libris.ro

Stanislaw Lem: “Solaris”

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Stanislaw Lem (n. 1921 – d. 2006) a fost un scriitor de origine poloneză de literatură științifico-fantastică, satiră și filosofie, având studii în fizică. Volumele sale au fost traduse în peste patruzeci de limbi, acesta explorând teme precum speculația tehnologică, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării cu o inteligență extraterestră, disperarea în conexiune cu limitările ființei umane și importanța omului în univers. Printre cele mai cunoscute opere ale sale amintim: Omul de pe Marte (1946) publicată în foileton în revista Nowy Świat Przygód din Katowice, Solaris (1961), având trei ecranizări (dintre care una pentru micile ecrane) și Ciberiada (1965).

Solaris (Ed. Paladin, 2014, traducător: Constantin Geambașu) aparține stilului funcțional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriei estetice a fantasticului („prin care se descrie imaginarul și se conturează o situație care nu corespunde realității” [Didactica limbii și literaturii române, Emanuela Ilie, Ed. Polirom, 2016]; Tzvetan Todorov în a sa Introducere în literatura fantastică afirma: „Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaștem fără diavoli și silfide și fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe fenomenul trebuie să opteze pentru una dintre cele două soluții posibile; ori este vorba de o înșelăciune a simțurilor, de un produs al imaginației, și atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute.”), genului literar epic, speciei literare a romanului științifico-fantastic, subspeciei literare space frontier.

Titlul romanului, Solaris (cuvânt tradus în engleză prin formula: aparținând Soarelui), este unul cu conotații metaforice. Așa cum Terra permite existența vieții datorită Soarelui, Solarisul construiește viața prin intermediul unui Ocean gânditor care preia din amintirile celor ce îl vizitează pentru a da naștere unor ființe noi, dar nu în întregime, căci ele poartă amprenta celor care oferă informațiile. Practic vizitatorii iau forma pe care oamenii de știință aflați în misiune o impun prin visele, gândurile și amintirile lor în legătură cu un vizitator ori altul. Într-un anume sens, ajutați de ocean, pământenii devin demiurgi, dar unii care realizează creaturi imperfecte, tot așa cum Dumnezeul creștin l-a creat pe Adam după chipul și asemănarea Sa, însă nu a reușit să-l mențină fără de păcat. Cumva Solarisul (planeta cu zile roșii și zile albastre) amintește de pictura lui Michelangelo din Capela Sixtină, Crearea lui Adam, unde pe fundal avem reprezentarea stilizată a unui creier, sugerându-se astfel că Dumnezeu l-a creat pe om din gândurile sale – o temă regăsită și în Solaris.

Acțiunea romanului este simplă. Personajul principal, doctorul în psihologie, Kris Kelvin, este trimis pe Solaris, unde, încă din incipitul romanului, observă niște fenomene stranii. Ajuns pe Stație, el vede o negresă, știind că pe aceasta ar trebui să se afle doar Snaut, Sartorius (ai căror vizitatori nu îi cunoaștem niciodată) și Gibarian (care se sinucisese cu câteva ore înainte ca Kelvin să sosească pe Stație). Toți fuseseră trimiși în misiune pentru cercetarea științifică ce avea loc de câteva decenii, dând astfel naștere la o disciplină cunoscută sub numele de Solarsitică, dar care în timp ajunsese să se rezume la a observa, înregistra și încadra fenomenele complexe ce se petreceau pe suprafața oceanică. Astfel, nici până la sosirea lui Kelvin activitățile planetei nu erau înțelese.

La puțin timp după ce ajunge pe Stație, Kris Kelvin și întregul echipaj supun oceanul unei experimentări neautorizate cu raze X. Au loc astfel rezultate neașteptate și traumatice pentru cei implicați, printre care apariția lui Harey, nevasta lui Kelvin, care se sinucisese, apariție în urma căreia psihologul are un îndelungat dialog cu Snaut care va încerca să îl lămurească: „…contactul cu o altă civilizație. Am realizat acest contact! Și iată propria noastră urâțenie, hidoșenia, bufoneria și rușinea sunt mărite la microscop!”

Incapabil a suporta întreaga tărășenie, Kelvin va încerca să scape de prima sa vizitatoare, însă este revizitat de o a doua Harey de care se îndrăgostește și care ar vrea să plece: „— Nu, nu. Spuneai că  nu sunt eu. Să plec. Aș pleca. O, Doamne! Aș pleca, dar nu pot. Nu știu ce-i cu mine. Am vrut și nu pot. Sunt atât…atât de josnică!” În cele din urmă, ea va dispărea cu ajutorul lui Snaut, iar Kelvin va fi devastat de o a doua pierdere (unul dintre motivele acestui roman). În acest sens ultimul paragraf al volumului este grăitor: „În ultima săptămână mă comportasem atât de rațional, încât licărul neîncrezător din ochii lui Snaut încetase până la urmă să mă mai urmărească. În exterior eram calm, însă în sinea mea, fără să-mi dau seama limpede, așteptam ceva. Ce anume? Întoarcerea ei? […] Dar dăinuia în mine așteptarea, ultimul lucru care îmi rămăsese de la ea. La ce împliniri, ironii și chinuri mă mai așteptam? Nu știam nimic, stăruind în credința nestrămutată că timpul necruțătoarelor minuni nu s-a încheiat.”

Finalul este deschis, lăsând loc de interpretare. Se va mai întoarce Harey sau nu? O va iubi mai mult pe acesta decât pe cele de dinaintea ei? Etc. Temele abordate sunt cercetarea spațiului cosmic și iubirea, iar motivele recurente sunt, printre altele, teama și pierderea.

Narațiunea se realizează din perspectiva personajului principal, Kris Kelvin, fiind puternic subiectivă. Utilizând perspectiva narativă la persoana I, un neajuns este adus traducerii, întrucât pe alocuri textul este telegrafiat, spre exemplificare: „La jumătatea scărilor m-am răzgândit și m-am întors sus. Am mers de jur-împrejurul laboratorului.”

De asemenea, la nivelul traducerii există probleme cu referire la utilizarea incorectă a timpurilor verbale: „Gibarian nu mai trăia. Dacă înțelesesem bine ceea ce-mi spusese Snaut, de la moartea lui trecuseră câteva ore bune. Oare ce au făcut cu trupul? L-au înhumat?”. O traducere corectă ar fi fost: „Oare ce făcuseră cu trupul? Îl înhumaseră?”, deoarece avem de-a face cu o acțiune trecută și încheiată, anterioară sosirii personajului pe Stație.

Deși coperta este dură și cartea bine legată, și editurii îi pot fi aduse unele comentarii: hârtia este de calitate îndoielnică, iar volumul este plin de greșeli de redactare, care ar putea dispărea la o reeditare. În schimb, coperta este ilustrată simplist, cu gust.

Romanul este recomandat a fi citit de către un public cu cunoștințe literare vaste, dar și de adolescenți aflați către maturitate.

Trebuie menționat și faptul că romanul lui Stanislaw Lem e sursă de inspirație pentru alte opere de artă, printre care: trei ecranizări (dintre care două cinematografice și una pentru televiziune din 1968), în domeniul muzical există o trupă de muzică rock ungurească ce a preluat numele romanului, melodii care au incorporat titlul operei lui Lem –  The Sea Named “Solaris” (Tomita),  Solaris (Failure), Solaris (Photek), Solaris (Fierce Mild) –, dar și opere clasice germane (de Michael Obst), italiene (de Henry Correggia), austriece (de Detlev Glanert) sau japoneze (de Dai Fujikura și Saburo Teshigawara) etc.

Ecranizări cinematografice

Regizat în 1972 de Andrei Tarkovsky (născut la Zavrazhe în 1932 – decedat la Paris în 1986), Solaris este un film științifico-fantastic inspirat de romanul lui Lem, al cărui scenariu este scris de regizorul rus în colaborare cu Fridrikh Gorenshteyn (născut la Kiev în 1932 și emigrat în Germania, unde a și decedat în 2002 la Berlin).

