libris.ro

miniinterviu cu Augustin Cupşa

[miniinterviuri cu invitații EgoPHobia din numerele precedente]

  1. Ce-ai mai scris/publicat de când ai apărut ca invitat în EgoPHobia?

Am avut așa un flashback când am citit prima întrebare din interviu… pentru că pe EgoPHobia am publicat primul grupaj de proze din „Marile bucurii și marile tristeti“. Două sau chiar trei mai fuseseră publicate în alte reviste începând cu 2009 dar în forme incipiente, de lucru, care au fost mult revizuite/ rescrise și, în plus, fiind disparate nu anunțau direcția de mers. De abia în EgoPHobia s-a putut ghici întregul. Totuși, manuscrisul a avut un traiect sinuos, din tot felul de motive, și a apărut de abia către sfârșitul lui 2013 la editura Trei. Pe urmă am făcut pauză și am avut câteva colaborări pe scenarii, unele care nu s-au mai filmat, altele care au intrat în producție și au și rulat. Două scurtmetraje merg pe piață anul ăsta – Ceață (deja intrat pe la festivaluri) și Fructe necoapte (cu titlu provizoriu) care va intra în filmare la vară. Literatură am reînceput să scriu doar de vreo doi ani, destul de încet, cu tot felul de întreruperi și reveniri. Continuitate am avut cu o nuvelă extinsă/ microroman din care am publicat câteva fragmente. Are un titlu cam lung, e un vers dintr-un psalm – Că am tăcut, au îmbătrânit oasele mele. S-a cam speriat editura.

  1. Care consideri că e cel mai important text pe care l-ai publicat până acum?

Perforatorii e un cornerstone, poate doar pentru că e prima carte, că prin ea am ieșit în lume, a fost și ceva agitație în jurul ei la vremea respectivă. Acum mi se pare rămasă acolo, nu mă mai gândesc la conținutul ei, ci numai la imaginea ei, ca la un fel de reper; n-am mai ținut firul/ registrul, dar poate o să mă întorc acolo într-o zi. Cel puțin așa era planul inițial. Ce-i sigur însă e că borna aia are atașată o stare de libertate și de oarecare naivitate, n-am respectat nicio formulă și nu mi-am ajustat discursul pentru un anumit segment de public sau critică. Asta e starea mea bună, pe care am pus-o cumva la cutie și am reușit s-o reactivez pentru noua carte. Deși e diferită de Perforatorii, în sensul că păstrează linia realistă a ultimilor ani, are în ea aceeași doză de libertate auto-administrată, am căutat să mențin acel raport cu mine în timp ce scriam. Să-mi dau voie să nu mă stresez, să nu mă gândesc la nimeni în afară de mine, și pentru asta a trebuit să uit, să pun între paranteze multe. În plus, cartea asta e și despre (a)casă, și despre Dumnezeu, de asta îi dau o valoare sentimentală sporită.

[© Laura Bara]

  1. Te interesează părerile și calificativele acordate cărților (tale, dar nu numai) pe site-uri precum goodreads ori pe bloguri sau ții seama doar de recenziile criticilor consacrați?

Nu prea știu ce se întâmplă pe goodreads și nici pe bloguri; bănuiesc că nu poți să afli lucrurile astea dacă nu faci search, iar eu prefer să aflu de la alții. E o lume mică lumea noastră literară și, mai devreme sau mai târziu, afli tot ce te interesează (și ce nu te interesează) despre tine/ ce publici. În momentul în care începi să te cauți pe internet, faci lumea asta și mai mică. Recenziile criticilor importanți, care fac cronică număr de număr într-o revistă consacrată, îmi sunt cele mai accesibile. Asta pentru că oricum răsfoiesc câteva reviste pentru content-ul general, deși cât am fost plecat din țară am cam pierdut șirul. Mai toate au și ediție online, doar că eu nu prea aveam stare(a). Nici cărți românești n-am citit foarte multe.

  1. Preferi să citești pe hârtie sau în format electronic?

Always on paper. Am citit și pe e-reader, citesc si pdf-uri pe laptop, ce-mi trimit alții pentru câte un sfat, eu, la rândul meu, scriu pe calculator și, binențeles, recitesc (de foarte multe ori) ce am scris, tot citire se cheamă, dar astea sunt necesități, exploatează dimensiunea tehnică și practică a tot ce înseamă muncă în literatură, însă cititul ca lectură, în cazul meu, e doar atunci când țin o carte în mână, dacă ating hârtia. Nu sunt un colecționar de cărți, nu țin să adun cine știe ce bibliotecă. Am crescut între rafturi de cărți, mulți dintre cunoscuții mei scriitori au și acest fetiș, ajung prin casele lor și le admir bibliotecile, cărți de colecție, rare, ediții princeps, etc. Aici fac diferența și dincoace de linia asta mă opresc eu. Mie îmi trebuie cartea la îndemână când o citesc, obiectualitate îmi dă o oarecare ușurință la lectură și siguranță. Apoi pot să mă dispensez de carte. Poate și din motivul ăsta n-am reușit să strâng, ca tata, o bibliotecă.

  1. Te rugăm să ne recomanzi o carte în limba română apărută în ultimul an. Îți mulțumim!

Înainte să plec în Paris am prins câteva din cărțile anului trecut. Acolo nu mi-am dus cărți tipărite, era ultimele lucruri care mi-ar fi încăput în geamantane (și au fost destule pentru că am stat mult timp). Dar n-am dus lipsă de cărți, sunt chiar prea multe acolo. M-am cam deconectat de la scena românească, doar câteva pdf-uri venite pe mail, două numere din Iocan primite de la un prieten și alte proze scurte pe internet. Cu foarte puțin înainte să plec am apucat să citesc Spre văi de jad și sălbăție de la Veronica D. Niculescu, iar acum revenind în țară mi-a venit să recitesc câteva pagini. O amintire frumoasă, care s-a păstrat la fel de intensă.

 

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #49-50 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *