Când politica devine religie

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Repet cu orice ocazie că generaţia mea, a celor născuţi după război, e binecuvântată. De ce? Tocmai deoarece e născută după război. S-a născut, adică, odată cu regimul colonial impus României de ocupantul imperial stalinist, cu complicitatea aliaţilor occidentali. A deschis ochii în zorii acestui regim. A fost modelată de sistem(ul regimului). Răspunsul generaţiei la presiunea matriţei formative a fost nuanţat. Dar cu ceva mai reluctant decât al generaţiei următoare. De ce? Deoarece un anume procent din ea a beneficiat de o bază firesc reluctantă la programul destructiv la care ţara era supusă. Astfel, un anume procent din membrii acestei generaţii, au primit, din mediul familial şi fără să-şi dea seama, unii anticorpi. În perioada inerentei confuzii, care se întinde de pe la sfârşitul copilăriei până după începutul tinereţii, acțiunea anticorpilor, contestată la suprafaţă, n-a acţionat decât pasiv. A relevat celor armaţi cu aceşti anticorpi natura limbii de lemn a propagandei regimului de atunci. Progresiv. Şi, atenţie, oarecum invers proporţional cu impulsul individual spre arivism. Dar proporţional, poate cu un coeficient mai redus, cu apetenţa individuală pentru obiectele de studiu bazate pe logică: matematică, ştiinţe ale naturii. Iar mai târziu, proporţional cu educaţia şi formaţia în câmpul definit. 

Să admitem că e mai mult decât dificil, de nu chiar problematic, să evaluăm procentual ponderea segmentului descris mai sus. Dar nu cred că e esențial. Rostul acestui preambul e practic unul singur. El încearcă să explice mecanismul formării, la un anume segment, probabil minoritar, al generaţiei, unui simţ al dimensiunii totalitare. Am constatat personal existenţa acestui simţ către mijlocul anilor ’90, când am luat contact cu comuncarea internautică, extra e-mail, la acea vreme, sub forma e-grupurilor. Nimerind pe unul aşa zis spiritualist, într-o bună dimineaţă un energumen a venit cu salutul voios: cum staţi azi cu dezvoltarea spirituală? Mă izbise similitudinea până la identitate cu lozincăria anilor ’50. Cum staţi azi cu perfecţionarea pregătirii politice? Să faci conexiunea între două lucruri aşa de diferite nu e, în linii mari, posibil decât pe baza unui simţ anume. Constatasem că-l am. Apoi ani de zile mă tot miram cum se făcea că alţi omologi ai mei, reluctanţi la influenţa comunistă, care, mai ales, alegând emigrarea, se dovediseră mai activi ca mine. Care, în urma unor reflecţii şi analize gospodăreşti, decisesem să nu semnez efectiv carta ’77 care i-ar fi provocat pe tovarăşi să mă dea afară din ţară. Cum s-a întâmplat în destule cazuri.

Am rămas nedumerit, oricât ar părea de ciudat, până la fabricarea textului de faţă. Căci există probleme la care nu pot gândi gospodăreşte decât scriind despre ele. Habar n-am cine mai posedă, la diferite nivele de acuitate, acest simţ al dimensiunii totalitare, cum l-am numit. Oricum în lumea adepţilor spiritualismului e exclus. Al doilea fenomen care mi-a declanşat reflexul simţului descris a fost corectitudinea politică. Că esenţa acestui concept ajuns paradigmă totalitară e evident pentru oricine e imun la puterea formativă a conceptului. Nu e cazul să insist. Am aflat de această noţiune din volumul de debut al lui Horia Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, (Humanitas, 1995), în care un capitol era dedicat descrierii fenomenului definit de aceasta sintagmă. Generat în mediul universitar american, dominat accentuat de intelectualitatea stângistă, preluat apoi la nivelui întregii societăţi, pe filiera adepţilor liberalismului în sens american, recte ai partidului democrat. Filosoful român, fizician la bază, a numit sec fenomenul: comunism american.

Înainte de a intra în subiect, să stabilim două aspecte, pentru a finaliza introducerea: care sunt factorii favorizanţi ai formării mecanismului intuitiv pe care l-am numit simţul dimensiunii totalitare şi pe ce se bazează, obiectiv, senzaţia produsă de acest simţ că mişcările asa zis spiritualiste şi megamişcarea corectitudinii politice sunt de esenţă totalitară. Ne vom limita la o schiţă argumentativă, doar pentru a da o osatură coerentă demersului de faţă.

Că acest simţ are maxime şanse de a se fi format în generaţia născută după război – da şi nu. Cele anterioare îl aveau format, prin forţa lucrurilor. Condiţiile, deci frecvenţa de manifestare, scad progresiv pe măsura lipsei opţiunilor la promoţiile ulterioare. Până la următoarea generaţie. Prin controlul informaţiei publice. Începând cu învăţământul. Dar la nivelul generaţiei, condiţiile propice formarii simţului sunt restrictive. Sunt excluşi indivizii adaptaţi nativ, cei cu impulsul promovării, cei nu excesiv de conştienţi etc. A fi intelectual nu-I nici o garanţie. Să reţinem asta… dacă aş spune că sunt singurul individ din generaţia mea dintre cei pe care-i cunosc care posedă acest simţ nu numai că aş minţi. Dar mai ales m-aş autosabota. Am întâlnit destui. Dar, atenţie, cu toţii izolaţi în propriile sfere de conexiuni. Şi, mai ales, cu simţul recunoaşterii dimensiunii totalitare aflat în grade diferite de dezvoltare. Nimic mai firesc. În plus, fără a face caz de această realitate. Considerând-o ca ineluctabilă.

Răspunsul la a doua întrebare e simplu. Să identificăm factorii caracterizanţi ai unei mişcări/structuri de esenţă totalitară. Un lider/leadership arbitrar, o masă gregară, în mare măsură de bună credinţă (bazată mai ales pe ignoranţă), completate de o dizidenţă. De regulă fragmentată. Atunci când structura are o identitate statală, uneori leadershipul e răsturnat, când dizidenţa trece din stadiul fragmentar într-unul compact şi când raportul de forțe se schimbă, spontan, prin acumulare, sau ca urmare a unor forțe externe. Dar atunci însăşi dizidenţa, ajunsă leadership, funcţionează tot în format totalitar. Însă cea mai importantă caracteristică a structurilor totalitare e impunerea, de către leadership, a unei retorici demagogice. Care, odată acceptată de masa gregară, capătă caracter religios. Nu trebuie să confundăm noţiunea extinsă de religie cu cea de religie creştină. Doctrina islamistă fundamentalistă e, la un anume nivel exterior, opusă celei a neoliberalismului bazat pe corectitudinea politică, dar ambele au acelaşi caracter totalitar. Am spus acceptată? Impusă! Elementele retoricii devin tabu! Exact pe similitudinea asta a functionat reflexul mental aflat la baza simţului recunoaşterii caracterului totalitar.

Retorica aşa zis spiritualistă fie folosită ca doctrină impusă şi acceptată de victime lipsite de imunitate mentală la megaescrocherii care merg până la organizare paramilitară, fie, la modul benign, funcţionâd la nivel forumistic, cu formele intermediare, are comun tocmai tabuul ideatic. Fiecare adept devine un agent de difuzare, punându-şi resursele, inclusiv materiale, la dispoziţia leadershipului eventual impersonal. Aparent străină doctrinei aşa zis spiritualiste, cea mai agresivă dintre sectele neoprotestante, martorii lui Iehova, depune în plus un efort sistematic pentru prozelitism. În rest funcţionează la fel.

Din mediul universitar american, dominat de stângism (care, chiar înainte de cartea de debut a lui Patapievici, era descris ca atare de intelectuali români emigraţi), corectitudinea politică a devenit mentalitate dominantă în mod absolut pe ambele maluri ale Atlanticului, mergând până la excrescenţe instituţionale. Vezi cazul Barnevernet, acesta cu o dezvoltare autonomă specifică (http://oldrimsix.info/barnevernet-o-oglinda-paradoxala/). Caracterul totalitar devine evident întâi de toate tocmai prin tabuul ideatic impus. Orice dizident individual la doctrina PC e tratat de masa gregară actuală precum era tratat de masa gregară de atunci orice dizident la poncifele comuniste, până să i se aplice mijloacele coercitive instituţionale ale fiecărei megastructuri. Că PC a căpătat, ca element fundamental al politicii neoliberalismului transatlantic totalitar un caracter cel puţin quasireligios devine evident pentru orice observator care şi-a păstrat independenţa de gândire.

Obiectul acestui articol nu este identificarea bazei politice a stângii americane. Dar despre asta cititorii au la dispoziţie excelenta sinteză Fascismul liberal (Jonah Goldberg, Doubleday, 2008, tradusă în 2010 de Polirom).

De la caz la caz, religia corectitudinii politice nu mai e suficientă ca idee forţă a managementului politic. E prea generală. Prea abstractă. Habar n-am care e mecanismul de control în alte ţări mai mult sau mai puţin omoloage, id est din Europa de est. Dar în România, religia impusă, ca poncif totalitar, se numeşte lupta împotriva coruptiei.

Pentru a lămuri afirmaţia, să pornim de la corupţie. Pe de o parte e un fenomen inerent oricărui organism social. Dar în grade diferite. Cu cât organismal social e mai raţional, mai eficient şi mai functional, cu atât mai controlabilă e corupţia. Cu atât mai mult e mai cu putinţă ca nivelul ei să fie menţinut sub cel critic. Şi, desigur, invers. Sistemul colonial al imperiului roşu, prin nautura sa totalitară, a dezvoltat un nivel ridicat de corupţie. Atât în metroplă cât şi în colonii. Id est în sfera de influenţă. Năpârlirea numită căderea comunismului, sfârşitul războiului rece etc n-a însemnat decât că eşalonul maxim al serviciilor şi al vârfurilor partidelor comuniste se săturase să mânuiască în interesul strategic al imperiului şi al leadershipurilor coloniale valori imense care nu-i aparțineau. Căci doctrina comunistă spunea fără echivoc că totul aparţine poporului. Prin… reprezentanţul acestuia, partidul comunist. Desigur, întreg spectacolul nu se putea derula fără o conivenţă la nivelul puterilor bipolare. Iar momentul a fost ales când oricum sistemul comunist se gripase, în faţa falimentului economic. Cine pe cine a păcălit e o întrebare care excede cadrul şi subiectul.

Cum sistemul osificat ajunsese la limita de funcţionare, implozia sa fu numită revenire la democraţie. Care, de la ţară la ţară, luă forme diferite. În România, dictatura lui Nicolae Ceauşescu a fost, de fapt, substituită de cea a lui Ion Ilici Iliescu. Firesc, nivelul corupţiei, ajunsă în faza de metastază generalizată, a crescut. Progresiv. Aparent, dar deloc paradoxal, nivelul corupţiei la vârf a crescut brusc tocmai odată cu înfiinţarea instituției definite a o combate: Departamentul Naţional Anticorupţie. DNA. De ce? Explicabil. Puterea corupe. Iar puterea absolută corupe în mod absolut. N-are importanţă cine a spus-o, important e că funcţionează. Iar procurorii au, în sistemul judiciar din ultimii 12 ani, putere absolută. Şi cum au fost numiţi cu ghiotura, n-au cum să aibă răspunderea exercitării puterii lor. Mi ales că… dar s-o luăm da capo.

Până în 2004 sistemul judiciar fusese reglat mai mult sau mai puţin normal. Premierul din legislatura 2001-2004 instituise o structură numită Parchet Naţional Anticorupţie. PNA. A cărui eficienţă e greu de evaluat. Cert este doar că n-a fost în focarul atât al mass mediei cât, mai ales, în centrul vieţii sociale, precum actualul DNA. Dar, în prima jumătate a lui 2005, ministrul de justiţie impus în guvernul alianţei D.A. de preşedintele proaspăt ales a reorganizat din rădăcini întreg sistemul judiciar. Ceea ce a constituit baza sistemului de putere, prin numiri şi fidelizări în posturi cheie. Începând din 2005 numărul procurorilor numiţi a crescut brusc. Treptat, fostul preşedinte al statului şi-a consolidat sistemul de putere subordonându-şi mai toate structurile de control: Consiliul Superior al Magistraturii – CSM, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – ÎCCJ, Agenţia Naţională de Integritate – ANI, Consiliul Naţional al Audiovizualului – CNA, strâns unite în jurul binomului DNA & SRI. Înlocuind lideri neutri ai acestor structuri cu personaje obediente. Iar în cei 2 ½ ani din mandatul urmaşului său la Cotroceni atât în ceea ce privește puterea sistemului, cât mai ales a propagandei acestuia, lucrurile au luat o creştere explozivă.

Există argumente punctuale, concrete, care susţin natura totalitară a regimului. Câteva le vom consemna. Dar rostul acestui articol e, de fapt, altul. Anume de a decela, izola şi descrie similitudinea sistemelor de idei ale comunismului totalitar şi a regimului bazat e religia luptei împotriva corupţiei. Expresia comunism totalitar nu e neapărat un pleonasm. Căci în anii 80-90 cu precădere, eurocomunismul*, aflat în opoziţie în Europa occidentală, pleda, logic, pentru pluralismul democratic.

Natura unui regim devine identificabilă, vizibilă, dacă i se analizează structura logică a propagandei. Id est a ideologiei publice. Fără a coborî în straturile mai adânci ale istoriei, e suficient a focaliza pe regimul comunist, identic în ţara de origine, pe care prefer s-o numim imperiul roşu (sau formatul leninist-stalinist al imperiului ţarist) şi, după o generaţie în hinterlandul european postbelic. Sistemul de idei specific e construit prin juxtapuneri/conexiuni forţate, fără acoperire logică. Formalismul conceptual al doctrinei oficiale e construit pe scheletul marxismului clasic. Amendat deja de Lenin, ca justificare teoretică a posteriori a secvenţei faptelor prin care a ajuns la putere, cu ajutorul serviciilor secrete ale Reichului german, prin lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 şi apoi a exercitării acestei puteri. Logica aparentă a doctrinei comuniste a fost asimilată în bună măsură de o populaţie cu o capacitate critică inerent mijlocie, dar nu poate rezista şi istoriceşte nici n-a rezistat analizei critice venită din zona dizidenţei inerente, materie primă timp de peste 70 de ani pentru arhipelagul gulag alături de victime ale epurărilor nonideologice staliniste în cadrul lichidării oricăror forme de opoziţie la puterea sa absolută. Nu vom da exemplificărilor caracter de divagaţie, făcând un tablou al celei de-a doua generaţii, postbelice, a sistemului comunist totalitar, în tările Europei de est, e de ajuns să notăm că harta gulagului românesc (vezi http://destinatii.liternet.ro/destinatie/8/Sighet-Memorialul-Victimelor-Comunismului-si-al-Rezistentei.html) a acoperit toată ţara, iar victimele au ajuns la cam un milion.

De ce am numit prevalenţa unor asemenea paradigme religie? Pentru imensa majoritate a populaţiei, din care se selectează cititorii ambelor publicaţii, sensul comun al cuvântului religie e cel indus de propaganda comunistă. Am mai scris depre falsa antinomie dintre ceea ce numim religie şi ceea ce numim ştiinţă.

Paradigma comunistă, prin doctrina şi propaganda ei, conţinând, cel puţin implicit, principiul totalitar, folosea termeni generali ca religie, sau partid, fără diferenţe specifice, ca termeni monolit. Partidul nu avea nevoie să fie numit comunist, cu 2 excepţii formale, nici nu exista alt partid. Cu religia era mai complicat. Căci sistemul comunist nu lupta împotriva religiei, el însuşi fiind, malgré lui, o formă de religie, ci împotriva creştinismului, a credinţei, ca unul dintre cei 4 vectori fundamentali ai condiţiei umane. Şi-şi aroga ca aliat ceea ce numea ştiinţă. De facto zona rigid-fundamentalistă (sic) a teritoriului uman al ştiinţei.

Acum ajungem la subiect. Pe care l-am numit religia luptei împotriva corupţiei. Să pornim de la câteva considerente generale în jurul fenomenului. Corupţia e, într-o măsură variabilă, inerentă condiţiei umane. Cu cât o comunitate umană, în particular un stat, e condusă mai autoritar, cu atât nivelul corupţiei e mai ridicat. E tocmai materializarea butadei: Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.

Fusesem, în urmă cu ani, impresionat, în Japonia, de scrupulozitatea chelnerilor, care nu acceptau nici un bacşiş. Cuvântul, de origine turcească, definea un obicei generalizat în aparatul administrativ al imperiului otoman, posibil preluat prin osmoză de la bizantinii cuceriţi. Obicei oficializat, exacerbat, în principatele româneşti în secolul fanariot. Corupţie la nivel statal. Dar bacşişul a coborât în viaţa de zi cu zi în chiar lumea occidentală. Americanii îi spun pe limba lor tip. În marea majoritate a ţărilor, oricum îi spui, dai bacşiş. La cârciumă, la frizerie, comisionarului care-ţi aduce la uşă o comandă etc. nu şi la ghişee administrative, desigur. Obiceiul e benign, dar esenţa lui e aceeaşi. Am putea conchide că la nivelul micii corupţii, aceasta e benignă. Dar tot de mica corupţie ţin şi şicanele administrative pe care le întâlneşti când ai nevoie de un act. Ceea ce-l face pe emigrantul reîntors în ţară pentru asemenea daraveri să generalizeze: România e coruptă. Rezonant cu propaganda oficială. Şi, într-o anume măsură, real.

Interfaţa călătorului în Japonia cu structura locală îi produce argumente în favoarea lipsei corupţiei. Dar, atenţie, lipseşte doar ceea ce am numit mica corupţie. Existenţa Yakuzei denuţă corupţia la nivel înalt.

Doar aparent paradoxal, centrul de greutate al corupţiei din România se situează tocmai în sistemul de putere reală, din care aparatul ad hoc (stricto sensu) DNA face parte. Instituţia îşi alege ţinte indezirabile pentru leadershipul la cel mai înalt nivel – şi la nivele intermediare – şi face presiuni asupra unor inculpaţi de nivel intermediar pentru a obţine denunţuri împotriva acestor ţinte. Desigur, procedeul nu poate fi monopol al cercetării penale româneşti. Dar DNA nu are, practic, alte instrumente. Alteori denunţurile vin de la persoane cel puţin discutabile, ca să rămânem în zona exprimării politicoase. Cercetaţii dintr-un lot bazat pe o anume acuzaţie sunt şantajaţi: dă-mi-l pe X şi scapi de închisoare. Arestări spectaculoase, la care televiziunile, mai ales cele obediente, sunt informate, inducând publicului ideea de vinovat de serviciu a celui arestat, stenograme ale interceptărilor telefonice, ilegal exfiltrate în media, dar mai ales cercetări penale iniţiate la ani de zile, uneori dincolo de prescripţia legală, pe baza unor denunţuri de-a dreptul dubioase, de regulă ale unor deţinuţi cărora li se prmit unele înlesniri, astea sunt elemente curente din arsenalul DNA.

Cum subiectul e natura religioasă a aşa zisei lupte împotriva corupţiei, seria de protocoale între DNA şi SRI, dar şi alte instituţii, conform cărora SRI s-a implicat ilegal sau cel puţin paralegal în cercetarea penală, subiect public al prezentului, excede interesul direct al articolului. Dar socotim util să atragem, totuşi, atenţia cititorilor asupra acestui aspect, definitoriu pentru natura totalitară a regimului din România, în ultimii 13 ani. Cu precădere şi progresiv în ultimii 8.

Spectacolul mediatic se prelungeşte şi se amplifică prin mass media obedientă/angajată. Limbajul public comun e poluat de cuvinte inexistente, precum penali (ca substantiv), se induce publicului cu obstinaţie linia genetică PCR – FSN-Iliescu – PSD, resursele comunicaţionale ale partidului învingător în alegeri sunt quasinule, iar comportarea acestuia e timid-inhibată. Entităţi străine, grupate în jurul instituţiilor europene, dominate de PPE (un partid care, după excomunicarea cuvântului creştin, sub presiunea corectitudinii politice, a devenit fără noimă şi fără doctrină) şi Departamentul de Stat American, prin ambasada de la Bucureşti, au influenţat realitatea românească în sensul dominării lozincii luptei anticorupţie. Rămâne de văzut dacă inerentele schimbări în administraţia americană vor avea efecte şi în politica noastră internă.

Astfel s-a creat un mecanism care foloseşte lozinca luptei împotriva corupţiei la fel precum propaganda anilor 50 sanctifica poncifele epocii: construiea socialismului, lupta pentru pace etc. dacă si atunci atitudinea publică era oarecum împărţită, acum societatea, nu numai cea românească, dar de asta ne ocupăm acum, e polarizată la extrem, provocând producţia, prin inducţie mutuală, de sentimente negative, care sunt toxine ale organismului social. Chiar o mare parte dintre cei care se opun politicii de consolidare a statului poliţienesc nu sesizează nici asemănarea structurală cu implementarea statului colonial postbelic, care n-ar fi putut funcţiona dacă n-ar fi fost unul poliţienesc. Cu atât mai puţin natura religoasă a noţiunilor pe care aceste structure s-au bazat şi se bazează.

Ne-am putea opri aici. Dar trebuie să adăugăm că nu numai DNA & SRI funcţinează ca nucleu al sistemului de putere. DNA, instituţa cea mai puternică şi, deloc paradoxal, cea mai adulată, din România recentă, ar fi total ineficientă fără un număr, relativ mic, dar temeinic plasat, de judecători. Să nu uităm, înainte de promvarea fostei preşedinte a ÎCCJ la Curtea Constituţională, se vorbea nu de binom, ci de trinom. Chiar fostul preşedinte al statului, artizanul şi primul beneficiar al sistemului conceput de Monica Macovei, se plângea cu 2 ani în urmă ca trei dintre cei șase oameni ai lui îi arestaseră pe ceilalţi 3.

Totuşi majoritatea judecătorilor au sancţionat lipsa de profesionalism a procurorilor DNA, retrimiţând dosare importante la refacerea cercetării penale. Dna procuror şef al DNA, anunţa, la raportul anual al instituţiei, că procentul de achitări în 2016 a fost la fel ca cel din 2015, cam 10%. Numai că în valoare absolută acest număr a fost în anul tocmai trecut dublu faţă de cel anterior. Luând cifrele ad litteram, se pot trage cel puţin 2 concluzii. Evidente.

Şi acum, stimaţi cititori, trageţi, liber şi democratic, în pianist.

#

* Noțiune pusă în circulație de Enrico Berlinguer, liderul partidului comunist italian în epocă, pentru a evidenția detașarea de linia moscovită (păstrată riguros de George Marchais, omologul său francez). Măsura a fost aplicată când lui Berlinguer i s-a dovedit că Brigate Rose, organizație considerată și de comuniștii italieni ca teroristă, se antrena în tabere din Cehoslovacia, atunci satelit al URSS.

#

articol apărut și pe blogul autorului