Paris, mon amour

de Florin Giurcă

Sâmbătă dimineața, în cada lui de baie de la mansardă, situată chiar sub o fereastră  Velux care fusese lăsată deschisă  cu câteva zile în urmă, cam de când temperatura de afară devenise confortabilă și adecvată  plimbărilor  cu mâneca scurtă, în timp ce se spăla pe cap și pe tot corpul  cu același șampon Dove Man Care albastru, body and hair,  Roger Breton își stăpâni cu greu o tresărire de dezgust când, deschizând ochii printre clăbuci, zări un gândac mare, negru, respingător, care se rotea într-una de-a lungul marginii circulare a  dopului de inox al căzii de baie, dop care, fiind lăsat în  poziția  deschis, era ridicat cu aproximativ un centimetru deasupra nivelului vanei, permițând apei să evadeze către țeava  de evacuare printr-un mic vârtej în sensul acelor de ceasornic. Apa de la duș, încărcată cu șampon albastru, cu celule de piele descuamată, cu fire de păr pubian și cu alte mizerii corporale se scurgea așadar prin spațiul liber de sub dop și se lansa vertical  într-o cădere epică, începută în tubul  de trei țoli și jumătate  al scurgerii căzii de baie, tub care, după ce străpungea planșeul, se unea  cu țeava mai groasă de la closetul etajului inferior, și apoi cu alte țevi,  crescând din ce în ce în diametru până ce ajungea  cât pulpa  lui Roger de groasă, conductă  prin care apa  aceea,  unită așadar cu apa de la chiuveta din  bucătărie și cu apa evacuată de mașina de spălat vase și de cea de spălat rufe se deversa în marea fosă septică al cărei conținut se vidanja de două ori pe an.  O fi fericit? Roger își clăti îndelung părul și vru să cerceteze mai de aproape gândacul care se rotea fără încetare în jurul dopului, în sensul acelor de ceasornic,  dar nu văzu decât șase piciorușe articulate și păroase care se agitau frenetic, deoarece trupul gândacului, ud ciuciulete, nu mai avea acea formă bombată caracteristică, ci era subțiat și alungit și căpătase o formă nefirească de rufă stoarsă și răsucită. Roger opri apa de la duș, ieși afară din cadă, se șterse îndelung cu prosopul, insistând pe regiunea inghinală, din  cauza plăcerii pe care o resimțea frecându-se aici, își curăță urechile cu bețișoare de curățat urechile, își perie îndelung părul cu peria, se  dădu pe față cu cremă, își aduse  aminte că nu s-a dat pe păr cu spray de cafea împotriva căderii părului, și nu și-a frecat pielea capului cu degetele, la rădăcină.  Reluă din acest motiv operațiunile de la capăt, cu spreiat, frecat, șters, periat. Își aduse aminte apoi de gândac. Era tot acolo, se învârtea în același sens al acelor de ceasornic, nici nu-și luase  zborul, nici nu  se aruncase  pe țeavă în jos. Se hotărî atunci că nu mai are timp să aștepte să vadă ce se va întâmpla cu el, și, rupând  un colțișor din sulul de hârtie igienică, prinse coleopterul de spatele chitinos, prilej cu care constată că era vorba de un cărăbuș, și îl aruncă afară pe fereastra deschisă.

Afară, soarele vesel de mai chema la drumeție. Din  rue Gutenberg, arondismentul al cincisprezecelea,  până în  Bois de Boulogne, traversând Sena pe Pont de Grenelle, pentru  evitarea aglomerației din jurul turnului Eiffel, Roger nu făcea, pedalând, mai mult de cincisprezece minute, pe care le și făcu, de altfel, inspirând cu plăcere aerul răcoros și umed,  încărcat cu molecule de ozon, uleiuri volatile și  taninuri  vegetale emanate de frunzele arborilor  seculari, până  la intersecția dintre avenue de l’Hippodrome cu aleea regina Margueritte. În minutul al cincisprezecelea se întâmplă însă că un autoturism marca Citroen C4 Cactus, un SUV echipat cu ABS, REF, AFU, ESP și ASR, îi tăie calea și îl aruncă de pe carosabil într-un tufiș de rododendron  roz. Roger rămase acolo  într-o poziție stabilă, cu mâinile cumva răstignite printre crăcile elastice ale boschetului, cu ochii larg deschiși privind cerul albastru fără nici un nor, o vreme greu de cuantificat, până când un chip încadrat de zulufi galben-pai se interpuse între ochii săi și imaginea imaculată  a tăriei, de undeva din stânga-spate și îl făcu să-și rotească globii oculari în direcția aceea.  Proprietara zulufilor îl apucă de mână și îl trase într-o direcție nefirească, încercând să-l ridice dintre buchetele de flori între care zăcea suspendat.

—  Hei, dar fă un efort  și tu, dacă vrei să ieși de aici.

Roger își răsuci corpul spre a preîntâmpina luxația umărului și în scurt timp, icnind de durere, fu în picioare și putu să constate că salvatoarea lui avea suficientă forță și curaj pentru a sprijini de subțiori un necunoscut pescuit printre boschete. Își recuperă bicicleta de pe peluză, din nefericire având  spițele rupte, și urmă docil ca un cățeluș fata, care, trăgându-l de mână, se îndrepta într-o direcție aproximativă către   fluviu, vorbind fără încetare  de una singură.  Zgomotul orașului, care începuse a se auzi din ce în ce mai tare, se atenuă din nou după ce coborâră pe cheiul Louis Blériot, până aproape de  nivelul apei, moment în care frânturi din sporovăiala fetei îi ajunseră la ureche.

— …crezi că e cazul să chem o ambulanță? Uite, stai jos aici, așează-te în fund pe malul apei, dacă  crezi că nu poți să mergi mai departe, câtă vreme o să mă duc eu să caut un polițai, dar nu e niciunul când ai nevoie de ei, apar numai când au ei vreo nevoie, fir-ar ai naibii de granguri, deși n-ar trebui să-i înjur, că sunt clienți fideli, auzi, ce nemernic, să dea peste om, să-l omoare, nu alta, și să nu oprească să-l ajute, nimic!

—  Stai aici, nu pleca, zise Roger, n-am nimic, chiar mă simt foarte bine, azi  e o zi tare frumoasă.

— Ce te doare?

— Dar nu mă doare absolut nimic, totul este ok, aș vrea numai să stau să mai privesc o vreme apa cum curge la vale, e foarte frumos.

— Și mie îmi place să stau aici să pierd timpul, dar eu o fac pe bani, uite, vezi pontonul acesta? De aici pescuiesc cei mai buni clienți, sunt turiști care coboară din turnul Eiffel și sunt un pic amețiți de înălțime și vor să stea o vreme jos pe băncuță, foarte rar intru în Bois de Boulogne, dar azi ai avut chiar un noroc nesperat că m-ai prins într-una din acele zile. Cu ce te ocupi? Scuză-mă, nu sunt una din acele fete indiscrete, eu sunt o profesionistă, meseria m-a învățat să fiu un fin psiholog, știu când clientul meu are o apăsare, ceva, și atunci e de datoria mea  să-l fac să se simtă bine. La noi, secretul profesional este lege, întocmai ca la preoți și la medici.

—  Nu trebuie să-ți faci nici o grijă, nu am nici o angoasă, nici o depresie, sunt cât se poate de fericit și mulțumit cu mine însumi. Tocmai am ieșit să-mi  fac plimbarea de dimineață cu bicicleta prin pădure, și nu știu cum m-am trezit la un moment dat acoperit de flori de parcă eram într-un sicriu. Și eram înconjurat de o lumină albastră  ce părea ireal de limpede și calmă. Atunci te-am văzut pe tine și m-am întrebat: așa arată îngerii?

— Înger, pe dracu! Mă faci să roșesc. Deci, cu ce te ocupi? Ai nevastă, copii? Vorbește-mi despre ce-ți face plăcere, asta o să te facă să te simți mai bine.

— Deși eu nu sunt foarte comunicativ de felul meu, totuși,  fiindcă vrei să  asculți, și pentru că  tot simt acum un imbold de a mă destăinui, am să-ți povestesc viața mea. Am fost căsătorit cu o femeie care mi-a făcut doi copii, un băiat și o fetiță. La vârsta de patru ani, băiatul s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit. Nu am putut să mă duc cu el în grabă la spital, deoarece nu eram acasă.

— Atâta i-au fost zilele. Mulți dintre clienții mei, ca să nu spun majoritatea, au avut câte un deces în familie pentru care se învinovățesc.  Nu putem face însă nimic. Nu te întrista inutil, copilul e bine acolo unde este.

— Dar îți jur că mă simt perfect, nu am nici o supărare. Soția m-a părăsit într-o zi, a luat-o și pe fetiță cu ea și s-a mutat la părinții ei, în Provence. Zicea că nu suportă clima de aici. Dar adevărul este altul: o luasem la vale cu băutura și o băteam în fiecare seară până o umpleam de sânge.

— Nu te mai învinovăți atâta, am o groază de clienți care au făcut exact la fel.

— Dar nu mă învinovățesc.  Asta cu băutura am căpătat-o în urma pierderii jobului. Patronii mei mă dăduseră afară în urmă cu vreo doi ani. O vreme i-am tot acuzat în sinea mea, dar după ce m-am mai analizat mi-am dat seama că o parte din vină avusesem și eu. Nu făceam nimic toată ziua la birou.  Aveam un job în serviciul financiar,  știi: hârtii, evidențe contabile.  Plictiseală maximă. Stăteam singur în birou, mă încuiam pe dinăuntru și mă masturbam ore în șir uitându-mă la filme porno. Când venea femeia de serviciu  să ia coșul de gunoi, mă făceam că-mi strâng cureaua de la pantaloni și mă întorceam cu spatele la ea să nu-mi vadă șlițul descheiat.

— Ehei, să fii tu sănătos, câți clienți am avut eu care mi-au povestit același lucru, cum se masturbau ei la serviciu. E drept că, uite, în serviciul financiar-contabil  nu cred să fi lucrat vreunul până la tine. Dar am avut mulți la aprovizionare și la desfacere.

— Nu se compară, finanțele sunt cele mai plictisitoare.  În sfârșit, patronii m-au dat afară, mai ales după ce au constatat anumite lipsuri repetate în gestiunea bănească. Eu îmi notasem  însă foarte scrupulos toate sumele de bani pe care le împrumutasem  din seif, tocmai ca să pot să le restitui într-o zi, dar, la un moment dat, n-am mai avut curajul să fac un total ca să văd cât  am de datorat și atunci am aruncat foaia de hârtie în tocător.

— Lasă, nu te îngrijora numai pentru  atâta lucru. Intenția contează. Faptul că nu ai avut curaj nu e decât o slăbiciune de caracter. Nu toți oamenii au curaj, asta este ceva din naștere. Îl ai, sau nu-l ai.  Am avut un client, care, tot așa…

În clipa aceea, cineva, un bărbat cu pălărie și sacou de culoarea prafului, care tocmai atunci observară că se afla în spatele lor, așezat pe o bancă de pe malul Senei, își drese glasul cu o tuse seacă.

— Mă scuzați că intervin în discuția aceasta neinvitat, spuse el, dar eram în apropiere și am auzit, fără să vreau, ceea ce vorbeați.  Nu pot să-mi stăpânesc indignarea auzind, nu aceste abjecții pe care le povestește domnul cu nonșalanță, ci faptul că domnia sa nu simte nici cea mai mică urmă de remușcare, nici o părere de rău pentru faptele abominabile pe care le-a săvârșit, și pe care… distinsa… conlocutoare nu pregetă să i le minimalizeze și să-i găsească scuze.  Personal, nu văd în aceste destăinuiri decât un caracter vulgar, laș, care fuge de răspundere și de cuvenitele consecințe sociale și morale ale faptelor sale. Găsesc că soția dumneavoastră a făcut exact ceea ce trebuia și v-a părăsit la timp, punându-vă în față alternativa de a vă petrece tot restul zilelor în singurătate și în remușcări. Dar, hélas! Sentința soției este fără nici un efect, căci, în nesimțirea de care dați dovadă, vă refuzați orice urmă de căință. Pot să aflu ce căutați astăzi, sâmbătă pe la ora zece, în Bois de Boulogne, singur? Pe o alee retrasă, circulată, după cum se știe, de persoane certate cu legea și cu bunele moravuri, de drogați, homosexuali și…

Bărbatul se opri brusc, privind cu un anume subînțeles către femeie.  Roger se întoarse cu fața către necunoscut și, după o clipă de ezitare, i se adresă pe același ton egal:

— Fiindcă mă întrebați, și pentru că sunt acum într-o dispoziție specială, care mă îndeamnă la destăinuiri, am să vă răspund, deși nu știu cine sunteți, și mai ales nu știu cum de m-ați văzut în pădure la ora aceea, când nu era nimeni prin preajmă. Decât dacă nu cumva… dar, în fine, să trecem acum peste asta. Adevărul este că la acea oră ies în fiecare zi în Bois de Boulogne, pe aleile din spatele hipodromului, unde, la fel ca și mine, ies în căutare de aventuri ocazionale foarte mulți, bărbați și femei, deopotrivă. Se ascund în spatele boschețelor și își fac semne unii altora, își aruncă ocheade, iar mie îmi place să îi urmăresc, să mă prefac că intru în jocul lor ca în final să îi dezamăgesc. Știu, e și asta un fel de perversiune, se cheamă voaierism, sau scoptofilie, dar este una, după părerea mea, mai nevinovată. Pentru că eu doar privesc la ei cum se tăvălesc pe jos, prin iarbă, dezbrăcați, fără nici o teamă că  ar putea fi victime ale  căpușelor. Nu suport insectele de nici un fel, am oroare de gândaci, iar căpușele și păduchii îmi provoacă greață.

—Și  faci de multă vreme treaba asta? Cum de nu-ți este rușine, cum de nu-ți crapă pielea obrazului seara, când te uiți în oglindă? Mă întreb cum de suporți să te culci în așternuturile tale spălate, parfumate  și apretate, după ce ți-ai scos ciorapii din picioare și te-ai spălat pe dinți, după ce te-ai uns cu  alifie și ți-ai fumat pipa, cum poți să te culci alături de conștiința asta neagră ca smoala? Cât poți să fii de  vulgar și de decăzut? Cum poți să fii mai dezgustat mai degrabă de niște ființe,  parazite, ce  e drept, dar care nu fac altceva decât să își urmeze firea lor naturală, decât de niște scursuri ale societății care doar își  iau nume de om, dar care fac  lucruri împotriva oricărei legi naturale și morale?

— Conștiința mea nu este neagră ca smoala, mie îmi apare albă ca zăpada.

Lângă picioarele celor trei se ivi de nicăieri un cățel comunitar, care se așeză pe coadă și începu să se uite, cu o figură amuzată, pe rând, la fiecare, de parcă ar fi căutat să pătrundă și el direcția și înțelesul conversației.

— Părerea mea, reluă Roger, este că tu ai fost de față când s-a petrecut accidentul.

— Nu eluda, te rog, să-mi răspunzi la întrebarea: de cât timp faci asta? De cât timp îți satisfaci cele mai josnice apucături în Bois de Boulogne? Nu cumva în ziua aceea, când băiețelul tău, scuturat de friguri implora ajutor, tu te masturbai în spatele unui astfel de boschet de rododendron, urmărind cu nesaț doi perverși care își satisfăceau pornirile animalice?

Habar n-am ce făceam atunci, se gândi Roger, dar pe mine toată discuția asta începe să mă obosească.

— Ai dreptate, zise Roger, acum îmi amintesc, am fost la pădure. Hai să  încheiem discuția. Mă cam doare capul.

— Asta nu poate să rămână așa, zise străinul, ești vinovatul moral pentru moartea fiului tău și pentru destrămarea familiei tale. Universul întreg cere răzbunare. Îmi permit să solicit  aprobare ca să te iau cu mine și să te predau Înaltei Curți de Justiție.

— Ascultă, pedofil spurcat, izbucni deodată fata, care tăcuse o vreme mușcându-și buzele, adresându-se justițiarului de culoarea prafului, să nu crezi că nu te cunosc cine-mi  ești, te văd în fiecare zi cum te furișezi printre rododendroni, pândindu-ți victimele, băieți nevinovați  în pragul maturității, care nu știu ce e bine și ce e rău, și-i prinzi în mrejele corupției tale. Tu vorbești? Nu cumva tu, cuprins de invidie și umilință, în urma refuzului repetat al acestui om de a te urma în desfrâu, l-ai lovit intenționat cu mașina? Nu cumva tu, care faci acum pe lupul moralist, nu ești altceva decât un criminal? Eu îmi voi permite să solicit aprobare să te iau cu mine și să te predau Înaltei Curți de Justiție.

Câinele comunitar se uita pe rând  la cei doi care se certau, înclinându-și alternativ capul, când spre unul, când spre celălalt, pentru a auzi mai bine ce vorbeau. Silueta podului Grenelle se profila către amontele fluviului, puternic și clar luminată de soarele care cădea dinspre vest, iar în spatele lui, estompat, se vedeau podul Bir-Hakeim și piciorul turnului Eiffel.  În cele din urmă, câinele își fixă privirea în ochii lui Roger, o privire expresivă, omenească  aproape,  care  voia să pună o întrebare simplă: și acum, ce  vei  face?  În clipa aceea vocile însoțitorilor săi tăcură brusc și o tăcere țiuitoare se așternu peste împrejurimi, de parcă s-ar fi oprit toate mașinile în  loc și toate vaporașele și toate motocicletele și toate metrourile  și toate elicopterele ar fi înțepenit deodată  în aer, pe apă, pe sol sau în subsol, așteptând deznodământul procesului.

Ah, prea multe întrebări, la naiba, își zise Roger Breton și porni pe Voie Georges Pompidou,  mergând la pas către pod. Pe măsură ce drumul cotea lejer către dreapta, urmând  albia Senei, turnul Eiffel începea să se vadă din ce în ce mai bine. În curând începură să se vadă și oamenii de pe ultima platformă de vizitare, ca niște furnici sau ca niște gândaci. Roger ajunse pe Pont Grenelle și o luă încet pe pasarela pietonală.  Ajuns la mijlocul podului escaladă cu un picior marginea pasarelei și, odată ajuns acolo, sus,  se uită cu atenție  la apa care curgea către Apus, apa aceea mâloasă care lua cu sine toate pâraiele și toate excrementele  și toate conductele lumii  într-un flux unic și impetuos, de nestăvilit, către ocean. El nu este altceva decât  o microscopică moleculă de apă, adică doi atomi de hidrogen uniți cu un atom de oxigen, mereu aceiași, din veșnicie până în veșnicie. Dar nu, greșește, unul din cei doi atomi de hidrogen o ia uneori razna și-l părăsește, dar în locul lui vine imediat altul și reface formația completă. Uneori strânge legături puternice cu alte molecule de apă surori, și stă așa în amorțirea asta vreme îndelungată, că nici nu poate ține socoteala. Mii de ani? Milioane de ani? Dar mereu vine o vreme când se dezleagă și o pornește la vale, mereu în curgere. Alteori se înfierbântă, se eliberează cu totul din legături și își ia zborul către soare. Atunci este orbitor de frumos, dar se pare că nu e locul lui acolo, căci nu durează mult și este răpit  într-o aglomerație mare și întunecoasă de molecule și picături care scot scântei  și din care este scuipat înapoi cu furie pe pământ.

Încotro se va duce de data asta? În jos, spre fundul albiei, sau, antrenat de fluxul apei, va ajunge mâine  în Ocean, unde, captat de Gulfstream, va călători pe spuma valului până în ținutul ghețurilor veșnice?  Și se va odihni, iar odihna aceea va fi deplină.

Botul umed îl apucă de cracul pantalonului cu dinții. În aer, ca un elicopter miniatural, un cărăbuș zboară vesel, bâzâind. În clipa aceea tot vacarmul Parisului erupse din nou, asurzitor. Zâmbi,  fericit. Doar două spițe ale bicicletei s-au rupt, a scăpat foarte ieftin.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *