libris.ro

poeme de Adriana Teodorescu

Noiembrie

 

În noiembrie s-ar fi putut crede că am murit cu toții

că dintr-o vreme mică a izbucnit o vreme mare încât

a fost o explozie în care ne-am afundat împreună

privind înregistrări cu ceea ce ni se întâmplă,

fiecare după forța ochiului plesnit, cu perseverența ultimei imagini

că ridurile ni s-au întâlnit ca un ghem risipit de ațe încât

abia atunci sângele a curs între noi fără diferențe

vârstele au fost haine de care ne-am dezbrăcat repede,

le-am ars deodată și l-am simțit pe dumnezeu sfărâmicios,

căscându-se ca o groapă peste simultaneitatea noastră.

 

În noiembrie am renunțat la citit scris mâncat dormit trăit

seara era mereu ziua întâi, priveam cu mama de la margine cimitirul

ne pregăteam să traversăm un bloc orizontal de locuințe

impregnate de anestezic perfid, încurcând amorțeala cu somnul,

începeam cu pâlcuri de crizanteme și sfârșeam cu ce mai faceți,

cât despre noi,

ana a crescut tot mai mult într-un corp tot mai mic

îl extindem cu cinci camere în spatele grădinii

îi copiem informația pe hard-disk-uri ontologice

a căror invenție o așteptăm.

dan e tot mai mult un fel de vapor cu copii în loc de ancore

s-ar îneca dacă nu ar naufragia atât de des

marea pe care plutește se vede rar și când apare e sudoarea altcuiva

unora dintre noi ne curg bucăți de creier pe nas, când răcim

luăm pumni de medicamente pe care le scuipăm pe furiș

pe rând donăm neuroni ce mor rapid, iar gestul nostru ne bucură,

pe adriana o recunosc toți dar nu o cunoaște nimeni,

un fel de șanț în care s-au acumulat în ultimul timp furnici.

 

Tot atunci, acasă, tatăl meu făcea o tensiune mare cum alții fac vânătăi

l-am strigat și ni s-a părut că răspunde, dar răspunsul nu era al lui

o ureche s-a transformat în melc și alta a căzut ofilită

mama spunea că va trebui să stau la poarta cimitirului să cerșesc altele

ea nu va merge așa cu mine pe stradă

drumul spre casă se dublează cu fiecare sunet ce-l pierzi

nu vom mai ajunge astfel niciodată.

Se va spune despre noi că ni s-au încâlcit picioarele,

că noiembrie a fost o câmpie neagră de unde,

fără să anunțăm pe nimeni, cum plănuiam pe vremuri într-o țară străină,

n-am mai plecat.

 

 

 

Vascularizarea căilor

 

În fiecare dimineață îmi pun ca dorință să iasă din noiembrie o apă,

să fie o apă bună, să fie o apă mare,

cu pojghiță din bărci și respirații de pești

să mă strecor în toate ca să nu scap nicio bucată din cum arăt acum,

să nu mă vadă nimeni,

orice închegare mă va costa viața

orice fragment pe care-l voi pierde din privire se va transforma

în fotografie de mormânt, apoi într-o muscă

trebuie să fim mai multe, cât de multe, să creștem, alert, pasul

să eliminăm din mers grăsimea ce înnoptează calea.

 

În fiecare dimineață îl întrebăm pe M. cum se simte

și el nu știe să răspundă

ar trebui să-și audă sângele,

așa că mama merge cu el tot mai des la mare

unde sunetul se-aranjează în fractali și-ți face din auz o zdreanță

apoi liniștea și zgomotul sunt o pătură,

indiferent cum o pui dă aceeași căldură,

mama i-a spus lui M. să se tragă de păr când nu simte deloc,

o demonstrație a faptului că între cauză și efect se pot face salturi

că intervențiile străine se produc deseori greu,

doctori, ingineri, fizicieni lucrează încă la un dispozitiv ce va revoluționa

orice grilă, rețea și idee vasculară,

pensetele lor descoperă, pas cu pas, fiecare vinișoară bolnavă a lumii,

totul se va remedia începând cu universul și terminând cu

aortele tuturor celor în care, indiferent de cât timp, sângele stă.

 

Din intensitatea cu care așteptăm Crăciunul

se prelinge în noiembrie o iarnă grea,

în fiecare seară, dincolo de geam, zăpada de toamnă împrăștie vată în aer

mulți oameni cu plămâni în batiste

zac la ușa noastră ca niște câini pe prag

cerșindu-l, în adâncul insuficienței lor de oxigen, pe M.

Mama refuză și ne spune să accelerăm pasul,

să slăbim în gânduri, în oglindă, în imagini și în cel puțin trei realități,

pentru ca astfel, strivind plăci de aterom,

noi, adrianele, fiicele lipsă și fiicele în plus,

ce fabricăm când dormim celule stem, regeneratoare,

să aducem pe lume ca o barcă de salvare, ca un colac, ca o coroană,

vascularizarea potrivită

și să-l întoarcem pe M. din drumul său.

 

În fiecare dimineață, una peste alta, cad și se întâmplă

noiembrie, acel adevăr că M. nu-și poate controla sângele, ci invers,

tabloul unde se lucrează frenetic pentru o vascularizare fără accidente.

 

În fiecare dimineață primesc sfaturi să mă retrag, dar pornim,

tot mai multe, înainte.

 

 

 

Crăciunul ca o salvare a noastră

 

Când a sosit crăciunul ne-am bucurat că suntem vii și am râs mult

și din ce râdeam împreună

adunam jucării de pluș cu care pansam gânduri

ceva ne tăia mintea ca pe carne și sângeram fiecare în tăcere

de parcă eram în străfunduri din nou în noiembrie și

plecam, dar nu în direcția bună.

Și ne-am zis, doamne, cât suntem de vii și cum ni s-au întărit marginile

cineva ne citește de departe,

va da în curând paginile

ai grijă, de noi, doamne, ai grijă

să nu ne scapi, să nu ne spargi, să nu ne pierzi din privire,

să scoți din ce gândim furnicile și să pui gard clătinărilor noastre,

să ne coși ochii până ne imaginăm prăpăstii,

să adaugi semn dezarticulărilor noastre.

 

Am râs tot crăciunul acela și eram vii,

iar noiembrie o ploaie de noduri în ființele noastre

uneori ieșeam pe-afară și ne întorceam înghețați acasă

o vreme nu mai puteam vorbi, o alta nu mai puteam simți,

venele noastre erau patinoare, le străbăteam cu uimire

dacă ne rătăceam în corp unul din noi ne trăgea întotdeauna afară

aveam undițe și strategii pentru pești, defibrilatoare și cabinete medicale,

unii dintre noi încercam să ne rătăcim în lume

luam medicamente după care mintea apunea frumos, ca un soare roșu

în capul nostru, gol, se țesea o plapumă caldă de vată

sub care dormeam trei ierni ca să putem trece peste noduri.

Totuși am fost să colindăm,

cei prezenți ne-am luat două rânduri de haine pentru cei lipsă,

am căutat uși, dar când am bătut în ele,

oamenii s-au separat de casele lor precum uleiul de apă

și nu am găsit pe nimeni căruia să putem să îi spunem

despre crăciun și despre salvarea noastră.

 

În final, noiembrie va fi o pajiște neagră peste care am trecut galben

o apă pentru care-am pregătit rochii lungi de draperie,

ce au căzut ca un bolovan și ne-au stropit, larg, cu rânjet

am fost barca angoaselor noastre

ne-am tras de păr pe noi, fără dumnezeu alături

și atât de tare ne-am dorit să scăpăm, că am reușit, și am ieșit,

iar noiembrie a rămas în spate, un măr putrezit într-un pom

mușuroaie de furnici au părăsit pe veci gândurile noastre,

am intrat în fiecare casă și am așezat un om

am luat fiecare om și l-am pus într-o casă

le-am dat vestea bună și le-am spus colinda noastră.

 

Ai grijă, de noi, data viitoare, doamne,

noiembrie e-o măsea stricată, plomba se roade,

să nu ne îngroși sângele,

să nu ne uiți în spitale, să nu ne confunzi cu trupuri,

să nu ne iei nouă cuvintele noastre.

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #49-50 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *