libris.ro

Despre lumile mele fantastice

 #traiestefantastic

de Andreea Sterea

Anul trecut a fost cu certitudine anul lumilor ficționale nemaivăzute, de cele mai multe ori înspăimântătoare, dar de fiecare dată fascinante. Spre sfârșitul lui 2016 am participat alături de scriitorii Ana-Maria Negrilă, Oliviu Crâznic și Șerban Andrei Mazilu la un eveniment organizat de Universitatea Dimitrie Cantemir pentru a susține o serie de prezentări legate de literatura science-fiction și fantasy. Tema uneia dintre dezbateri a fost chiar modul în care scriitorii de gen crează în cărțile lor lumi atât de complexe și detaliate încât acestea atrag cititorul în adevărate universuri paralele din care nu ar vrea să mai plece niciodată.

Discuția respectivă m-a pus pe gânduri, căci acești scriitori și critici literari au dreptate: fără a avea o lume în care să se scufunde complet, în care să trăiască total (fie și numai pentru câteva ore sau zile), cititorul pierde un aspect esențial: sentimentul de imersiune – condiție obligatorie, din punctul meu de vedere, pe care trebuie să o îndeplinească orice operă literară de calitate.

Și pentru că vorbim despre imersiune trebuie să vă povestesc despre trei dintre lumile în care am fost transportată citind și publicând câteva volume anul trecut. Aviz amatorilor, în nici una dintre ele nu există norișori roz, dar fiecare dintre ele este profundă, complexă, dătătoare de emoții și mai ales fundamentată pe un mesaj cu un adânc impact asupra minților celor curioși, critici în gândire și pasionați de explorare și introspecție.

Seria Stelarium de Ana-Maria Negrilă – O lume mare cât întreg spațiul cosmic

Până în acest moment am publicat primele două volume ale seriei – Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară –, cel de-al treilea fiind în lucru. Și, cu bucurie, aflu zi de zi că aceste romane au un impact din ce în ce mai mare asupra publicului român.

Ceea ce fascinează la această serie space opera – iar fanii care au citit deja cărțile vor fi de acord cu mine – merge dincolo de o poveste SF cu nenumărate personaje bine construite, fire narative complexe, intrigi, răsturnări de situație greu de prevăzut, dialoguri antrenante și finaluri deschise ce cresc apetitul pentru următorul titlu din serie. În definitiv, acestea sunt ingredientele obligatorii ale unui roman de succes, iar Ana-Maria Negrilă a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că este o scriitoare de talie universală.

Dar, dincolo de toate acestea, se află lumea creată de scriitoare, un univers postuman extrem de vast și de complex. Întreg spațiul cosmic este terenul de joacă al Anei-Maria: avem o Terra lăsată de mult în urmă și planete colonizate, cu propriile lor sisteme de relații politice inter-statale, cu propriile lor economii globale și locale, cu societăți, culturi, religii, filosofii, mecanisme de comunicare, securitate și relații inter-personale detaliate până la ultimul micron.

Este neînchipuit de dificil să creezi lumi de sine stătătoare iar acestea să fie plauzibile în economia romanelor și a întregii serii, să fie exotice, prezentate minuțios fără a deveni info dump-uri și să capteze cititorul de-a lungul a sute și sute de pagini.

Când creezi o operă de asemenea dimensiuni, este posibil să uiți unele amănunte ce i-ar putea știrbi cititorului plăcerea descoperirii și emoția aventurii. Ana-Maria Negrilă nu uită. Cititorul este introdus progresiv în lumile prezentate, iar împletitura de știință, filosofie, psihologie, religie și analiză politică nu fac altceva decât să le dezvăluie pas cu pas monumentalitatea – și să te țină acolo, trup și suflet, perpetuu uimit de cât de departe a putut să o ducă pe scriitoare imaginația și atenția la detalii.

