de Adrian Grauenfels
Constantin Noica, scrie Wikipedia, a fost un filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor român. Este membru post-mortem al Academiei Române(din 1990). După liceu se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931.
În perioada 1932 – 1934 frecventează societatea culturală “Criterion”. Sub influenţă lui Nae Ionescu, toţi prietenii lui Noica de la”Criterion” – printre care şi Mircea Eliade – vor deveni, mai devreme sau mai târziu legionari, dar fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, Noica refuză să între în mişcarea legionară.
În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultăţii de Matematică, iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939. În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filozofie, cu teza „Cum e cu putinţă ceva nou?”. În luna august a aceluiaşi an face primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de faţă”), pe care o scrie singur şi o publică din bani proprii.
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filozofie a profesorului Martin Heidegger, unde participa şi un alt filozof român important, Alexandru Dragomir.
În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filozofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filozofiei sale de mai târziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Pentru vina unor lecturi şi o carte despre Hegel publicată la Paris, Noica este condamnat la 25 de ani de închisoare. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani, fiind eliberat în august 1964.
***
Să căutăm să înţelegem aversitatea şi înfruntarea pe care comunismul, şi de fapt securitatea o opun omului de cultură Noica.
Noica era tipul de intelectual care îşi împletea cariera cu destinul ţării. O serie de mari gânditori (Eliade, Cioran, Noica) devin “români fanatici” din nevoia de a-şi lega viaţa de un destin colectiv. Cioran scrie în anii 50: “La 30 de ani am făcut o pasiune disperată pentru ţara mea, agresivă, din care nu există scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a rândul”. Această pasiune îi aduce pe cei trei să adere la o mişcare pe care Cioran o califică astfel: “crudă, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului, persecutată de autorităţi”. Cei doi amici au părăsit România în exil voit, doar Noica a rămas să trăiască în România sub un regim care distruge sistematic ţara, apoi o sugrumă invocând “iubirea de ţară”. Un om pur şi exaltat, Noica este opus unui paranoic semi-analfabet avid de putere. O instituţie pe care azi am defini-o ca teroristă (securitatea) exercită puterea deghizată în “patriotism”.
Metodele de lucru ale securităţii faţă în faţă cu intelectualii erau diverse şi variate. În cazul lui Noica securitatea alege să-l pună sub urmărire şi să-l hărţuiască. Era invitat periodic la anchete la un ofiţer de securitate. După eliberarea din închisoare în 1964 devine obiectul central al intelectualilor vizaţi de regim. Gabriel Liiceanu explică trei motive care l-au plasat în topul listelor:
1- Avea cele mai vaste contacte cu emigranţii români culţi din Occident.
2- La puţin timp după ieşirea din închisoare capătă o ascendentă influenţă asupra tinerilor umanişti din România.
3- Putea trimite afară manuscrise “duşmănoase” pentru a fi publicate în Occident.
O altă posibilă problemă era că tinerii influenţaţi de Noica să nu o ia razna producând disonanţe faţă de ideologia oficială aplicată culturii. Dar legăturile sale cu crema intelectuală din străinătate prezentau un avantaj pentru spionii săi. Casa sa de la Păltiniş era împânzită cu sisteme de ascultare, o serie de informatori sunt recrutaţi din anturajul filozofului, într-o permanentă activitate care nu a încetat până la moartea lui Noica. Toate aceste măsuri cât şi suprvegherea sa frontală îl fac “un duşman al regimului” cu care un dialog este imposibil.
Ascet din fire, Noica nu este deranjat de jalnica economie a României, ci de neglijarea importanţei culturii în formarea “omului adevărat”. Simţind tancurile sovietice în spate, Noica joacă singura carte valabilă în ochii săi: crearea unei elite care să asigure o continuitate culturală, care să ţină vie “flacăra spiritului”. Se baza pe potenţialul cultural intern, cât şi pe crearea unei şcoli filozofice pentru care căuta tineri doritori de cultură. Aşa se face că în 1967 are loc la el acasă un seminar privat cu scopul de a descoperi genii potenţiale. Vor urma şi alte iniţiative care mizau pe acea presupusă “iubire de ţară” a organelor de partid. Securitatea tolera aceste planuri cerând în schimb să afle prin Noica, cum se raportau intelectualii emigraţi la dictatura Ceausescu, iar mai apoi cereau să fie determinat Mircea Eliade, devenit savant de anvergură mondială, să viziteze ţara.
E momentul să subliniem că după 20 de ani de la episodul legionar, domiciliu forţat, închisoare etc., Noica depăşise stadiul politic al vieţii sale pe care îl vedea consumat. El descoperă un mod de a satisface “iubirea de ţară” fără uzul politicii. Istoria se poate face prin cultură. A avut naivitatea să creadă că diavolul poate fi convertit. Într-o discuţie cu ofiţerul de securitate care îl chestiona, Noica spune: ” Eu vă caut să mă ajutaţi să facem ceva în cultură… Securitatea să nu-mi ceară servicii la nivelul Securităţii.. Am fost pălmuit la închisoare când am spus că nu-s informator …”
De fapt Noica cerea să nu fie desfiinţate institutele de cecetare, dorea burse din străinătate, dorea cărţi şi reviste tipărite în vest, să găsească 20 de tineri geniali în România, să publice cărţi despre Platon. Tot Liiceanu apreciază că după frenezia cu care în anii ’80 se dărmau biserici şi se bloca orice contact cu tot ce era “străin”, răspunsurile primite de Noica erau repetate refuzuri. Mărturiile lui Liiceanu, legat de Noica timp de 20 de ani, sunt cruciale:
“Noica nu ascundea nimic, aceasta era şi forţa lui. Livra date exacte, extrase din carnetul sau cu note de călătorie. Cum nu ascundea nimic îi sfătuia şi pe cei din anturajul sau hărţuiţi de securitate să dea note informative ample. “Fiţi oneşti zicea, să vadă că noi nu plănuim guverne..”
În plus, Noica nu îi agrea pe dizidenţii de la Europa Liberă (Lovinescu, Ierunca), care denunţau abuzurile şi minciunile regimului comunist, concentrându-se pe soarta culturii româneşti, care plătea un preţ mare. În occident spunea că în România se poate face o cultură vie, uimindu-i pe cei din exil.
Culturalism
Deşi putea ocazional să dezerteze Noica rămâne în România în ideea că cineva trebuie să suţină miezul cultural care se prăbuşeşte. Îşi asumă imensa umilinţă de a fi sub lupa securităţii, cât şi influenţa nefastă adusă anturajului sau, supus supravegherii constante.
În culturalismul sau Noica propune o contradicţie unilaterală în dialog: un termen contrazice, celalt acceptă. Un exemplu preferat era că Romanii cuceresc pe Greci, dar aceştia deşi învinşi îşi educa învingătorii. Comunismul învinge, dar nu a ieşit mutilat din confruntare?
Până la urmă Noica i-a convins chiar şi pe emigranţii angajaţi, dovedind că în circumstanţe istorice teribile, omul poate găsi o cale spre bucurie. Fără proiectul cultural Noica, tenacitatea şi nebunia sa, România ar fi fost mai tristă, mai lipsită de speranţe.
Isoria lui Noica ne arată cum ura şi suspiciunea nu au legătură cu omul, ci cu cea ce el reprezintă. Un intelectual are o forţă şi un impact moralizator la care un politician nici nu visează. De aceea în ultimii ani de viaţă şi mult după aceia Noica a fost atacat cu rea credinţă. Atacurile au venit din partea unora care nu s-au obosit să-i înţeleagă viaţa, nici să-i deschidă vreo carte. Aceştia sunt cei mai teribili înverşunaţi. Ei se răfuiesc până şi cu discipolii lui Noica, pe care îi numesc discipolii filozofului legionar, sau afirmă fără dovezi că Noica era un filozof colaborator, etc., nesesizând că Noica ridicase un steag: În vreme de restrişte singura salvare este să iubeşti ceva care poate fi iubit în comun.