poeme de John Agard [II]

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

John Agard este un poet născut în Guyana în 1949. Înainte de a se muta în Marea Britanie în 1977, a lucrat ca jurnalist și a publicat două volume de poezie în Georgetown. John Agard scrie o poezie solară, tandră, dar și de o satiră fină, care, dacă nu smulge câte un zâmbet, cel puțin pune serios pe gânduri când vine vorba de diferențe culturale. Atent la schimbările sociale, notează concis atât verva, cât și crizele, recurge la mitologie, dar și la observația cotidiană, combină uneori imaginația luxuriantă cu ritmul și rima, într-un limbaj accesibil. În colecțiile sale ne vom întâlni cu rebelul care întoarce toate vorbele pe dos, fie că poartă numele vestitului păianjen Anancy, cunoscut personaj povestitor cu genealogie africană, fie că la aeroport arată un pașaport cu numele Limbo Dancer, vorbind în limba păsărilor, fie că se urcă în amvonul catedralei, luându-i la întrebări pe sfinți și scormonind prin noianul de prejudecăți. Totul pentru o dreptate greu de câștigat altfel. Creația sa, inclusiv cea pentru copii, este o poezie cu sare. Aviz celor care țin regim. A câștigat mai multe premii pentru poezie, ultimul dintre ele fiind Medalia de aur a Reginei în 2012. Locuiește în Sussex, împreună cu poeta Grace Nichols. Poeziile de mai jos sunt traduse din volumul Travel Light, Travel Dark (2013).

  

Libație atlantică

 

1

 

Atlanticule, ce fel de lumină ar putea întunericul tău verde

să arunce asupra negoțului care ți-a umplut apele de cicatrici?

Spune ceva, Atlanticule.

În nesfârșitul tău flux și reflux,

ai timp să rupi tăcerea o clipă

pentru vocile învăluite în frământare?

Dar despre sufletele duse pe ușa ta fluidă, ce spui?

 

Așa cum apa, după amerindieni,

nu e lipsită de simțire,

și trezește la vindecare în orice limbă,

Atlanticule, în valul tău crescendo,

găsești o notă, măcar una,

pentru neantul în care a trecut ruina,

unde cuvintele nici sensuri nu mai au?

 

Vorbește, Atlanticule.

 

Sau ești cumva complicele tăcut al istoriei?

 

2

 

De-ar fi ca eu, Atlanticul, să îmi silesc

curenții să tacă pentru o clipă,

i-aș cere unei cochilii de scoică

să cânte o elegie calmă

pentru toți nejeliții,

strânși în memoria mea,

iar valurile să primească lipsa lor.

 

Vai, chiar și eu, Atlanticul,

cu Ruta Sclavilor – bagajul meu –

trebuie să dau în îndoială de-un fetiș al speranței

pentru a face loc zărilor.

O căptușeală argintie brăzdează fluxul și refluxul.

O frunză de măslin în adâncurile mele sărate

arată urme de picior descătușat.

 

Fiindcă oceanul înțelege libertatea,

așa cum apa cunoaște motivul unui pod.

Dar cum aș putea eu, Atlanticul, să-mi privesc apele

bogate în traversări blestemate

cum devin o cruce, pe care continentele s-o poarte

și eu să nu vorbesc deloc?

Ce-aș putea aduce pe altarul de sacrificiu al istoriei

 

decât sarea sufletului meu, presărată într-o libație,

pentru a da savoare unor valuri noi de viață –

Eu, Atlanticul, împletesc vise din pânze murdare,

pentru a alcătui stofa viitorului…

 

 

 

Iluminism

 

Înainte ca pietricica puștiului Newton

să-i dezvăluie învățătura interioară

a oceanului nedescoperit al adevărului –

un sălbatic visător, ars cu fierul roșu,

stătea în picioare pe un țărm fără hartă

și asculta glasul tunetului într-o piatră.

 

 

 

Un actor alb se pregătește să joace Otello

 

Priviți cum convoc întunericul

în pieptul meu de actor dramatic.

De ce n-aș îndrăzni să fiu negru un pic măcar

și-așa să scap de impresar?

Cu Regele Lear, am adus la delir

piesa aceea încântătoare, perfectă,

nu era nici o față neplânsă în sală.

Spectatorii vedeau cum obrajii de piatră

o luau razna, copleșiți de tristețe.

Dar maurul acela, cum să-l joc pe maurul acela,

mergând țanțoș pe scândura de la Stratford?

Să o invoc pe muza melaninei?

Să-mi smulg din rădăcini arborele genealogic,

ca să dau de urma unor neamuri mai oacheșe?

Ce-ar fi de-aș adopta o adevărăciune

de gen hip-hop, când dau pe stradă ture,

ca să-i modernizez trufiile maure?

A, Max Factor în ajutor îmi sare.

Mahonul, asta da culoare.

Suntem pe jumătate gata.

Purificarea simt cum se arată.

Da, mă voi da cu negru pe față

și voi fi chiar frumos.

Un leu destins.

Voi mușca din cașcavalul fin al rasei.

Îi voi adulmeca poveștirea.

Îmi voi pierde mințile în nebunia

tegumentului.

Batista albă mă va răzbuna.

 

 

 

Columb se descoperă pe sine

 

Navigarea pe mări interioare e o inițiativă riscantă.

 

Cine știe care Altul sălășluiește

sub cerurile pielii nesondate?

 

Ce fel de faună sau floră

vor aduce sargasele sângelui?

 

Orizontul trădător al creierului, aho, aho.

Terra incognita a cunoașterii de sine.

 

Vai, matroz fără hartă, rătăcit prin Indiile personale.

poeme de John Agard [II]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top