Această prezentare de la macro-univers la micro-univers este o constantă ce traversează cele două romane ale seriei, legându-le și dându-le coerență internă. De la raporturile fizice dintre planetele aceluiași sistem la relațiile de putere dintre state și până la normele de relaționare părinte-copil specifice fiecărei culturi și societăți explorate (și sunt atât de multe!) Ana-Maria Negrilă nu pierde din vedere nici un aspect. Vezi, auzi, miroși, guști, experimentezi absolut totul, iar acest tot se extinde la nivel de galaxii întregi.

Dacă vorbim despre cadru, nu pot spune decât că avem în cărțile Anei-Maria adevărate documentare despre univers și spațiul cosmic. Imaginați-vă sisteme solare, stații și nave spațiale, călătorii în univers, conflicte armate între lumile unor diferite planete, tehnologii super-avansate și personaje cu abilități speciale, toate pe fondul unor conspirații politice.

Seria Stelarium, luată în ansamblul primelor două volume publicate, oferă una dintre cele mai intense experiențe de lectură celor pasionați de space-opera. Imn adus umanului, aventură cu spioni, tratat de filosofie politică – acestea sunt numai câteva chei în care poate fi citită seria.

Un Star Trek pe hârtie? Oh, și încă cum!

Seria Cronici din Voss de Șerban Andrei Mazilu – O lume mare cât istoria și spiritualitatea ei

Nu este nici un secret pentru nimeni că una dintre sursele principale de inspirație pentru Andrei Mazilu o reprezintă câteva jocuri video celebre din cel puțin un punct de vedere: istoria și folclorul lumilor în care se desfășoară povestea.

Dacă la Ana-Maria Negrilă lumile sunt complexe ca extindere și ca relații (între planete, state, regiuni și oameni), la Andrei Mazilu universul prezentat în romanele Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților (al treilea roman din seria Cronici din Voss fiind în lucru) este neînchipuit de vast din punctul de vedere al ceea ce pasionații de jocuri video numesc lore – istoria Arhipelagului Voss cu legendele, miturile și tradițiile lui.

Atât acțiunea din Anotimpul pumnalelor cât și cea din Jocul necromanților se desfășoară într-un cadru relativ restrâns ca geografie: Imperiul Voss este alcătuit din patru insule, iar eroii călătoresc spre alte câteva zone (puține) din vecinătate. Există, desigur, și alte state și popoare în universul cunoscut al locuitorilor din Voss, dar autorul a preferat momentan să nu se concentreze asupra acestora decât în măsura în care menționarea / vizitarea acestora servește intrigii.

Ceea ce a explorat Andrei Mazilu cu minuțiozitatea unui arheolog, însă, este lumea spirituală – intim  legată de lumea reală în care își duc viața zi de zi locuitorii Imperiului Voss. Dacă în Anotimpul pumnalelor autorul ne-a lăsat să tragem cu ochiul numai la câteva momente-cheie din istoria Imperiului și ne-a dat o serie de repere religioase, spirituale și culturale ale acestei lumi, în Jocul necromanților Andrei Mazilu a deschis larg ușa și ne-a invitat să privim în abis.

Avem așadar legende, epoci clar delimitate cronologic, o mitologie proprie aparte, o Geneză a lumii Vos de inspirație biblică, avem un sistem religios oficial și unul subteran, avem culte, manifestări supranaturale, artefacte, creaturi stranii, un strop de magie și încă foarte multe întrebări despre Zeul Moarte și istoria antică a Imperiului.

Ceea ce fascinează este nivelul de detaliu cu care autorul oferă mai mult sau mai puțin subtil o explicație pentru existența și evoluția fiecărui astfel de element. Nimic nu este lăsat fără un sens, nimic nu este nelalocul lui, indiferent că este vorba despre arhitectura unei întregi religii sau istoria unui obiect.

Lumea din Voss este creată complex, pe verticală mai mult decât pe orizontală. Din realități paralele superioare pătrund în lumea oamenilor zeități și figuri divine sau demonice, iar de dedesubt, din catacombele și cavernele arhipelagului, monștri umani și non-umani își desfășoară practicile oculte. Desigur, cei mai afectați sunt locuitorii de la suprafață, transformați cu sau fără voia lor în victime sau, din contră, prozeliți.

După Anotimp Andrei Mazilu s-a concentrat pe nenumărate aspecte legate de acest lore ce motivează și influențează direct acțiunea și personajele. Nu avem parte, însă, de o istorie luminoasă. Din contră, secrete și păcate vechi își lasă umbrele lungi să influențeze prezentul Imperiului, iar taine ce nu ar trebui dezvăluite niciodată schimbă pentru totdeauna viitorul protagoniștilor. O civilizație există atâta timp cât cineva își amintește de ea, iar din acest punct de vedere, Andrei Mazilu a realizat un adevărat tur de forță, căci în puține opere literare avem parte de atâta metodicitate în inventarea unei culturi și a unui sistem de credințe și practici perfect coerente cu trecutul locurilor în care ele iau naștere.

Ca orice sistem de credințe, și cel imaginat de autor vine cu reperele lui credibile, cu misticismul propriu și cu întrebările inerente pe care și le pun cei mai dificil de convins. Consecințele nu se lasă nici ele așteptate: oameni se împart în tabere, sistemul politic și dinamica socială sunt direct influențate, minți sunt acaparate și conflicte se nasc în fiecare zi, transformând prieteni în dușmani peste noapte. Violența își găsește și ea rădăcinile în convingeri de tot felul, iar manipularea prin credință este un joc la care foarte multe personaje ale seriei se pricep de minune.

Într-o lume reală sufocată de fanatism, descoperirea, pas cu pas, a mecanismelor creării unei religii și a preluării controlului populației de către păpușarii “spiritualității”, seria Cronici din Voss nu putea fi publicată într-un moment mai prielnic și nu putea avea un impact mai mare asupra cititorilor.

Seria Predestinare genetică de Ciprian Mitoceanu – O lume mare cât oamenii care trăiesc în ea

Seria Predestinare genetică s-a încheiat anul trecut cu ultimul volum al trilogiei – Față în față (urmând volumelor În sângele tatălui și Insula Diavolului). Dacă în primele două cazuri prezentate avem parte de lumi extinse, în această serie ni se înfățișează o lume concentrată ca spațiu, dar extrem de vastă ca psihologie socială și individuală. Omul este, cu siguranță, infinit, iar Ciprian Mitoceanu a preferat să exploreze în cele mai mici detalii structura internă a protagoniștilor, mai mult decât spațiul exterior lor.

Trilogia se încadrează ușor în categoria distopiei – acțiunea se petrece în Statele Unite cândva peste 30 – 40 de ani. Nimic nu pare schimbat, America fiind în continuare o putere economică, politică și militară. Întreaga acțiune are loc în orașul Chigaco, cu o scurta excursie pe Insula Diavolului – colonie-penitenciar pentru oamenii considerați a fi criminali genetici. Ceea ce se schimbă, însă, este peisajul social, în viziunea lui Ciprian acesta fiind unul profund marcat de violență, dispariția aproape totală a clasei de mijloc și neagra sărăcie a clasei de jos. Pe acest fundal întunecat, pesimist și tragic se întrevede însă personalitatea Congresmanului Dawson, figură emblematică pentru politica Americii imaginate de scriitor.

Psihologia lui Dawson ca individ nu este niciodată explorată de autor în mod direct, ci ne este dezvăluită prin discursul, acțiunile și deciziile sale politice și personale ale personajului, precum și prin modul în care este văzut și judecat de cei din jurul lui. Lumea interioară a congresmanului este probabil mai vastă și mai întunecată decât un ocean – dacă ne gândim numai la complexul Mesianic de care suferă și la planurile diabolice pe care le concepe putem să ne dăm cu ușurință seama că avem de-a face cu o personalitate monumentală și profund tulburată, care le-ar da bătăi de cap psihiatrilor și din prezent și din viitor.

Dar profunzimea analizei lui Ciprian Mitoceanu nu se rezumă numai la politicianul Dawson. Acțiunea trilogiei se învârte în jurul a două personaje principale ale căror lumi interioare pot face subiectul a nenumărate tratate de psihologie. Unul dintre ele este inspirat dintr-un ucigaș în serie real – cumplitul Ted Bundy, monstrul care a scris un nou capitol în istoria anchetei judiciare, omul căruia i-au fost dedicate mii de pagini de analiză și ucigașul căruia probabil i se datorează dezvoltarea unei noi ramuri a criminologiei.

Cum gândește un ucigaș în serie? Ce simte, dacă simte ceva? Cu ce este el diferit? Ce îl face să ucidă? Ei bine, urmărindu-l pe Robert Piest, autorul ne lasă să pătrundem total în viața secretă a unui cumplit criminal multiplu și să îi fim martori direcți la reacțiile, comportamentele, gândurile, logica luării de decizii, emoțiile și manifestările monstruoase.

La polul opus îl avem pe Leonard Goldman, a cărui evoluție o urmărim de la prima și până la ultima pagină a trilogiei fără să știm cu adevărat, la final, dacă este un ucigaș înnăscut, așa cum este suspectat, sau un om care, pus în situații extraordinare, se manifestă în afara normelor și a propriei firi.

Psihologia lui Leonard este poate și mai complexă decât a lui Robert pentru că îl putem vedea, simți și auzi clipă de clipă, fiindu-i martori la evoluție. Mai mult decât atât, trăim alături de el transformarea dintr-un pașnic cetățean într-un om capabil de acte reprobabile. Analizat direct de către autor sau prin intermediul altor personaje care vin în contact cu el, Leonard pare a deveni înfățișarea dictonului “nimeni nu este ceea ce pare”.

Imensa lume interioară pe care o analizează autorul se extinde și la psihologia altor personaje și a societății în sine. Un superb exemplu este reprezentat de paginile jurnalului lui Santiago Killroy în volumul Insula Diavolului – adevărate tratate de psihologie socială și criminologie.

De asemenea, dinamica relațiilor dintre personaje, prezentarea ierarhiilor instituționale și critica politică ce răzbate din fiecare rând al trilogiei reprezintă tot atâtea cărămizi ce fundamentează lumea imaginată de Ciprian Mitoceanu, văzută din interiorul personajelor către exteriorul lor.

Ce avem aici cu adevărat important pentru literatură este maniera diferită de a construi o lume – nu cea observată direct și obiectiv de autorul omniscient, ci cea analizată la microscop din însăși mintea și inima personajelor – gândurile, sentimentele și comportamentele lor fiind cele care, în esență, dau contur universului ficțional în care se petrece acțiunea. Nu avem nici o idee cum arată Chicago-ul viitorului, dar avem parte de o radiografie monstruoasă a ceea ce va deveni lumea dacă lăsăm politica să ne controleze total viețile.

Mintea și sufletului omului par, într-adevăr, greu de pătruns, și de foarte puține ori am avut ocazia de a fi atât de puternic adâncită în apele tulburi și înspăimântătoare ale psihicului uman în timp ce citeam un thriller polițist plasat pe fondul unei distopii.

Iată care au fost, așadar, lumile mele preferate ale anului trecut. Îmi pare și acum rău că mă despart de lumea din Predestinare genetică, dar mă consolez cu faptul că atât Ana-Maria Negrilă, cât și Andrei Mazilu mai au încă povești de spus și noi fațete ale lumilor lor de oferit. În ceea ce îl privește pe Ciprian, o reîntoarcere în Universul Dawson nu este nici ea exclusă…

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *