libris.ro

Spune-mi tot ce ştii…

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Valentin Claudiu Goran

23 Octombrie 1949 – Los Angeles, California

În biroul său bine ascuns din inima Los Angelesului, un bărbat de statură medie, îmbrăcat la costum se uita pe ferestrele pline de praf în timp ce fuma o ţigară. Încerca să privească viaţa oamenilor de afară, dar mizeria abia îi permitea să vadă ceva. Cu tot tumultul ce mişuna pe străzile oraşului, nu-i mai arsese să facă ceva în privinţa ei. Fiecare săptămână era la fel: şoselele şi trotuarele nu mai erau locuri sigure pe care puteai circula. Oameni nevinovaţi picau la pământ în plină zi, prinşi la mijloc fără rost într-un război fără sfârşit, doar pentru a satisface pofta dementă a doi infractori ce nu-şi găseau drumul spre răcoare.

La uşă se auzi cineva ciocănind. Raymond mai trase un fum de ţigară în grabă, rămânând la geam, fără a se mişca vreun pic. Tutunul era printre puţinele lucruri care îl mai relaxau.

— Intră. E deschis, spuse acesta, după care stinse mucul de ţigară pe pervaz.

O femeie înaltă, de douăzeci şi şase de ani pătrunse în încăpere. În mână ţinea o poşetă pe care o strânse imediat în braţe, după ce închise uşa, de parcă ar fi fost copilul ei. Rochia-i lungă şi albă ce-i acopera goliciunea genunchilor îi trăda eleganţa. Pălăria de pe cap îi ascundea părul  scurt de un negru strălucitor. Câţiva cârlionţi zburdau liberi de-o parte şi de alta a pălăriei. Raymond merse să o întâmpine.

— Aţi ajuns destul de repede, doamnă. Lăsaţi-mă să vă conduc.

În ciuda aparenţei, femeia îl privi pe Raymond cu seriozitate.

— Mi-aţi spus că aveţi veşti, domnule detectiv. Am lăsat totul baltă doar ca să ajung aici.

Raymond o atinse uşor pe umăr, dar femeia îi înlătură mâna numaidecât mână.

— Mă descurc şi singură, îi spuse aceasta.

Raymond lăsă privirea în jos, un pic stânjenit de întreaga situaţie. Nu se aşteptă ca reacţia ei să fie atât de rece şi distantă. Simţi că ea nu mai e acelaşi om ce venise să-i ceară ajutorul.

— Cum doriţi, îi răspunse acesta, după care porni spre birou şi se aşeză pe scaun.

Femeia merse către cuierul unde atârnau paltonul şi pălăria detectivului. Se dezbrăcă de palton şi îl atârnă în cuier, după care porni către pupitru şi şe aşeză pe celălalt loc liber. Cei doi se aflau faţă în faţă. Ea îşi puse poşeta în poală şi începu a răscoli înăuntru.

— Probabil că sunteţi nelămurită de ce v-am chemat mai devreme decât era cazul, doamnă…

— Evelyn. Spuneţi-mi Evelyn, vă rog, îl întrerupse aceasta, încă privind în interiorul poşetei.

Femeia scoase din geantă o tabacheră şi o brichetă, după care puse gentuţa pe birou.

— Sper că nu vă deranjează?

— Nu. Din contră, puteţi fuma liniştită, o asigură detectivul.

Auzind acestea, Evelyn scoase uşurată o ţigaretă din cutie şi o aprinse. Trase un fum din ea şi se lăsă mai pe spate în scaun.

— Domnule detectiv, v-am pus la dispoziţie trei luni, şi nu a trecut decât una şi jumătate. Vreau să ştiu… mi-aţi găsit până la urmă sora?

Raymond observă că femeia se chinuia să stea cât mai departe de el. Trebuia să-şi limpezească mintea de imaginea ei – să se convingă pe sine că ea nu e decât o necunoscută, nicidecum o persoană aflată la ananghie – dacă voia cu adevărat s-o ajute. Aşa că îşi împreună mâinile pe birou, luând astfel postura unui om ce încearcă să-şi pună gândurile în ordine.

— Să zicem – pentru moment.

Evelyn se agită pe scaun şi lovi cu cealaltă palmă liberă suprafaţa biroului. O parte din scrumul de ţigară îi căzu pe ea. Raymond văzu fiecare detaliu – recunoscu până şi tutunul după miros; femeia avea gusturi rafinate. Aceasta nici nu băgă de seamă.

— Spuneţi-mi dacă aţi găsit-o sau nu!

Dându-şi seama într-un târziu de propria ieşire necontrolată, femeia se lăsă înapoi pe spate.

— Îmi… îmi cer scuze, domnule detectiv. N-ar fi trebuit…

Evelyn trase ultimul fum din ţigaretă, după care o stinse în scrumieră. În tot acest timp, Raymond o privi impasibil. Fiind învăţat cu astfel de lucruri, analiza în continuare fiecare detaliu în parte. Când termină de analizat, schimbă imediat subiectul şi reveni la caz.

— Am vrut s-o găsesc imediat după ce am preluat cazul. Nu-i neobişnuit ca cineva să dispară fără urmă în zilele noastre – mai ales pentru o fată de vârsta ei, îi spuse acesta în timp ce se uita din când în când la o poză înrămată de pe biroul său.

Evelyn mai scoase o ţigară din tabacheră şi o aprinse.  Detectivul luă tabloul în mână şi îl privi atent. O urmă de regret a trecutului, ce încă îi mai bântuia gândurile scăpă fără să vrea printre vorbe. Nu putu s-o controleze, dar nici măcar nu realiză ce se întâmpla cu el.

— Aşa că am început să caut. Am scotocit fiecare stradă dubioasă, fiecare loc bântuit de scursurile societăţii californiene, dar căutările au fost făcute în van.

Raymond puse la loc tabloul pe birou, ieşind din transa în care intrase şi continuă:

— Am apelat până şi la câţiva prieteni din poliţie, însă n-am descoperit nimic.

Evelyn rămase încremenită şi căscă gura de mirare. Prin fiecare încruntare, fiecare mişcare pe care aceasta o făcea lăsa loc spaimei să iasă la iveală. Raymond o privi în continuare atent, aşteptând momentul potrivit să afle ce mai exact din spusele lui tulburaseră atât de grav apele. Femeia trase un fum adânc din ţigară şi se pregăti să-şi spună nemulţumirea.

— Domnule detectiv… am apelat la dumneavoastră dintr-un motiv anume. V-am spus clar că nu vreau ca poliţia să fie implicată în cazul ăsta.

Aceasta se lăsă mai spre detectiv.

— Nu vreau ca dispariţia surorii mele să ajungă un subiect de presă!

Raymond se ridică de la birou şi se îndreptă către dulapul unde îşi ţinea evidenţele. Când ajunse acolo, se aplecă şi începu să caute printr-un morman de acte. Evelyn rămase pe scaun, dar din curiozitate, se înclină într-o parte pentru a nu-l scăpa pe detectiv din ochi. După ce găsise dosarul, Raymond se întoarse în locul de unde plecase şi puse pe pupitru documentul pe care era scris: „Nume de cod: Jerome”. Detectivul îi înmână câteva poze din dosar femeii. Aceasta îl privi nedumerită, fapt pentru care îl ţinu cu mâna întinsă.

— Ce este cu toate astea? întrebă Evelyn în timp ce stinse în scrumieră mucul de ţigară.

Raymond lăsă pozele în dreptul ei, după care întinse câteva foi pe birou. Se opri şi se sprijini cu mâinile de marginile pupitrului, privind-o pe femeie destul de serios.

— Vreau să-mi spui dacă l-ai văzut vreodată pe acest om. Încearcă să-ţi aminteşti dacă ai fost urmărită vreodată de el, în special când te aflai cu sora ta.

Evelyn se uită peste câteva dintre hârtii. După cum le studia, Raymond îşi dădu seama că îl mai văzuse pe individ. Încercănd să-şi controleze spaima, aceasta le puse la loc pe birou şi îi aruncă detectivului aceeaşi figură perplexă.

— E pentru prima oară când îl văd, răspunse scuturând din cap.

Raymond oftă, după care îşi duse pumnul la gură. Trebuia să-şi controleze furia, aşa că începu să se plimbe prin încăpere pentru a se linişti.

— Te rog foarte mult să-ţi aduci aminte. E important.

Evelyn scoase altă ţigară din cutie şi o aprinse.

— Cine-i omul ăsta şi ce legătură are cu sora mea?

— I se zice Jerome şi e un proxenet local, îi spuse detectivul în timp ce încă se plimba prin cameră. De fapt, este foarte cunoscut şi temut în Los Angeles.

Femeii începură să-i tremure mâinile – frica adâncindu-se tot mai mult în ea.

— P-proxenet… spuse aceasta în timp ce se chinui să mai tragă un fum din ţigaretă. Doar nu vreţi să spuneţi că sora mea se află în mâinile lui?

Detectivul ajunse în dreptul ei. Mâinile Evelynei tremurau şi mai rău, dar nu se sfii a-l privi pe Raymond în ochi.

— Exact aici voiam să ajung.

Detectivul se aplecă spre femeie, intimidând-o.

— Eu cred că ştii ceva despre el, aşa că mai insist o dată – aminteşte-ţi de acest om.

Evelyn rămase îngândurată. Raymond îşi îndreptă spatele.

— Foarte bine. Nu-mi laşi altă variantă.

Detectivul se îndreptă din nou către dulapul cu acte. Femeia nu-l mai privi de data aceasta. Rămase pe gânduri, îngrijorată pentru lucrurile ce aveau să vină. Când Raymond reveni la birou cu un alt dosar, i-l aruncă direct în braţe, după care se sprijini de colţurile pupitrului.

— Cu ăsta ce mai e? murmură Evelyn în timp ce se uită la numele dosarului.

— Astea, domnişoară Evelyn sunt fişele de arest ale logodnicului tău!

Auzind acestea, femeia desfăcu în grabă dosarul şi se uită peste foi, trădându-şi identitatea.

— De ce mi-ai ascuns faptul că eşti logodită?

— Ce rost avea? îi răspunse aceasta cu ochii încă prin hârtii.

Detectivul râse ironic.

— Are, atunci când logodnicul tău înfundă puşcăria pentru proxenetism.

Raymond se întoarse şi lovi suprafaţa biroului cu ambele mâini, făcând-o pe Evelyn să tresară.

— Ştiu că încerci să-mi ascunzi ceva. Am ştiut asta încă din momentul când ţi-am găsit sora în bârlogul lui Jerome. Nu ţi-am mărturisit pentru că am vrut să văd ce fel de joc încerci să faci.

Evelyn îşi duse mâna la frunte – spusele detectivului o loviseră din plin. Neatenţia o făcu să scape ţigara din cealaltă mână pe jos.

— Cred… cred că mi se face rău. Mi-ar prinde bine o gură de aer…

— Îmi pare rău, dar geamurile sunt blocate, îi răspunse detectivul.

Raymond oftă dezamăgit şi porni spre ventilatorul din colţul încăperii. Îi dădu drumul, după se întoarse la birou.

— Evelyn, te rog… am nevoie de ajutorul tău. Nu te pot ajuta dacă tu îmi ascunzi informaţii.

— Vreau să deschid geamul. Am nevoie de o gură de aer…

Femeia se ridică de pe scaun, îşi luă tabachera şi bricheta şi merse la fereastră. Încercă cu toată puterea ei să o deschidă, dar nu izbuti. În tot acest timp, detectivul o privi cum depuse un efort inutil. După ce constată şi ea acelaşi lucru, îşi aprinse o ţigară, trase din ea şi suflă un fum gros.

— Dean era partenerul lui Jerome, spuse femeia în timp ce se uită pe fereastra jegărită.

Detectivul se apropie de ea.

— L-am cunoscut într-un bar pe când aveam douăzeci de ani. Pe atunci nu ştiam cu ce se ocupă… şi naiva de mine s-a îndrăgostit de el.

Detectivul se află lângă Evelyn şi o asculta atent.

— Şi el de mine. Lui Jerome nu i-a convenit acest lucru. Zicea că îi pune în pericol afacerea. În toţi aceşti ani, a dezvoltat o ură faţă de Dean, iar când a aflat că vrea să renunţe, Jerome i-a întins o cursă.

Evelyn stinse ţigara pe pervaz, lângă cea a detectivului. Oftă, după care se rezemă de toc şi îşi continuă povestea. Raymond o ascultă în continuare atent.

— După ce poliţia l-a săltat pe Dean, Jerome ne-a ameninţat că dacă suflă ceva, are să ne omoare pe rând, unul câte unul.

Detectivul se sprijini şi el de pervaz.

— De ce nu te-ai dus imediat la poliţie?

— Aşa aş fi vrut, însă mi-a primis că va începe cu sora mea, care pe atunci nu avea decât doisprezece ani. Dar asta nu l-a mulţumit pe Jerome.

— De ce?

— Dean mai avea datorii la el, aşa că m-a forţat să-i preiau rolul. Să am grijă de fetele lui.

— Şi faci asta de patru ani?

Evelyn încuviinţă din cap. Detectivul începu să mai facă paşi prin încăpere.

— Şi cum de ţi-a luat sora până la urmă? Ce ai făcut de l-ai înfuriat?

Femeia privi poza înrămată cu care Raymond se jucă mai devreme. Era imaginea unei fete nu mai în vârstă decât sora ei.

— N-am făcut nimic. Pur şi simplu mi-a luat-o de lângă mine când a împlinit şaisprezece ani. Mi-a spus că la vârsta asta e numai bună de produs. Bineînţeles că m-am opus, însă mi-am amintit ce se poate întâmpla dacă continui asta. Şi nici… şi nici nu m-a lăsat să am grijă de ea.

Evelynei îi curse o lacrimă. Detectivul rămase pe loc şi o privi.

— De asta am apelat la dumneavoastră. De asta n-am vrut să amestec poliţia în treaba asta. Dacă ar fi aflat de toate lucrurile, ar fi ucis-o pe loc.

— Deja ştie că sunt pe urmele lui, dar n-a făcut nimic. Până şi un tip precum Jerome ştie când să fie precaut. Altfel n-ar fi supravieţuit mult în afacere. De asta trebuie să acţionăm acum!

Detectivul se îndreptă din nou spre femeie. Când ajunse la ea, îi prinse mâinile într-ale lui ca s-o consoleze.

— Trebuie să-l prindem, Evelyn. Am nevoie să depui mărturie împotriva lui. Numai aşa voi putea face ceva în temei legal.

— Dacă îmi omoară sora?

— O să vă omoare pe toţi trei dacă nu faci ceva imediat.

Femeia îşi desprinse mâinile din ale lui şi se porni spre birou. Se aşeză pe scaunul detectivului.

— Care va fi decizia ta? o întrebă Raymond din spate.

Evelyn învârti de el piciorul – mai întâi în joacă, iar apoi cât de tare putu. În tot acest timp privi tavanul de parcă ar fi căutat o cale de scăpare din iadul a cărui prizonieră devenise cu mult timp în urmă. Imediat cum se opri din piruetă, aceasta îşi anunţă verdictul.

— O voi face chiar acum. Sunt sătula să mai trăiesc cu frica că în orice clipă îi voi pierde pe cei dragi.

Raymond se îndreptă către scaunul ei.

— Aţi făcut ceea ce trebuia. Nu vă faceţi griji, am să mă ocup personal de Jerome, îi spuse în timp ce puse mâna pe spătar.

— Aveţi vreun motiv de răzbunare?

— Nu pe el, în special, ci pe indivizii care se joacă cu libertatea altora după propriul lor plac.

Evelyn se uită din nou la tablou. O parte din trăsăturile ei erau familiare, aşa că nu putu sta liniştită până nu-i află identitatea.

— Cine e fata din poză, domnule detectiv? Am tot vrut să vă întreb de câteva minute.

Raymond luă tabloul în mână şi i-l înmână femeii.

— E sora mea.

— E drăguţă.

— E moartă.

— Poftim? făcu Evelyn o grimasă.

— Nu contează… a trecut.

Femeia puse tabloul pe birou.

— Înţeleg…

Evelyn se ridică încetişor de pe scaun. Aproape căzu de la ameţeală, dar detectivul o prinse numaidecât.

— Acum aveţi nevoie de ajutor?

— Bănuiesc că da, schiţă aceasta un rânjet.

Raymond se îndreptă spre cuier şi îi luă paltonul femeii. Când ajunse la ea, o ajută să se îmbrace. După ce fu gata, Evelyn îşi luă poşeta de pe birou şi se îndreptă spre ieşire. Detectivul o întâmpină.

— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, spuse aceasta în mers.

— Nici nu trebuie. Dacă nu v-aţi fi luat inima în dinţi, probabil că n-am fi ajuns aici.

Femeia ieşi pe uşă. Raymond dădu şi el să iasă.

— Nu e nevoie să mergeţi cu mine, domnule detectiv. Aş prefera să merg singură până la secţie. Vreau să-mi limpezesc un pic mintea.

Auzind acestea, Raymond rămase în pragul uşii, însă nu o scăpă pe Evelyn din priviri, care se sprijinea de peretele din dreapta ei pentru a putea merge. O veghe până începu să coboare scările, asigurându-se că nu păţeşte ceva.

— A dispărut la o lună de când ne-am mutat în oraşul ăsta blestemat. Pe atunci, n-avea mai mulţi ani decât sora dumneavoastră. După, n-am mai găsit-o…

Ecoul Evelynei se auzi pe scări.

— Ce vă face să credeţi că e moartă?

— Doar aşa pot avea o oarecare linişte. Mai bine s-o ştiu moartă decât în ghearele unuia precum Jerome, îi răspunse detectivul pe un ton trist.

Ecoul femeii răsună din nou.

— Şi nu v-aţi gândit să o mai căutaţi?

— Ba da.

Raymond încordă pumnii şi şopti doar pentru el:

— Întotdeauna…

Când nu mai primi alt răspuns, detectivul intră înapoi în cameră. Merse până la birou şi formă un număr de pe telefonul fix.

— Alo?! răspunse o voce groasă de bărbat. Aici e inspectorul William Parker din Departamentul de Poliţie Los Angeles. Cine e la telefon?

— Willie! Hei, Willie! Sunt eu, Ray!

— Tu erai?! Ce mai e de data asta? Ai face bine să fie una scurtă că suntem prinşi rău de tot cu treaba, Ray… ştii tu, de când cu tot tămbălăul ăsta de pe străzi dintre Dragna şi Cohen.

— Da. Fii atent. Am nevoie urgentă de ajutorul tău.

— Ascult.

— În câteva momente, o femeie în vârstă de douăzeci şi şase de ani, îmbrăcată în alb va intra în secţia de poliţie numărul 13. Vreau să fie întâmpinată cum se cuvine. Are o mărturie foarte interesantă de depus.

— Mărturie? Despre ce mai e vorba, Ray?

— Îl avem, Willie! În sfârşit îl avem la mână pe nenorocitul de Cohen cu ceva.

— Şi ce te face să fii atât de sigur de data asta? Aşa ai mai spus şi celelalte dăţi că-l avem, şi degeaba.

— Femeia pe care tocmai am trimis-o la tine e o asociată a lui Jerome Pascal.

— Hai fugi d-aci! Proxenetul ăla care are de fiecare dată un alibi al dracului de bun când îl prindem cu ceva?

— Îhî, ăla.

— Şi cum ai dat de ea?

— Ea a dat de mine. M-a contactat acum ceva timp să-i scap sora din mâinile lui Pascal. E o poveste lungă. Cu siguranţă Evelyn ţi-o va spune pe toată când va ajunge.

— Jur că ai şi tu un noroc…

— Deci… ce spui? Mă ajuţi?

— Ştii deja răspunsul, Ray.

Detectivul făcu o pauză scurtă, după care râse.

— Ştiam că mă pot baza pe tine, Willie. Să-ţi pregăteşti băieţii. Mâine mergem la pescuit.

Inspectorul William Parker râse şi el.

— Ne vedem la secţie pe cât de repede posibil. Te salut.

Raymond puse receptorul jos şi închise telefonul, după care se îmbrăcă cu paltonul din cuier, îşi puse pălăria pe cap şi ieşi pe uşă. Ajuns afară, detectivul fu năucit de zgomotul infernal al maşinilor ce claxonau pe străduţa blocului său. Îşi aşeză un pic trenciul în timp ce se uită la câteva dintre ele ce erau parcate neglijent pe trotuar, după care porni pe jos către secţie, cotind la dreapta şi făcându-se nevăzut.

#

VALENTIN CLAUDIU GORAN (n. 1994, Alexandria) a absolvit Facultatea de Administraţie şi Afaceri, specializarea Administraţie Publică (2016).  Neavând înclinaţii în domeniul politic, s-a reprofilat şi a urmat cursurile Şcolii de Televiziune Tudor Vornicu, secţia Tehnic-Artistic, pe care le-a absolvit (2017) ca specialist în operatorie de imagine. A făcut parte din echipa video a celei de-a şaptea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Experimental Bucureşti (BIEFF), ce a avut loc între 28 martie şi 2 aprilie 2017, şi a celei de-a unsprezecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film NexT, ce a avut loc între 22-26 iunie 2017. De asemenea, a filmat şi în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului de cânepă industrială Mânecă din Cânepă, ce a avut loc între 10-11 iunie 2017. După terminarea celui de-al doilea Atelier SF&F organizat de Bookblog împreună cu Revista de Povestiri, avându-i coordonatori pe Michael Hăulică şi Oliviu Crâznic, a intrat în Grupul Literar Secţia 14, al cărui membru este şi în prezent. Povestirea detectivistă Spune-mi tot ce ştii… constituie debutul editorial ca scriitor, iar povestea stă la baza scurtmetrajului Un caz complicat, regizat de acesta în primăvara acestui an.

 

 

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #51 — sumar | www.egophobia.ro

  2. George

    O povestire care m-a prins.

    Totuși, câteva observații: e o combinație de script cu povestire polițistă. Unele paragrafe sunt scirpturi cinematografice 10%, ex: „Raymond se ridică de la birou şi se îndreptă către dulapul unde îşi ţinea evidenţele. Când ajunse acolo, se aplecă şi începu să caute printr-un morman de acte. Evelyn rămase pe scaun, dar din curiozitate, se înclină într-o parte pentru a nu-l scăpa pe detectiv din ochi. După ce găsise dosarul, Raymond se întoarse în locul de unde plecase şi puse pe pupitru documentul pe care era scris: „Nume de cod: Jerome”. Detectivul îi înmână câteva poze din dosar femeii. Aceasta îl privi nedumerită, fapt pentru care îl ţinu cu mâna întinsă.” – e evident că e o aglomerare de detalii utile în filmare, dar obositoare la citit.

    Alte observații: fie e țigară, fie e țigaretă (țigareta prin extensie poate fi asimilată unei țigări, dacă și numai dacă are mușciucul ăla care-i poartă numele). Biroul are tăblia plană, pupitrul are tăblia înclinată și este înalt, se poate scrie la pupitru din picioare, înțeleg confuzia cu pupitrul de mixaj, dar și el e înclinat! Geamul ferestrei poate fi murdar, nu jegărit. De ce ea când e ajutată de detectiv îi mulțumește cu un rânjet (un zâmbet răutăcios, animalic) – ar mai fi și altele de spus, dar sunt convins că la o citire atentă le vei descoperi singur 🙂

    Părerea mea: mai bine puneai scriptul filmului, ar fi fost muuuuuult mai interesant 🙂 Altfel, felicitări din toată inima și să continuii tot așa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *