de Adrian Grauenfels
Man Ray mi se pare un personaj – subiect închis. Orice descriere, analiză cât de admirativă ar fi ea, nu va atinge mai sus de genunchii artistului. Îl văd cu mâinile crispate pe lumina pe care o sileşte să se culce pentru el pe emulsia fotografică. Uneori o mângâie ca pe o prepeliţă captivă unei elipse, alteori imaginea scârţâie ca o frigare ruginită sub lumina Lunii.
Pe hârtie au loc crime în numele esteticii. Umbre şi lumină, pete variabile, înlănţuite, altele despărţite. Inima irizată de un ultraviolet blând sau furios strălucind prin fulgii de zăpadă. Ce mă interesează este noima sau lipsa ei, ca un nor diform care dă din umeri. Oare de ce suntem construiţi aşa?
Ray atacă arta direct şi pe la spate. E un domn al artelor toate, cu aparat fotografic la bandulieră. La început lumea lui e fără culoare, ca o pensulă oarbă înmuiată în apă chioară.
Simţi fiorul, slăbiciunea conturului care ne atacă sensibilitatea şi credinţa? Imperfecţiunea cuiva bate precizia maşinilor. Cloncăne ele, scot fum, scuipă ulei şi vor să le strângi şuruburile. Sunt naturi moarte cu o doză de viaţă sau imitaţii ale divinului? Priviţi coşurile de fum, gările lui de Chirico, piaţă goală care înconjoară nudul lui Venus, ce atracţie pentru poftele noastre, cetăţeni ai griului, ai platului.
Man Ray ascultă plânsul liliecilor din minele părasite, şuieratul torpedoului militar, predicile emoţionant lăcrimoase de după comuniuni. El ne vorbeşte cu emoţii mereu noi în fiecare caz, plural sau unic, cu sau fără culoare. Cu ochii pe noi, nu ne vede. Stăm în cerc şi discutăm deconstrucţia. Arta inversată. Constructivism. Revelaţia becului electric. Invenţia lentilei polarizante. Unii zic că arta e găinaţ. Alţii se închină prin muzee. Mulţi au preferat impresionismul apoi expresionismul. Seducţia vulgară, nudul electric legat cu frânghie de corabie. Pe mulţi îi chinuie invidia. Eşti Man Ray sau nu eşti. Restul sunt zugravi. Colecţionarii de dadaism, de suprarealism.. au şters vopseau de pe cadavre declarând că pictura bună este cea care se vinde scump. Pictura pusă în rame aurite, ca şi hainele de lux, asta e artă, marmură şi catifea ochiului. Restul e pişat. În acest timp Man Ray îndeasă obiecte uzuale în cadrul negru-alb al hârtiei sensibile. Lumina vine de la sute de lumânări de seu franţuzesc. Flaşul sau primitiv ca un fuger bine cambrat bate în plăcerea vizuală produsă de stelele Orionului.
Ray ne arată că oglinda aruncă lumina pe dos, spirala pleacă de parcă vine, un revolver trage indecis în ce direcţie vrea el, un ou e tare sau moale pentru un unic motiv, ecoul nu precede vocea, copilul nu-şi alege părinţii, frumuseţea nu se consultă cu nimeni, arta este un produs chimic, mecanic sau o excrescenţa a minţii? Aş da orice să pot juca şah cu Man Ray. Pe o tablă de lumină, folosind escrocheriile sale, simbolurile sale, să punem pariuri pe grajdurile minţii, dimineaţa să ne adăpăm împreună cu cămilele sultanului, să câştigăm inteligenţă, pasiune, o călătorie spre soare, o umbrelă deschisă invers de un vânt nou magic şi la urmă să îmi dea cadou un tub de ulei de care am o imediată acută nevoie.