Incipitul romanului este cețos, cu un ritm lent, iar aceste două elemente caracterizează întreaga peliculă. Acțiunea debutează în apropierea unui lac de lângă vechea sa casă părintească, unde Kris Kelvin (interpretat de Donatas Banionis) reflectează în ultima zi pe Pământ asupra întregii sale vieți. Acesta urmează să se îmbarce într-o misiune interstelară pentru a ajunge pe o stație ce orbitează în jurul planetei oceanice Solaris. Deși aceasta este studiată de decenii întregi, cercetarea nu a evoluat, iar echipajul aflat la bordul stației trimite mesaje confuze. De aceea, Kelvin urmează a fi trimis pentru a se afla dacă întreaga misiune mai are vreun sens.

El este vizitat de Henri Berton (jucat de Vladislav Dvorzhetsky), un fost pilot, care văzuse un copil de patru ani pe suprafața oceanică a planetei Solaris când căuta doi oameni de știință care se pierduseră. Raportul său fusese considerat o halucinație, deoarece camerele de pe navă nu înregistraseră  nici o asemenea activitate. Nereușind să îl convingă pe Kelvin, Berton pleacă nervos, iar înainte de a părăsi Pământul, Kris primește un telefon de la pilot care îi spune că băiatul era identic cu fiul unuia dintre cei doi oameni de știință pe care îi căutase.

Cu puțin timp înainte să plece spre Solaris, Kelvin își distruge lucrurile personale și are o conversație cu tatăl său (rol interpretat de Nikolai Grinko) din care reiese că cei doi nu se vor mai revedea, lucru care atârnă asupra conștiinței sale.

Această primă parte a filmului lui Tarkovsky este o abatere de la romanul lui Lem care pornește cu plecarea lui Kelvin spre Stație, un incipit în care se vede clar amprenta celor doi scenariști care construiesc încă din incipit un final ce lasă loc de interpretare.

Același aer sumbru este prezent și pe Stația Solaris unde Gibarian (Sos Sargsyan), singurul prieten al său dintre cercetători, s-a sinucis, iar ceilalți doi, Snaut și Sartorius, sunt evazivi și necooperanți privind alte prezențe pe care Kelvin le sesizează.

Doctorul va avea ocazia să afle curând ce se petrece de fapt, atunci când soția sa decedată (interpretată de Natalya Bondarchuk) apare pe Stație, fără a ști cum a ajuns acolo. Elementul de teroare este, de asemenea, prezent în film și foarte bine redat atunci când Kelvin suie replica soției sale într-o capsulă pe care o lansează în spațiul cosmic. Efortul său de a scăpa este în van, deoarece o altă replică apare, pe care el o acceptă cu calm de data aceasta, dar care va dori să evadeze condiției sale incerte, cerând celor doi oameni de știință, Snaut și Sartorius, să o distrugă, element pe care îl regăsim și în opera lui Lem.

Tot filmul lui Tarkovsky, care are abateri de la cursul romanului, este caracterizat de o atmosferă sumbră, închisă și  încețoșată, iar ritmul lent poate fi unul greoi pentru un cinefil modern obișnuit cu ritmul alert al filmelor prezentului.

Finalul peliculei stă sub semnul întrebării. Dacă în roman avem un Kelvin care o așteaptă pe nevasta sa, în pelicula lui Tarkovsky acesta se întreabă dacă să se întoarcă pe Terra sau nu. Scena de sfârșit se schimbă abrupt, iar Kris se află lângă un lac înghețat în apropiere de casa tatălui său, fiind sugerată astfel ideea că Solarisul nu copiază doar amintiri legate de o anume entitate, ci și dorințe. Astfel întregul final este dominat de întrebarea: a ales Kelvin să rămână pe Solaris, singur cu amintirile sale?

Coloana sonoră a filmului conține muzică de Johann Sebastian Bach (Ich ruf’ zu dir, Herr Jesu Christ) și de Eduard Artemyev. Preludiul lui Bach este tema muzicală centrală a filmului Solaris, iar muzica electronică a lui Artemyev este tema muzicală a planetei Solaris. Personajul Khari are propria sa subtemă, un cântec bazat pe muzica lui J. S. Bach prelucrată de Eduard Artemyev, melodie care poate fi ascultată la moartea lui Khari și la sfârșitul peliculei.

Filmul lui Tarkovsky a avut premiera la Festivalul de film de la Cannes (în 1972) și a câștigat Premiul special al Juriului, fiind nominalizat și la Palme d’Or. În Uniunea Sovietică, pelicula a fost pentru prima dată proiectată la Mir în Moscova (1973), deși Tarkovsky nu a considerat locul ca fiind potrivit.

Dacă regizorul rus nu a fost mulțumit de locul proiecției, Lem nu a fost niciodată încântat de versiunea lui Tarkovsky care a dorit un film artistic independent la origine, în timp ce autorul nu dorea nici o divagare de la povestea sa, acesta afirmând că mai degrabă Andrei Tarkovsky regizase Crimă și pedeapsă, și nu Solaris, deoarece fuseseră omise aspectele epistemologice și cognitive ale romanului său. La aceasta, regizorul rus a ripostat că Lem nu aprecia pe deplin arta cinematografică, acesta dorind pur și simplu ilustrarea romanului său fără a fi creată o piesă originală. Filmul lui Tarkovsky arată viețile interne ale oamenilor de știință ca ființe umane, în timp ce romanul lui Lem descrie condiția umană în natură și natura omului în univers. În ciuda conflictului dintre cei doi, revista Empire a declarat în 2010 că Solaris se află între cele mai bune o sută de filme ale lumii.

O a doua versiune de ecranizare cinematografică a romanului lui Lem a fost realizată în 2002 de americanul Steven Soderbergh, care a scris și scenariul filmului. Deși Soderbergh a promis să fie mai aproape în spirit de romanul lui Lem, probabil nici această ecranizare nu ar fi fost pe placul autorului din mai multe motive.

În primul rând, ecranizarea lui Soderbergh pune accentul pe povestea de dragoste dintre Chris Kelvin (interpretat de George Clooney) și Rheya (jucată de Natascha McElhone). Apoi numele personajelor sunt mult schimbate – dacă în roman îi avem pe Harey, Sartorius, Snaut și Gibarian, în film ne întâlnim cu Rheya, Gordon, Snow și Gibarian.

Apoi ritmul filmului este mai alert, însă atmosfera este închisă, deși nu la fel de apăsătoare ca în pelicula lui Tarkovsky. Firul acțiunii încearcă să îl păstreze pe cel al operei lui Lem, cu toate că nici aici nu avem un final aidoma celui din carte: întors pe Pământ, Kelvin se chinuie să se întoarcă la o viață normală, fiind bântuit de gândul că „și-o amintea greșit”. Când își taie din greșeală degetul, rana sa se vindecă instantaneu, și atunci realizează că, de fapt, nu se întorsese nicicând pe Terra. După un timp, Rheya apare din nou și de data aceasta este liniștită, asigurându-l pe Kelvin că nu trebuie să mai gândească în termeni de „viață” și „moarte” și că tot ce s-a întâmplat înainte a fost iertat.

Muzica a fost compusă de Cliff Martinez, care a creat unsprezece melodii, declarând: „Solaris. Este una dintre puținele coloane sonore compuse de mine pe care reușesc să le ascult. De asemenea, cred că este coloana care a adus cea mai importantă contribuție filmului pentru care a fost scrisă.”

Ajuns în cinematografe pe 29 noiembrie 2002, Solaris a avut un buget estimat de 47 milioane de dolari americani, iar încasările au fost mult sub așteptări: în America de Nord, 14 973 382 de dolari americani; pe alte teritorii, 15 029 376 de dolari americani.

Filmul a primit aprecieri variate, fiind considerat de Time Out Film Guide mai bun decât varianta lui Tarkovsky.

#

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

 

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: Solaris, Stanislaw Lem | TARAMURI DE NICAIERI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *