de Claudia Antonia Giogan
A ţipat, a ţipat ca şi când acesta era unicul său scop în viaţă, a ţipat ca şi când plămânii săi erau din vată de zahăr ars şi aerul plonja aievea. E acel moment când visezi că te scufunzi în propriul oxigen, că venele vor să țâșnească şi să îmbibe cu sângele fierbinte întreaga piele aproape stafidită. Se simţea într-un coşmar, dar se afla ancorată în realitate. Încerca să articuleze cuvinte, dar nimic nu voia să-i iasă, simţea că se îneacă cu însăşi acele vocale nearticulate. Ţipa într-o tăcere de mormânt. Ochii îi ieşeau din orbite şi vinişoarele din jurul tâmplelor formaseră o crustă movalie, mâinile sale erau încleştate în cearşaful alb.
A ţipat iar. A ţipat iar şi nimeni nu o putea auzi, nici măcar ea. Era o umbră pe o lume sumbră. Voia să distrugă tot ce o înconjura, să îi facă pe toţi să simtă ce doar ea a ajuns să înţeleagă – adevărata durere. Acea adevărată durere când ura face ravagii şi nimic nu mai are sens. Existenţa se transformă în imaterie, iar materia în vid.
Apoi s-a liniştit. Puterile au lăsat-o într-un final. Pleoapele îi cădeau greoi pe ochii vineţii, erau umede, negre şi lungi. Nu dormea cu adevărat, i se părea un lucru imposibil. A stat prea mult trează pentru a găsi calea către somn, era ceva greu de reamintit, uitase cum să facă acest lucru, cum să doarmă. Doar creierul se juca, flutura în zeci de posibile scenarii sinistre. Speranţa murise. Ea murise, chiar dacă inima încă îi pompa sânge.
Voia să-şi vadă sângele scurgându-se, secând-o de orice urmă de putere. Era epuizată şi voia să adoarmă. Regina nopţii nu o ajuta, îi îngreuna soarta pecetluită la nimic. Se simţea singură şi-i era frig. Îi era frig de amintirile frumoase, de el, de îmbrăţişările lui, de zâmbetul lui, de ea, de îmbrăţişările ei, de zâmbetul ei, de amintirile lor. Ultima ancoră întruchipau aceste fantasme, realitatea amestecându-se într-un tangou pasional cu imaginaţia sa jucăuşă. Nu mai ştia exact ce s-a întâmplat şi ce nu. Nu mai putea înţelege cum şi încotro s-au dus lucrurile, ce au generat cele întâmplate. Şi ce s-a întâmplat, în fond? A decăzut, s-a prăbuşit şi n-a mai reuşit să se trezească, s-a izbit puternic de cimentul sloi din parcare.
A ajuns să se urască şi să-i urască pe toţi. De ce i-a fost frică nu a scăpat. A luat-o complet razna din cauza propriei fiinţe, din cauza rătăcirii din care nu a reușit să găsească scăpare. O urăşte. Nu putea trece peste aceste sentimente, au măcinat-o profund, încet şi cu tact. O urăşte. Nu putea să nu-i vadă figura atunci când îşi privea propria reflexie în oglindă. Avea faţa la fel ca cea din copilăria ei – palidă, ştearsă, pierdută, pistruiată şi totuşi cu o strălucire de gingăşie. Avea aceeaşi privire, ochii căprui-negricioşi erau identici, buzele pline păreau parcă trase la indigo. Cât despre păr, încadra la fel capul, stătea la fel de încurcat, întortocheat şi sălbatic, aveau până şi aceeaşi strălucire stinsă de roşcat sălbatic. Se ura pentru că semănau atât de mult şi pentru că nu voia să fie ca ea, nu voia să sufere şi să ajungă ce a ajuns ea, nu îi era deloc un model. Şi totuşi a dus-o la limita de a fi la fel.
Ura e motivul pentru care omenirea există.
Depresia este starea oamenilor trişti, incapabili de a urî, dezamăgiţi de lumea înconjurătoare, nemulţumiţi.
Dar ea se chinuie să ţipe în continuare, chiar dacă nimeni nu o aude, se chinuie să iasă din acea stare. Însă în urma sa distruge totul exact cum totul a distrus-o pe ea. Va înceta lupta cu sine abia când ultimul suflu îi va părăsi trupul, deocamdată are momente în care cedează. După fiecare cădere, însă, se ridică din ce în ce mai greu. Un singur lucru și-a jurat – nu va fi ca mama ei!