursul, iar pe vrăjitoare au ars-o pe rug. Cronica din Chateauroux descrie bucuria şi uşurarea oamenilor scăpaţi de blestem (bucurie ce n-avea să dureze, în iarna următoare satul fiind atacat de lupi, iar populaţia decimată).

„Vrăjitoarea“ Marie este primul ca de empatie om-animal consemnat istoric în Franţa. Trei sute de ani mai târziu, un polonez avea să manifeste un talent similar.

Faima cavalerului Jerzy Potocki şi a lui Hanibal, calul său de luptă, depăşise graniţele Tomaszowului. Era de ajuns ca stăpânul lui să se gândească la el şi armăsarul negru venea în goană, chiar dacă se afla departe, în păşunile de la marginea domeniului.

Cavalerul Potocki a fost ucis la 11 noiembrie 1673 în bătălia de la Hotin (în care hatmanul Jan Sobieski i-a învins pe turci). Calul său i-a supravieţuit, însă nimeni nu a mai putut să îi pună şaua şi frâul… A fost văzut de câteva ori la mormântul stăpânului –  ca o fantasmă abia desluşindu-se în ceaţa zorilor – , apoi a dispărut pentru totdeauna.

Oricare dintre demonstraţiile făcute de Sean Finley din Galway (Irlanda) cu lupoaica alsaciană Rona putea fi luată drept un excepţional număr de dresaj. Cu o mică deosebire: toate comenzile erau date mental! Omul stătea cu braţele încrucişate, fără să rostească vreun cuvânt, în timp ce animalul răspundea prompt gândurilor stăpânului.

Rona a murit în 1963, la venerabila vârstă de 24 de ani. Sean Finley a avut ulterior alţi câini, printre care un pui al Ronei. Deşi animalele erau deosebit de inteligente şi receptive la comenzi vocale, cu nici una nu a mai izbutit să stabilească o legătură telepatică.

Dacă la „vrăjitoarea“ din Chateauroux pare să fi fost vorba doar de empatie, iar în celelalte două cazuri de telepatie unidirecţională om-animal – între Valeria Bouglione şi delfinul ei Rhodos contactul psihic a funcţionat în ambele sensuri.

Valeria iubea marea şi făpturile sale – de asta alesese să fie biolog marin. În 1976, la o scufundare lângă Insula Ischia (Italia) s-a împrietenit cu un delfin din specia Tursiops truncatus (delfinul mare săritor). Acesta răspundea de fiecare dată apelurilor sale mentale şi, când înotau împreună îi transmitea imagini din peisajul subacvatic al Mediteranei, din locuri unde nici un scafandru nu ajunsese vreodată. Relaţia specială dintre Valerie şi Rodhos a durat aproape un an, până ce, devenind prea încrezător în oameni şi navele lor, delfinul a fost ucis de braconieri.

Lisa Tyler din Plymouth (Anglia) a suferit în 1992 un accident de maşină în urma căruia a intrat într-o comă profundă. Fiica sa a vrut să o îngrijească la spital şi s-a mutat în rezervă împreună cu pisica lor, Pythia. Obişnuită să doarmă cu stăpâna, pisica se ghemuia în fiecare seară lângă femeia inconştientă, culcându-se uneori pe pieptul ei. După trei săptămâni de asemenea „tratament“, pacienta s-a trezit din comă.

– Pythia m-a chemat înapoi la viaţă… Îmi transmitea imagini, senzaţii catalizatoare: gustul cărnii, plăcerea vânătorii, căldura soarelui. Îmi amintesc limpede unul dintre „vise“, în care mi se părea că gonesc pe acoperişuri la o înălţime ameţitoare, sub discul unei Luni uriaşe…

Animalele cu un grad ridicat de inteligenţă pot deci să comunice mental cu oamenii. Să fie contactul cerebral interspecii un „dar“ al naturii, un privilegiu al celor înzestraţi, la fel ca în cazul telepatiei umane?

Nu existenţa fenomenului ar trebui să stârnească uimire, ci raritatea lui. Poate că „tăcerea“ animalelor este determinată tocmai de nişa de inferioritte unde omul a împins celelalte specii, iar o revizuire totală, necondiţionată şi fără prejudecăţi a relaţiei cu făpturile „necuvântătoare” ne-ar aduce destule revelaţii.

N’kisi, papagalul congolez crescut de Amy Morgana din New York (SUA) are un vocabular impresionant (580 de cuvinte), iar capacităţile sale telepatice au făcut subiectul unui experiment, realizat în februarie 2000 de o echipă de tehnicieni şi un psiholog specializat în comportamentul animalelor.

Testul era simplu: N’kisi trebuia să indice (prin cuvinte sau propoziţii) ce obiect privea Amy în camera alăturată. Din 78 de fotografii, el a identificat 32, un rezultat remarcabil chiar pentru telepaţii umani!

– Este ca şi cum ar vedea prin ochii mei, spunea Amy Morgana.

Cazul „papagalului telepat“ a trezit destule controverse, unii cercetători afirmând că inteligenţa păsărilor nu este compatibilă cu cea umană, ele fiind incapabile să primească ori să proceseze mesaje mentale. Într-adevăr, datorită capacităţii reduse de înmagazinare a creierului (dată de volum, circumvoluţiuni, evoluţia şi rolul sinapselor) păsările nu pot atinge IQ-ul mamiferelor. Totuşi, independent de mărime, creierul avian îndeplineşte funcţionalităţi complexe: stocarea datelor în memoria semantică şi episodică, legătura cauză-efect, un anumit grad de abstractizare (ceea ce explică abilitatea de a folosi obiecte în scopuri precise).

Memorie, inteligenţă, instinct… În plus, animalele posedă capacităţi extrasenzoriale care nu au fost vreodată contestate. Datorită magnetitei din celulele lor, multe specii sesizează perturbaţiile în câmpul magnetic al Pământului, simţind apropierea unor catastrofe naturale.

Graham Adams a izbutit să prevadă un cutremur în San Francisco monitorizând creşterea alarmantă a cazurilor de câini şi pisici care fugiseră de acasă, cu câteva zile înainte. Trăsătura premonitorie, crede cercetătorul american, este un rezultat al evoluţiei. De-a lungul erelor geologice, au supravieţuit acele exempare care şi-au dezvoltat un acut „simţ al pericolului“, izbutind să scape mass-extincţiilor ce au dus la dispariţia unor întregi linii evolutive… Capacitatea de premoniţie ar fi deci un caracter dobândit. Dar cea telepatică? S-a dezvoltat numai după apariţia lui Homo Sapiens, sau animale comunică mental între ele dintotdeauna?

Un lucru rămâne cert: legătura telepatică om-animal necesită un puternic suport afectiv, născut dintr-o relaţie de durată sau… în anumite împrejurări ieşite din commun.

În seara de 4 iunie 2001, fermierul Nigel Etelthorpe din South Walles (Australia) a găsit un cangur pitic (genul Wallabia) zăcând, rănit şi extenuat, în mijlocul şoselei. L-a luat acasă, curăţindu-i plăgile şi hrănindu-l, apoi i-a făcut culcuşul în baie.

A doua zi, în zori, Nigel a fost trezit de nişte lovituri puternice în uşă. Camera era plină de fum şi, tuşind, aproape sufocat, abia a izbutit să o traverseze şi să deschidă: în prag, micul Wallaby.

Omul l-a luat în braţe, scoţându-l din casa pe care văpăile o cuprindeau tot mai mult.

Afară, a realizat incredibilul situaţiei: în loc să iasă pe fereastra deschisă a băii, cangurul a ales să traverseze holul şi sufrageria în flăcări, până la uşa dormitorului, unde a rămas – fără să ia în seamă dogoarea – izbind cu labele până când l-a trezit pe cel dinăuntru. Un comportament uimitor la un animal sălbatic, cu o teamă instinctivă de foc.

Empatie la prima vedere? Cei doi se cunoşteau de prea puţin timp nu doar ca să îşi consolideze relaţia, ci chiar pentru câştigarea încrederii reciproce.

Potrivit cronicarului, „vrăjitoarea“ Marie a subjugat în câteva clipe fiara ce îi înfricoşase pe săteni. Însă Marie era femeie, iar atracţia între sexe, chiar la specii diferite, crează punţi afective care, altfel, s-ar forma în ani întregi de convieţuire. Nu acesta a fost cazul micului cangur şi al fermierului australian.

După un an de la întâmpare, reporterii canalului de televiziune Animal Planet i-au găsit tot împreună. Deşi este liber, cangurul a rămas la fermă, însoţindu-l pe Nigel pretutindeni şi veghiind asupra lui ca un înger păzitor.

Sunt animalele capabile de sentimente abstracte cum ar fi recunoştiinţa? Este telpatia om-animal un fenomen independent sau un efect secundar al empatiei?

Întrebări la care nu cunoaştem încă răspunsul. Ştim doar că afecţiunea crează o nevoie de comunicare ce duce la… afecţiune. Un cerc închis căci, aşa cum spunea un filosof taoist:

„Dragostea este una dintre cheile Univesului“.

Dragostea faţă de cel de lângă noi – chiar dacă nu ne seamănă, iar limbajul în care ne răspunde este adesea numai acela al sentimentelor.

 

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *