Înstrăinare

de Dragoș Filioreanu

No one ever listens, this wallpaper glistens
Don’t let them see what goes down in the kitchen.
Places, places, get in your places
Throw on your dress and put on your doll faces.
Everyone thinks that we’re perfect
Please don’t let them look through the curtains.
[Melanie Martinez – Dollhouse]

Te-ai întrebat vreodată cum e să pășești în propria ta casă, în propria ta viață și să nu mai recunoști nimic? Nu, nu vorbesc de schimbare, ci de sentimentul că totul este pierdut. Te uiți în oglindă, te întorci pe toate părțile, îți treci mâna prin părul care parcă nici nu mai este al tău. Te dezbraci de haine, te îmbraci cu altele, faci un duș, revii, același lucru. Oglinda e stricată, sigur asta e. Sau poate că tu ești stricat. Sau poate că oglinda este pusă în locul greșit.

Intru în casă. Un miros necunoscut, neplăcut, dar suportabil mă învăluie. Văd perechi de papuci pe care nu i-am mai văzut. Văd două paltoane aruncate pe un fotoliu. Aud voci, râsete, zgomote. Nu simt un iz de fum de țigară, ci de transpirație, de respirație a unor mâncători de lucruri pe care eu nu le mănânc. Un miros pe care nu vreau niciodată să îl simt.
Erau ei.
Și mi-am dat seama că aveau să fie în fiecare zi.
Ar fi fost de prisos să merg să îi salut. Că oricum vin ei la mine, fie că vreau sau nu.
Știu că nu mai pleacă. Știu că o să mă trezesc și în loc să fiu singur și să merg în bucătărie să fumez, să beau cafea, să citesc, vor fi ei acolo. Și mă vor chema, să luăm masa în familie. Că așa-i frumos.
Pe dracu.

*

-Păi și ce, tu crezi că eu nu pot să îmi refac viața? Am patruzeci de ani, tu pleci, dacă mor singură? Cine o să îmi aducă un pahar cu apă?
-Singură sau nu, o să ți-l iei tu. Nu ne-am născut să îți fim la dispoziție.
-Nu poți face nimic. Nu gravităm toți în jurul tău! Spui asta pentru că nu mă iubești.
-Spun asta pentru că nu mai vezi.
-Ce să nu văd? Uite, îți plac noii mei ochelari? Au lentile care își schimbă culoarea.
-Lentilele din carton pentru un creatură de carton.

*

Crezi că poate fi cum era. Crezi că mai poți fi tu. Crezi că lumea ta e încă acolo, dar ea s-a pierdut de mult. Lumea ta a fost ca o hârtie, cel mai bine un avion de hârtie aruncat pe geamul școlii, într-o zi ploioasă și care aterizează într-o baltă de noroi și apă și maro. Mizerie. Avionul se udă, devine din ce în ce mai transparent chiar și prin prisma murdăriei, apoi doi plozi vin și încep să sară în baltă. Sar pe tine. Sar pe tot ce ai fost vreodată și te transformă în mai multe bucăți, care devin mai mici, până ajung să fie una cu asfaltul. Cineva ar spune chiar că acolo nu a fost niciodată un avion alb, frumos, din hârtie de bună calitate. Dintr-o foaie ruptă din blocul de desen cumpărat de ai tăi, demult, demult, când încă mai erai, când încă mai pictai, când încă aveai o cană de plastic cu pene pe ea tot timpul în ghiozdan, împreună cu un prosop brodat cu numele tău.
Începi să mănânci din ce în ce mai mult, slăbești, te îngrași iar, umpli camera de fum noaptea la trei, nu-ți pasă, cearcănele se adâncesc și se fac tot mai negre, întocmai ca plămânii tăi, devii palid, tușești, câteodată cu sânge, ești ca o scrumieră ambulantă. Te îmbraci în negru, vezi filme alb-negru, îți schimbi blogul de pe tumblr în temă black-and-white, lac negru pe unghii, bocanci negri, pe alocuri ceva gri. Citești cărți cu coperți negre. Îți vopsești părul negru. Scrii cu negru la școală. Vrei să faci totul negru. Vezi viața în negru. Viața ta e neagră. Ca tine.
Întotdeauna mi-a plăcut să experimentez lucruri noi, să fac ceea ce îmi place, să fiu în locuri în care mă pot dezvolta. Până atunci, făceam anumite lucruri pentru că pur și simplu îmi plăceau. Nu realizasem cât de mult ne putem schimba pe noi înșine, voluntar sau nu.
Lumea mea se transformase într-o negură a nopții, văzută prin prisma unor ochi ce nu mai cunoscuseră întunericul niciodată. Întocmai ca un avion de hârtie, am fost alb, apoi a urmat un degrade încet, dar sigur. Deși ceilalți și chiar și eu, la început, mă vedeau pur și simplu ca fiind negru, am ajuns să înțeleg că nu eram o culoare. Non-culoare, ce-o fi.
Eram o baltă mare de Nimic, care creștea și devenea tot mai mult. Nu acaparam ceea ce mă înconjura, ci chiar eu eram smuls de către niște mâini, ființe ale Neființei, dar totuși cunoscute. Mâini-oameni, mâini-locuri, poate că însuși viața era niște mâini. Invizibile, tari, groase, cu vene care pulsează de nervi și răutate și furie, cu mici firișoare de păr care mă zgâriau.
Sângerez. Dar sângele meu nu e lichid. Este chiar ca o lume. O lume într-o lume, rămășiță inertă a unui cadavru funcțional, dar mort. O fantomă care pictează cu sânge pe propriul său halat alb. Câteodată, hematiile iau forma unor entități negre, desigur. Negre pe alb. Ceea ce este când nimic altceva nu poate fi.
Mă avânt în călătoria sublimă de găsire a unui bandaj mai mult sau mai puțin trupesc. Rana supurează, se formează puroi alb, dar care nu ustură… Ci mai degrabă alină. Măgulește. Îmi dă un rost și mă face să fiu, așa cum nu am mai fost vreodată. Îl împrăștii peste tot și Totul capătă o formă mai frumoasă decât orice.
Sunt, până când simt ușa camerei izbindu-se, intră un frig, intră un monstru străin care vorbește o limbă neînțeleasă nici chiar de el. Vreau să fug. Vreau să deschid geamul și să sar. Să cad. Monstrul aruncă cu niște obiecte în mine, eu le arunc pe geam, monstrul mai rage puțin și pleacă.
Până într-o zi, când voi pleca și eu.