libris.ro

Seducția întunericului în literatură, artele vizuale și divertisment

sau pentru o cultură a sensului

de Alexandru V. Dan

  1. Introducere

În prezent este privilegiată, în măsură covârşitoare, în Literatură, Artă şi Divertisment, Forma [exterioară], acea entitate abstractă care, din ce în ce mai mult parcă, pune stăpânire pe ceea ce, convențional, poartă încă numele de Conținut. Prezență în acelaşi timp amabilă şi sufocantă, Forma ne mângâie ochii astfel încât să o prețuim, fără să ne dăm seama, şi în calitate de Sens.

Atunci când Esteticul ne determină să ne mulțumim numai cu lumea văzută, s-ar putea spune că şi-a atins scopul propriu, acela în care ea şi numai ea să fie preţuită, în care efectul maxim al Operei (literare sau de artă) să se obţină în lipsa Conţinutului (care ar fi trebuit să se afle în spatele Esteticului) sau în prezenţa unui Conţinut manipulat, ca într-un tur de magie.

În definitiv, ideea de Spectacol implică o luptă nevăzută între Realitatea exprimată artistic şi impresia, mai mult sau mai puțin puternică, de Realitate. Iar această confruntare, sub raportul Sensurilor, se duce pe toate fronturile: atât pe cel al Realității, care poate fi interpretată diferit, cât şi pe cel al impresiei de Realitate (adică al Ficţiunii), fie prin prezenţa Sensurilor antagonice Binelui din Realitate, fie, dimpotrivă, prin idei-cârje de sprijin în scopul sesizării profunzimii şi Sensurilor Bune din Realitate.

Există Frumusețe pentru ea însăși, pentru cotidianul lumii exclusiv văzute, şi Frumuseţea care excedează aceste planuri, Frumusețea aflată în Coerenţă cu ideea de nemurire, absolut, neschimbare ( – constanță). Estetica de fațadă, pe care am putea-o defini ca „Estetică unidimensională”, se află sub semnul Realităţii imediate, în vreme ce încărcătura sa nevăzută, insesizabilă direct, precum Etica, Morala, Binele, Spiritualitatea sau alte Valori Pozitive conferă Operei (Literare, Artistice) o Frumusețe completă, răspunzând pe mai multe planuri nevoilor omului, în concordanță cu procesul devenirii sale; pe acest tip de Estetică l-am putea numi „Estetică multidimensională”.

În vreme ce Opera purtătoare de Sens Negativ sau în care balanţa Sens Pozitiv-Sens Negativ este lăsată la voia întâmplării şi unde se pune accent numai pe o ştiinţă a Formei (exterioare) rezolvă sau satisface o nevoie unică şi se consumă odată cu manifestarea acestei nevoi, Opera în care este prezent Sensul Pozitiv sau Constructiv (verificabil pe toate planurile de profunzime) oferă răspunsuri pentru aspiraţia universală de devenire a omului – sau cel puţin îi furnizează acestuia din urmă chei viabile pentru situaţii viitoare diferite.

În mod natural, Estetica tinde spre Adevăr, „atrasă” de ideea de completitudine; dincolo de manifestarea accidentală, ea tinde să acopere toate planurile existenței, nu numai pe cel vizibil, inclusiv perspectiva viitorului. În această perspectivă, paradoxal, Estetica va acorda o mai mare atenție până şi Imediatului – prin luarea în considerare nu numai a pozei de moment, ci şi a cauzelor şi efectelor, ambele aflate dincolo de Realitatea Imediată, dar de care aceasta depinde – şi, pe de altă parte, va avea în vedere, în mod responsabil, atât relațiile dintre Spectator şi Operă, cât şi pe Spectatorul însuşi, ca personalitate demnă şi ca interioritate.

  1. Axiologie şi cultură

Axiologia este acea disciplină care are drept obiect studiul filozofic al Valorilor.

Conform unei clasificări simplificatoare, există trei tipuri de Valori: estetice, etice/morale şi spirituale/religioase.

Conform uneia din cele mai cunoscute axiologii, Valorile fundamentale sunt: Adevărul, Binele, Frumosul, Dreptatea, Libertatea şi Sacrul (Pietatea).

Cele mai multe concepții filozofice (şi pedagogice), cu excepția celei materialist-istorice, recunosc caracterul transcendental al omului, ca fiinţă permeabilă fizicului, dar şi metafizicului; sensibilului, dar şi suprasensibilului; materiei, dar şi spiritului – ca entitate supusă determinaţiilor, dar şi capabilă de autoreflexii, de autoconştientizare.

Valoarea nu ţine numai de exteriorul omului, ci şi de interioritatea acestuia, deoarece omul nu poate trăi exclusiv în lumea fizicului (prin „fizic” înţelegându-se nu numai materia, ci şi raportările dincolo de buna măsură cu referire la acest plan, respectiv raportările exagerate la senzațiile primare).

Maturitatea culturală a individului, ieşirea acestuia din infantilism, este dată de măsura în care acesta se orientează către Valorile înalte, subtile, ale existenţei.

Prin prisma axiologiei (respectiv, a educației axiologice), sensul vieţii omului constă în însușirea de cât mai multe Valori, respectiv în dobândirea capacităţii de a recunoaşte Valori din ce în ce mai elevate.

Dar omul nu numai că achiziționează Valori, ci, într-o etapă ulterioară, în mod natural, va şi produce Valori. (Mai mult, nu se poate spune că cineva se raportează, ca persoană, la Valorile fundamentale dacă va contrazice acest lucru prin activitatea sa concretă.)

În această lumină, se poate spune că cea mai simplă definiție a Culturii este aceea de activitate umană prin care se creează Valori.

  1. Axiologie şi Educaţie

Atât în perioada de formare a maturităţii individului, cât şi ulterior, Operele literare şi vizuale exercită o influenţă asupra minţii şi educaţiei morale a acestuia.

Aspectele Morale şi Estetice degajate de personajele din respectivele Opere, sugestiile (repetate ale) modelelor culturale prezent(at)e – ştiut fiind că experienţa estetică a individului este strâns legată de asimilarea prin repetiţie – contribuie la sădirea unor mentalităţi constructiviste sau distructiviste în strictă legătură cu formarea psihicului şi personalităţii tânărului, ajutându-l (sau nu) pe acesta să se ridice de la starea primară, biologică, la una culturalizată, spirituală.

În condiţiile în care, în epoca noastră, producţiile Literare şi Artistice se feresc de didacticism (ba chiar îmbrăţişează antididacticismul) şi având în vedere imaturitatea crescândă în ceea ce priveşte Cultura Sensului (atât a Publicului, cât şi a Autorilor), Mesajele Operelor, cel puţin cele Pozitive, sunt din ce în ce mai rare şi mai greu de decelat.

Cum s-ar putea, totuşi, corecta Efectele negative amintite mai sus în procesul Educaţional, dar şi în cel al Autoeducării? În primul rând prin dezvoltarea capacităţii de Interpretare: prin distanțarea de „realitatea” Operei (delimitarea Ficțiunii de Real şi a registrului serios de parodie, înţelegerea contextului Operei), prin analiza critică a conţinutului aplicând binomul Bine-Rău şi prin extragerea de învăţături veritabile din orice situație întâlnită, indiferent de Sensurile proprii ale Operei.

  1. Atracţia întunericului în Artă şi Divertisment

De ce ne atrage, în Artă/Cultură sau Divertisment, ceea ce este Negativ (ca Formă şi, mai ales, ca Sens)? Poate pentru că, în subconştientul nostru, ştim că suntem imperfecţi, că avem în noi ceva Rău şi greşit care strigă, care vrea să iasă la iveală? Așa ar „proceda” o problemă care s-ar cere rezolvată. Însă undeva pe parcurs se manifestă în noi o înclinaţie la fel de inconştientă prin care această nevoie este mistificată: ne este mai comod să rămânem aşa cum suntem, iar o soluţie la îndemână pentru alinarea acestei suferinţe interioare pare a fi supraconsumul şi, ca o consecinţă, autoconsumul, care nu înseamnă decât hrănirea cu propriile noastre toxine spirituale (după o interpretare fatalistă a simbolului lumânării, sau asemenea unui cerc vicios al naturii ce se învârte orbeşte, într-o continuă micşorare, înspre o moarte neanticipată).

Uităm că, de fapt, ne interesau rana şi Răul deoarece căutam, mai mult sau mai puţin conştient, o vindecare – adică încheierea ciclului (păgân, pentru că este naturalist) ce conduce iremediabil către finalul morţii – şi ne lăsăm pradă acestui cvasiperpetuum mobile al autoconsumării propriei noastre energii vitale, perpetuum mobile la scara fiecăruia care va dăinui atâta timp cât va rezista „gazda” sa, pe care o sufocă cu strânsoare de şarpe.

Ironic, eliberarea de acest mecanism ar părea că poartă tocmai chipul morţii – pe care, de altfel, această cultură a morţii lui Dumnezeu şi a omului o aclamă, atât prin Simbolurile folosite, cât şi prin prezenţa suverană a golului interior, care-i este deopotrivă origine şi rezultat: în vreme ce tocmai termenul de „moarte”, folosit terapeutic şi duhovnicesc, presupune acţiunea de a pune capăt, printr-un efort de Voinţă, modului de viață defectuos cu care ne-am obişnuit, cu tot cu suferinţele-i caracteristice, în mare parte autoalimentate (strategie care, în creştinismul ortodox, poartă numele de „metanoia” – schimbarea cu totul), alternativa comodă şi atât de comună, ce presupune de fapt prelungirea şi accentuarea în timp a stării de chin, concomitent cu apariţia unui efect inconştient de exacerbare a frustrării, poartă, la prima vedere şi înşelător – aşa cum, de altfel, frica instinctivă de schimbare ne-o dictează – chipul prelungirii vieţii.

Dar şarpele neîmplinirii, cu care ne-am obişnuit atât de mult, se agaţă cu disperare de propria noastră viaţă, şi nu ne poate oferi o creştere „pe verticală”, în vreme ce ideea de moarte, de care ne temem instinctiv, aplicată mecanismelor Negative, nu ar însemna decât sfârşitul fazelor sau etapelor nocive prin care trecem, ceea ce ne-ar permite o Viaţă aflată din ce în ce mai mult sub semnul Conştientului.

Să ne întrebăm, cât timp întrebarea va mai avea, din punct de vedere Cultural, un Sens: Ne e cumva frică să ne punem întrebări fundamentale? Să ne lepădăm de tot ceea ce ne trage în jos, chiar şi dacă prin aceasta nu am obţine decât o „tabula rasa” pe care apoi să zidim ceva trainic?

Uneori trebuie să avem curajul ca, cel puţin, să nu facem nimic atunci când simţim că am putea fi luaţi de „val”, să refuzăm dialogul cu metehne prea puternice, pentru a nu fi atraşi în adâncurile tenebroase de unde este posibil să nu ne mai întoarcem niciodată…

  1. Opera, Artistul/Autorul, Spectatorul

Trăim o vreme a Spectatorului – cu toţii suntem spectatori, şi publicul, şi Artiştii – şi ceea ce ne leagă, ca o nouă lege pentru toți, pare a fi abandonul trinomului evoluție personală – manifestare în consecinţă – spirit (simţ) Critic.

În prezent Arta tinde să nu mai fie decât o întreprindere axată exclusiv pe înclinația Autorilor de a privi lucrurile de pe poziţiile „Publicului”, şi nu prin prisma Ideii sau a Subiectului de tratat sau chiar a Poveştii, iar Publicului nu i se mai oferă Estetică, nici multidimensională şi nici măcar superficială – un exemplu edificator, în acest sens, îl reprezintă, în ultimele zeci de ani, declinul Esteticii în cărţile cu ilustraţii pentru copii, tocmai acolo unde aceasta ar fi trebuit să fie prezentă în primul rând. Dar atunci cum se poate spune, totuşi, că, în demersul artistic, se are în vedere preferinţa Publicului? Este vorba de ceea ce se bănuiește că ar face Plăcere acestuia din urmă (oricât de stranie ar fi această plăcere), în strânsă asociere cu prezenţa senzaţionalului, a scandalului, a kitsch-ului şi cu apelul la curiozitatea primară, ca elemente ale unui straniu joc al seducţiei prezumat irezistibil.

Creatorii (Autorii) vor succes rapid de piaţă pentru operele lor şi ştiu că, pentru aceasta, trebuie să se adreseze nu unui public cult, mai pretenţios, ci publicului neinstruit, majoritar. Incultura trebuie flatată, iar uniformizarea Publicului, extinsă.

Este vorba, așadar, tot mai mult de o abordare divorţată de ideea culturii veritabile, situată între marketing şi manipulare, bazată în acelaşi timp pe măgulirea exagerată a Spectatorului, pe apelul la nivelurile joase de înţelegere şi pe restrângerea percepției de la realitatea imediată la ceva încă şi mai limitat decât aceasta, şi anume la aspectele sale Negative – imorale, violente, supărătoare, inestetice. Avem, astfel, de a face cu o literatură şi o Artă nu a sufletului, ci a ego-ului; nu a Virtuţilor (care par că nu mai există nici măcar în teorie), ci a viciilor.

Noul Autor este un om simplu, „din popor”, un revoltat faţă de reperele identităţii culturale a spaţiului în care trăieşte, faţă de ideea Esteticii Armoniei, faţă de domnia – sau chiar existenţa – spiritualului; el este „sincer”, este „el însuşi” (întâmplător, perfect identificat cu trendul mulţimii), iar acccentul, în noua Operă, cade nu asupra subiectului, ci asupra Persoanei Autorului, care, fatalmente, apelând la un limbaj pe măsură, nu găseşte alt subiect de tratat decât lipsa staturii sale morale şi spirituale, preferinţa sa pentru maliţios şi o morală îndoielnică a Operei.

  1. Şocul ca Formă şi ca Sens

În prezent Creatorii de Opere recurg tot mai mult la procedeul Şocului. Şocul emotiv poate pune între paranteze simțul Critic, iar acesta nu va mai reacționa cu promptitudine, pentru a judeca atât Calitatea Operei, cât şi moralitatea ideilor vehiculate. Şocurile de un nivel ridicat atrag acceptarea mai uşoară a unor Şocuri ulterioare mai mici, „strategia” fiind de a ridica, în timp, tot mai sus ştacheta şi a obișnui Publicul cu trendul respectiv.

Succesul acestei „strategii culturale” se mai sprijină pe următorii piloni care contribuie la suspendarea gândirii Critice şi asigură, mai mult sau mai puţin forţat, acceptul Publicului:

  1. Reacția pe care ar putea-o opune Publicul, individual (în cazul în care s-ar ridica la o asemenea înțelegere) nu se poate măsura cu ofensiva „industriei”, şi anume a Autorului, criticilor, media şi a tendinţei pieței la un loc;
  2. Cantitatea (oferta globală) are toate şansele să sufoce Calitatea, cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă intenţionează să trateze satisfăcător mai multe paliere concomitent: cel strict Estetic, cel Moral, cel Spiritual.

III. Argumentele „corectitudinii politice”, conform cărora individul (cetăţeanul) nu trebuie apărat de ideatica Negativă, cu atât mai mult cu cât, în societatea libertarianistă a prezentului, nu se recunoaşte oficial existența noţiunii de aspect moral ori spiritual negativ, Valorile fiind privite relativist. (De altfel, niciodată, în epoca postmedievală, cetăţenii nu au fost încurajaţi – şi educaţi – de către stat să apere moralitatea şi bunele moravuri în viaţa socială, acestea fiind privite mai degrabă ca un dat care, eventual, trebuie să se apere „singur”.)

  1. Argumentul Glumei şi al lipsei de Intenţie, care supune ridicolului obiectarea de pe poziţiile seriozității (ca şi cum dacă cineva ne-ar aduce un prejudiciu fără să vrea sau în glumă, prejudiciul nu s-ar mai produce).
  2. Apelul la curiozitate, la atracţia pe care o produce atât Noul, cât şi scandalul.

Toate acestea descurajează apelul la ceea ce suntem şi (se presupune că) am acumulat din punct de vedere moral, în favoarea încurajării trăirii emoțiilor puternice negative la care suntem expuși.

Şi, pentru ca acest demers să rămână fără obiecţii, singurul aspect care, concret, ar mai putea fi supus criticii, Forma, este atent „orchestrat”, în concordanță cu ultimele rigori ale artei şi vremii, după o tehnică a ilustrării din ce în ce mai elaborată şi în acelaşi timp constant inamică a valorilor fireşti ale sufletului.

  1. Şocul şi Expunerea

Se poate vorbi de Expunere nelimitată la Şoc ca procedeu atunci când acesta este prezent în toată piaţa culturală şi a divertismentului şi în toate genurile şi formele de manifestare, astfel încât posibilitatea de a alege altceva şi de a evita expunerea la respectivul fenomen sunt practic imposibile.

Deşi există, restricțiile pe bază de vârstă sunt tot mai puţin operabile; până şi în separarea public minor – public adult, epitetul de „adult”, folosit ca sinonim pentru „pornografic”, sugerează că, îndubitabil, adulţii – nu numai bărbații tineri, ci şi femeile şi bătrânii – nu ar avea cum să fie preocupați de subiecte precum verticalitatea morală, problema păcatului şi, dimpotrivă, nu şi-ar dori, toţi, decât să-şi „trăiască” viaţa sexuală prin intermediul manifestărilor cultural-artistice.

Să începem așadar cu „lucrurile mici” (o părere încetăţenită încearcă să ne liniștească, şoptindu-ne convingător că lucrurile mici nu ar conta – când, dimpotrivă, tocmai ele spun totul despre înclinaţiile noastre, şi tot ele ne pot schimba, la un moment dat, direcţia: aşa cum bine ştim din matematică şi fizică, o mică abatere poate conduce la distanţe considerabile între două drepte care au pornit cândva din acelaşi punct).

Limbajul vulgar (golănesc, ba chiar, mai nou, autisto-„boschetăresc”, ridicat la rang de Artă), care până mai ieri nu era agreat nici pe stradă, cu atât mai puţin în Operele cultural-artistice, este acum practic de neocolit în literatură sau pe ecrane. Nu am accepta (încă) un astfel de limbaj sau de comportament din partea apropiaţilor (cu atât mai puţin din partea mentorilor sau a reperelor noastre spirituale), însă îl tolerăm în perioadele noastre de destindere, când urmărim un film sau citim o carte sau o poezie…

Ca o continuare firească a acestui tip de limbaj vin punerile în scenă vulgare şi violente, care nu pot să nu contribuie la încurajarea unei atitudini mai tolerante, conştient sau nu, în raport cu respectivele acte; nu întâmplător una din noutăţile ultimilor ani o constituie apariția, pe ecrane şi în literatură, a profilurilor „criminalului erou”, „canibalului erou”, „vampirului erou”, „drogatului erou” etc.

Macabrul, morbidul şi sadismul şi-au părăsit zona tradiţională de nişă în care au încolţit, întinzându-şi frunzele întunecate în întregul mainstream şi îmbiindu-ne, mai mult sau mai puţin direct, să ne bucurăm de răul „celuilalt”, măcar în ficţiune sau în gând, dacă tot „nu avem voie” în faptă…

De cealaltă parte, a impudorii şi Vulgarității, sexualizarea Operelor prin exploatarea temei impulsului sexual nu se opreşte la voaierismul şi exhibiţionismul legat de relaţia sexuală normală (denumită în prezent „tradiţională”), ci merge tot mai departe, înspre „exploatarea” de tot mai stranii perversiuni sexuale şi prezentarea lor drept moduri de viață onorabile, în paralel cu „directivele” noului marxism cultural şi cu nesfârșitul şir de legalizări legislative în acest sens la scară mondială. Astfel, „tabu-urile” şi „prejudecăţile” – sexuale, morale sau (anti)religioase –, mai întâi romanţate în literatură şi vizual, apoi (de)reglementate legislativ, cad pe rând, ameninţând să ne sfideze chiar şi imaginaţia şi ajungând subiecte obişnuite pentru Opere, adesea într-o perfectă ignorare a rănirii sentimentelor publicului involuntar (chiar dacă – încă – destul de larg).

Cu siguranţă am rămâne surprinşi dacă am contabiliza mulţimea referirilor şi aluziilor sexuale prezente într-o Operă modernă tipică destinată publicului larg, fie că este vorba de un film, fie de un volum literar, iar ca efect psihologic al acestui fenomen nu ar fi exclus să ne descoperim gestul reflex de a ne duce cu gândul, atunci când ne confruntăm cu un subiect sau cu o situaţie, mai întâi şi fără nicio legătură, la aspectul sexual.

Expunerea la grade tot mai ridicate de Violenţă (verbală sau factuală), lascivitate şi pornografie constituie o agresiune faţă de nivelul normal de civilizaţie, atât prin Şocul resimţit (care de multe ori depăşeşte cu mult Miza operelor, încât ne face să ne întrebăm dacă nu cumva reprezintă un obiectiv în sine al acestora din urmă), cât şi prin forţarea sau ispitirea noastră în vederea participării la respectivul Act (cultural sau de divertisment) şi, în final, prin obişnuirea noastră repetată cu aceste manifestări.

Împingând astfel tot mai departe bornele gravităţii, vom ajunge din ce în ce mai puţin capabili de reacţii omeneşti, aşa cum o persoană având auzul alienat de un zgomot asurzitor va asista cu totală detaşare la spargerea unei farfurii de sol, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă aceeaşi persoană ar avea încă auzul intact.

Pentru a ne convinge de această pervertire a gusturilor şi reacţiilor, de existenţa atât a acestei reeducări mai mult sau mai puţin forţate, cât şi a tendinţei de a ne bucura de ceea ce este Negativ în Artă şi Divertisment, este de ajuns să privim în trecut, spre vremuri aflate într-o mai mare măsură sub semnul Coerenţei, atunci când în Opere erau de neconceput Şocurile, Morala negativă, respectiv acceptarea Răului.

La cât de multe astfel de Mesaje, Tendinţe, Sensuri şi Idei poate fi expus un psihic încă sănătos până când Subconştientul său, otrăvit din ce în ce mai mult, să-i influenţeze, în cele din urmă, conştientul?

Cât timp poate rezista un individ, un tânăr, la un asemenea asalt de sugestii ce se încolăcesc de el din toate părţile pentru a-l trage cu toată puterea în jos şi niciodată în sus, pentru a-i transforma sistemul de Valori într-unul al nonvalorii? Şi apoi (ştiut fiind că orice faptă se naşte dintr-un gând) de cât timp va mai fi încă nevoie pentru ca, odată instalat, acest sistem să dea naştere unor comportamente pe măsură?

  1. Exploatarea Noului

Principala justificare (superficială) pentru promovarea Mesajelor Negative (dar şi a Urâtului) o constituie plictisul pe care l-ar provoca cuminţenia Sensurilor ca prezenţă dominantă în cultura de masă de până în deceniile (şi secolele) trecute – cu alte cuvinte, Noul, ca dorință de schimbare.

Într-adevăr, atracţia pentru Nou este legitimă, însă „Nou” nu trebuie să însemne neapărat „mai puţin Autentic” sau „mai puţin plin de conţinut omenesc” (- de „omenie”), „fără Profunzime”, ori „lipsit de Vizionarism în legătură cu ceea ce nu se vede / înţelege de la prima vedere din ceea ce înseamnă omul fizic şi lumea materială” – perspective proprii Sensurilor sau Mesajelor Negative care au drept cauză Refularea (mai întâi pentru Autor, acest lucru proiectându-se apoi şi către Public). Evident, astfel de Sensuri, respectiv Mesaje nu au cum să fie Constructive la nivel programatic – dimpotrivă, intenția aici este cea proprie nihilismului, de refuz a perspectivei orientate „dincolo” (dincolo de cortina lumii acesteia sau dincolo, în inima omului) – dar dacă totuşi această din urmă direcţie se adoptă, cel puţin în final să se ajungă tot la o „fundătură” de ordin spiritual (cazul magiei sau al demonicului), insistându-se, astfel, până în ultima clipă, că nu există, în ultimă instanţă, nimic dincolo de simţuri, nimic măreţ, deci tu, Spectatorule, trebuie să rămâi aşa cum eşti, acelaşi consumator fidel, ba chiar grăbeşte-te să explorezi delicii Noi, din lumea „de jos” a condiţiei tale…

Într-adevăr, „cultul Răului” în Artă (şi, în general, în viaţă) va juca mereu cartea Noutăţii, în vreme de omul, gustând această hrană otrăvită, se va urâţi, schimbându-şi simţurile, şi, în aceeaşi măsură, va avea tot mai puţin capacitatea de a-şi percepe propria stare interioară, până când, din rău în mai rău, va ajunge, dincolo de distrugere, la autodistrugere.

Paradoxal, alegerea Noului superficial înseamnă tocmai frica de Noul cunoaşterii adevărate şi profunde, de trăirea acesteia. Şi frica de a tăia Răul de la rădăcină.

Dar Noul din sfera Binelui nu conduce, programatic, la acest sfârşit catastrofal şi, în plus, deţine şi el capacitatea de a oferi Noul, ba chiar oferă, teoretic, o infinitate de posibilităţi; însă pentru aceasta este nevoie de o oarecare formare sau orientare spirituală (care nu este deloc necesară în celălalt caz, ba chiar contraindicată…).

Noul Binelui permite aducerea la vedere a sufletului unui personaj, a sublimului unei situaţii sau a unui peisaj, în vreme ce Noul Răului, dimpotrivă, nu este, în esenţă, decât dezolare şi pustiu.

Proprie Noului din sfera întunericului îi este exploatarea superficialităţii, a mediocrului spiritual, a înțelesurilor infantile, facile, a sentimentalismului prost înţeles, a Viciilor, a nepăsării faţă de efectele ideilor Negative, în vreme ce Noul din zona Binelui este caracterizat de existența complexității pe toate planurile a unei Opere, de prezenţa tuturor categoriilor de Valori, a Coerenţei de ansamblu, a Adevărului, de asumarea identităţii culturale în cadrul căreia Creatorul a apărut pe lume.

De aceea, chemarea adevăratului Scriitor/Artist este aceea de a fi ajuns, înainte de a deveni Creator, un om (i)luminat – ba chiar un soi de profet: el trebuie să fie în măsură să ilustreze chiar şi ceea ce ar putea percepe dacă ar fi încă şi mai iluminat spiritual decât este – şi aceasta fără să se înşele prea mult…

În concluzie, putem constata că ideea „plictisului” pe care cuminţenia spiritualităţii se zice că l-ar provoca este eronată; în cazul în care această părere este sinceră, înseamnă că Binele în cauză nu s-a înţeles, nu s-a asimilat, nu se aplică/trăieşte (decât cel mult incomplet) şi, prin urmare, este impropriu să se vorbească în acest caz de „plictiseală”.

Avem de ales între o forţare înspre Rău a modului în care redăm Sensuri, pe de o parte, şi crearea de Valori favorabile elevării spiritului, respectiv ataşamentul faţă de tainele unor Sensuri care nu se pot descoperi decât printr-o atitudine de superioritate interioară şi comportamentală, pe de altă parte.

  1. Nicio glorie în sex

Nimeni, niciodată, tânăr sau mai puţin tânăr, nu a scăpat neatins de aripile pasiunii erotice…

Câte ode nu s-au închinat, în toate timpurile, irezistibilului feminin!

Şi totuşi, o observaţie se cere făcută: nu persoana în cauză, oricât de încântătoare ar fi ea, nu subiectul pasiunii este răspunzător pentru nemiloasa atracţie pe care o exercită asupra „protagoniştilor”, ci prozaicul, am putea spune – deşi atât de poetic în manifestare – impuls sexual. Prozaic, pentru că acest etern cal de bătaie al culturii şi artei (inspirând Opere, de multe ori, fie lacrimogene, fie vulgare) nu este animat în realitate decât de o pornire biologică pe care am fost programaţi să o trăim atât de intens…

Să se închidă robinetul acestor porniri şi pasiunea va amuţi; până şi Frumuseţea odinioară venerată se va disipa ca prin farmec, odată cu acel interes special pe care îl aveam pentru ea, iar muzele de altădată nu ne vor spune mai multe decât o simplă bucată de lemn sau o piatră – materiale din care, înainte, erau făcuţi idolii…

Unde este, aşadar, meritul de a da curs acestui imbold, acestei atracţii, prin crearea sau consumul de Opere? Unde este gloria? Pe tineri îi orbeşte; bătrânilor şi bolnavilor le este indiferent.

Deşertăciune şi vânare de vânt, cum spune Psalmistul…

Însă dacă pasiunii i se pune frâu (a pune frâu: în-frânare; a îndepărta frâul: des-frânare), dacă i se pune, aşadar, pasiunii frâu (precum Operei, Sens), dacă nu i se ignoră, paradoxal, propria finalitate, ea se continuă, se dezvoltă în altceva: în „pro-creere”, „creştere de oameni” – iar în cazul Operelor, Creaţie, respectiv creştere de ordin sufletesc.

  1. Despre ego şi culmea egoului: …depersonalizarea

Suntem tentaţi să călătorim prin zona mlăştinoasă din punct de vedere spiritual lăsând locul pe care ar trebui să-l ocupe centrul Judecății şi Voinţei noastre vacant, ignorat. Însă stă în firea lucrurilor ca acesta să fie ocupat – aşa cum, în societate, poate exista fie democraţie, fie, în lipsa acesteia, tirania.

Aşadar, pe măsură ce simţurile sănătoase ni se înceţoşează, sistemul propriu „mlaştinii” (am putea să-l numim şi „lipsa Seriozităţii”), în mod curios, foarte coerent în esenţa lui (deoarece, spre deosebire de noi, nu se autocontrazice cu nimic), va pune, mai devreme sau mai târziu, stăpânire pe centrul Judecății noastre. (Este ca şi cum cineva ne-ar spune: „Nu am intenţii rele, aşa că nu gândi critic, nu judeca…”, pentru ca apoi să facă cu noi ce doreşte).

Şi astfel totul în noi devine ego, iar restul nu mai există – sau cel puţin aşa ni se pare, însă de fapt procesul în care suntem captivi „evoluează” tocmai înspre propria noastră depersonalizare: nu mai răspundem la numele nostru, ci doar la numele poftelor, pulsiunilor şi dorințelor noastre sub imperiul clipei, aşa cum o persoană avidă de ceva ajunge mai mult „avidă” decât „persoană” şi aşa cum toţi „avizii” seamănă între ei (formând o masă – ca o piaţă de desfacere perfectă – inconştientă de acest lucru, omogenă şi nepretenţioasă).

Astfel, la nivel personal, sub lozinca Libertăţii maxime se instalează încet tocmai lipsa totală de Libertate; sub masca abolirii „dictaturii” Judecăţii critice şi a Conştiinţei se instaurează de fapt adevărata tiranie a fiziologicului orb – şi a subjugării noastre în raport cu orice manipulare exterioară care face apel la acesta.

  1. Despre evoluţia spirituală

Evoluţia spirituală presupune mereu vindecare în raport cu starea (condiția) care se cere depăşită. Orice vindecare implică o durere necesară însănătoşirii: o operaţie chirurgicală, medicamentaţia, inclusiv suferinţa bolii sau inconfortul dat de frica de schimbare.

În spiritualitatea creştin-ortodoxă, acest „tratament” poartă denumirea sugestivă de „tăierea voii”; în viaţă, ca şi în Artă, nu este de ajuns să ne refuzăm (eventual cu regret) un anumit lucru „pentru că este rău”, ci ar trebui să ne punem în funcţiune un proces autoasumat care să ne ajute să simţim cu adevărat că, pur şi simplu, fiecare etapă de dezvoltare „le are pe ale ei”; odată conştientizat acest lucru, nu ni se vor mai părea irezistibile chemările trecutului pe care dorim să-l depăşim, numai dacă ruşinea de a nu fi „în rând cu lumea” sau la modă nu ne va convinge să ne autopăcălim şi, astfel, să ne schimbăm propria realitate cu o alta, mai confortabilă, dar falsă.

Este mai uşor a greşi decât a reuşi, este mai obositoare construcţia decât distrugerea, este mai simplu să ne lăsăm să cădem decât să urcăm trepte; pentru a cădea nu este nevoie să gândim, în vreme ce, dacă urcăm, sigur gândim.

E mai ușor somnul decât starea de veghe, e mai comodă politica struţului decât reacția conştientă şi curajoasă.

Cu toţii avem o oglindă în care evităm să ne uităm, un Bine incontestabil – care de altfel corespunde unei nevoi fundamentale – pe care îl amânăm.

  1. Sensul Pozitiv. Crucea dimensiunilor

Binele, omenia, interesul, respectul nu pot fi decât Principii general valabile, însă în lumina culturilor individualiste, precum hedonismul sau deconstructivismul, cele de mai sus se traduc, din punct de vedere literar şi artistic, prin: bine şi interes personale, respectul exclusiv pentru propria persoană.

Am putea ilustra relaţionarea individului cu lumea, în funcţie de parametrii de mai sus, prin intermediul unei axe orizontale.

O altă axă, verticală, suprapunându-se perpendicular pe prima, ar putea simboliza echilibrarea interesului legat de materie cu cel spiritual, transcendental.

În ambele situații, respectarea Binelui ca Principiu nu poate cunoaște jumătăți de măsură, cu alte cuvinte fie Principiul este respectat de-a lungul întregii axe, fie, în caz contrar, se poate spune că nu este respectat. Astfel, Binele nu poate decât transcende fie propria noastră persoană (în cazul primei axe), fie lumea Materiei (în cazul celei de-a doua).

Din această perspectivă, putem spune, în continuare, că noţiunea de Bine capătă valenţe extinse: Frumosul sau Urâtul nu ar fi decât moduri în care aplicăm Binele – în raport cu ceilalţi, cu planul sufletesc propriu şi cu modelul suprem divin.

Relaţia Bine-Rău este un binom clasic şi, de aceea, de neevitat, făcând parte din „ADN-ul” nostru, alături de toate nevoile şi aspiraţiile fundamentale. Manifestările unei persoane nu pot fi disociate de personalitatea acesteia. Ba chiar se poate spune că modul de manifestare indică starea interioară exactă a persoanei, fie că aceasta este conștientă de acest lucru, fie că nu; nu putem afirma că avem anumite convingeri dacă, pe de altă parte, le infirmăm public, prin acte inclusiv Artistice.

Arta are nevoie de un miez de Valoare (în ideea de nucleu sau sămânţă), la fel cum conştiinţa unei persoane are nevoie de informaţia relaţiei Bine-Rău, care, în ultimă instanţă, face diferenţa dintre om şi animal sau dintre om şi maşină.

  1. Despre simbolismul tradiţional

Utilizând un Simbol nu putem pleda în acelaşi timp pentru lipsa lui de operare, sau pentru operarea „în Glumă”; un simbol este activ oricând, Sensul lui nu poate fi omorât; nu se poate vorbi, de pildă, de un act (fi el şi Artistic) blasfemiator „în glumă”, aşa cum nu se poate vorbi despre un viol în glumă…

Un Simbol poate avea fie Sensul său clasic, Corect, fie, în urma intervenţiilor forţate asupra lui (de pe poziţiile moderniste sau ale inculturii), un Sens eronat – Negativ – care îl împiedică să funcţioneze – la fel cum, de exemplu, îngerii prezentaţi în ipostaze contrare condiţiei lor proprii nu mai sunt îngeri adevăraţi, ci îngeri căzuţi (adică diavoli).

Astfel, Sensul Bun al Simbolului nu este doar o variantă dintr-o pleiadă de Sensuri, ci reprezintă posibilitatea Corectă prin care Simbolul este operabil, în conformitate cu o realitate bine stabilită (fie practică, fie iniţiatică-revelată, verificabilă uman de-a lungul veacurilor).

Când se mai poate vorbi de lipsă de Autenticitate în zona simbolismului şi a spiritualităţii? În cazul sincretismului, sau a combinării forţate a unor elemente aparţinând unor credinţe diferite, care, la rădăcina lor, se află în contradicţie, sau atunci când, în dogma tradiţională, cu duhul (metafora) şi cu litera ei (interpretarea ad litteram), se „inovează”, luându-se adesea duhul drept literă şi, mai ales, litera drept duh. Ca urmare a acestor tipuri de abordări superficiale (prin care se ignoră atât originile unor Idei, cât şi efectele inexorabile care decurg din respectivele alegeri), metafora, în loc să reprezinte un ajutor, se transformă într-un soi de idol-cap de linie.

Cum ar poceda cineva care ar dori să ne facă să ne obișnuim cu Maleficul? Probabil că, mai întâi, s-ar folosi de Simboluri din zona respectivă având o interpretare deja încetăţenită ambiguă şi ignorabilă (de pildă, simbolul pentagramei), apoi de un alt simbol, mai sugestiv (de exemplu, o cruce întoarsă), la nevoie plasat într-un context prietenos, în zona divertismentului, astfel încât raportările în registru serios să fie ridiculizabile.

Ştiinţa ne spune că nu numai fiecare acţiune pe care o întreprindem, ci şi gândurile şi sentimentele noastre stimulează neuronii din creier, schimbând conexiunea între respectivele circuite neuronale, şi, cu cât aceste legături neuronale sunt mai stimulate, cu atât ne vine mai uşor să le activăm ulterior. De aceea, se poate spune că faptele negative şi imorale prezente într-o Operă sunt adevărate Simboluri active ale răului (termenul de „Simbol” având sensul de „trimitere la”).

În situaţia în care gravitatea (din punct de vedere moral) a Actului prezentat depăşeşte un nivel general acceptat (cu alte cuvinte, când vorbim de Şoc) sau chiar şi atunci când Sensul negativ nu se ridică la nivelul şocului, dar nici nu serveşte unui Sens Global al Operei Constructiv sau Pozitiv, o astfel de ilustrare nu poate constitui baza unui Mesaj superior; Imoralul nu poate trimite la Moral.

  1. Cultura Sensului în activitățile practice

În ştiinţă, tehnică şi aplicațiile de zi cu zi ale acestora, Cultura Sensului se află în plină expansiune: oamenii acumulează informație tehnică din ce în ce mai mult, iar ştiinţele sunt tot mai complexe. Aici Sensul devine din ce în ce mai important: o literă sau o cifră greşită la formarea unui cod pot elimina un individ din societate sau pot produce pagube materiale inimaginabile la nivelul planetei. (Dar despre ce fel de Sens este vorba aici? Despre unul care rezultă foarte exact şi disciplinat dintr-o ideologie a materiei şi a Imediatului. Unul în care – paradoxal – nu domneşte personalul, ci impersonalul, de vreme ce invităm, cu tot mai multă inconştienţă, neumanul să ne conducă viețile.)

În contrast, însă, cu exactitatea întâlnită în domeniile Concretului, în Literatură, Artă şi Divertisment asistăm la o perfectă domnie a arbitrarului, ba chiar la un atac de uzură, am putea spune, fie direct, fie sub scuza lipsei de Intenție, asupra unor aspecte precum: sănătatea psihică şi morală a omului, bunele moravuri, respectabilitatea ființei şi relațiilor umane, asupra acelei părţi a identităţii noastre care nu este altceva decât însuşi sufletul acesteia şi care poartă numele de spiritualitate.

Cum s-ar putea construi ceva prin distrugere sau prin necunoaştere? Sau prin ignorarea implicaţiilor Formei, odată ce Forma însăşi a fost „maltratată” de la bun început? Iată jumătăţi de măsură şi inoperabilităţi ce nu se pot întâmpla în domeniul tehnic, cel puţin!

Scuza declinării responsabilității în Cultură anunță înlocuirea Mesajului conștient cu cel inconștient.

Însă, chiar şi în lipsa unui Mesaj general negativ, este imposibil să nu existe un Mesaj, o credinţă sau o doctrină în spatele unei Opere. Golul interior, angoasa, deziluzia, dezolarea, confuzia Autorului, ca antistări a ceea ce el nu a reușit să înţeleagă şi să trăiască (sau preferă să treacă sub tăcere), ca oglindiri ale propriilor sale lipsuri, a nepriceperii sale de ordin spiritual, a infantilismului său, vor forma automat esența spiritului Operei, şi aceste credinţe se vor transmite, vrând-nevrând, psihicului Receptorului.

Aşadar, lipsa de intenţie privind Sensul Operei, ca şi lipsa Sensului pozitiv, va atrage automat prezența unui Sens Negativ; astfel, chiar şi un Mesaj spiritual „la întâmplare” va fi un Mesaj schimonosit, incoerent, Contradictoriu, adică, în definitiv, Negativ, prin implicaţiile sale: un amalgam de idei bune şi rele nu poate da naştere unui ansamblu Coerent Pozitiv; o sumă de adevăruri şi de nonadevăruri nu va putea reda Adevărul.

  1. În loc de încheiere – Mesaj într-o sticlă

Un naufragiat care ştie că va muri din cauza propriei sale greşeli, văzând unde l-a adus aceasta (în definitiv, ce este perspectiva morţii pentru fiecare dintre noi, dacă nu ameninţarea unui drum fără întoarcere dincolo de acel loc izolat al vieţii unde ne depun întru sfârşit propriile noastre gânduri deşarte?), acel naufragiat, aşadar, cu gândul la cei ce vor veni după el, va avea de gând oare să-i îndrume greşit, astfel încât să-i ducă şi pe aceştia la pierzare?

Va încerca să-i şocheze? Să se folosească de ei într-un fel? Să le slăbească forţele interioare? Să-i priveze de viitorul la care orice suflet are dreptul? Numai un spirit maliţios ar face aşa ceva….

Nu, ci măcar din regret şi disperare, din dorinţa de a se răzbuna pe propria-i soartă, dacă nu din sentimente nobile, în al doisprezecelea ceas va trimite, prin sticlă, Mesajul salvator, care, în acelaşi timp, îi va face nemuritoare memoria printre oameni.

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *