Două heleșteie tangente

de Pavel Nedelcu

Când mă prezint ca oenolog, interlocutorii mei au cele mai ciudate reacții. Ele variază de la uimire la nedumerire, în general terminându-se cu un zâmbet larg, politicos, care vrea să spună că nu au înțeles o iotă. În mintea lor se desfășoară, probabil, cele mai interesante scenarii de asociere. Hm, oenolog, O fi lucrând omul în Germania și nu mai știe să zică pe românește, O fi vreun funcționar pe la UE, uenolog, ăștia au limbaj de lemn, cine să-i înțeleagă, O fi vreo ocolire să nu zică vidanjor, deh, i-o fi rușine omului. Bineînțeles că nu mă laud de unul singur (admițând că a fi oenolog e un lucru demn de laudă), și nu mă dau pe faţă decât dacă cine mă întreabă este cu adevărat interesat. Fac asta nu pentru că ar fi vorba de o meserie rușinoasă, dimpotrivă, am citit recent un articol de specialitate într-o revistă culinară, din care reieșea foarte clar rolul fundamental al oenologului în societatea modernă (sau mondenă? – nu îmi mai amintesc), ci pentru că, fiind un om practic și direct, nu îmi face deloc plăcere să explic, de fiecare dată, în ce constă ocupația mea. Dar chiar și în puținele dăți în care sunt nevoit să o fac există, de partea cealaltă, perplexităţi; oamenii vor să se asigure că meseria, pentru ei la fel de nouă ca și cuvântul, nu vine la pachet cu generația nouă (nu am mai mult de douăzeci și trei de ani), în general trândavă și petrecăreaţă, care își poate investi această energie drăcească, constând într-un debordant gust dionisiac, în a ruina ceea ce dânșii (dar ce?) au clădit de-a lungul atâtor generații.

Ia uite, dom’le, ce meserie au mai inventat, mai spune câte unul cu o expresie scârbită, ia vino dragă puțin, să vezi ciudățenie, tu ai auzit vreodată de oenolog, Poate vrei să zici ornitolog, Nu, dragă, e așa cum ţi-am spus, Atunci nu, nu cred că am auzit. Uite, de exemplu, domnul e oenolog. Doamna mă privește mai îndeaproape. Își aranjează ochelarii pe nas. Aha, pare că se gândește, deci tot două mâini și două picioare are… Parcă îi vine să exclame, Dragă, ce oenolog, ăsta e aproape om! Mai mult speriată decât surprinsă, îmi zâmbește larg, politicos, adresându-mi într-un final o privire goală. Se uită către mine, nu la mine. (Cât de naiv am fost să cred că francezii au o cultură superioară în ale vinului!)

Soțul, un bădăran de primă clasă, îi explică ceea ce aflase de la mine mai înainte, fără să ţină cont de imparţialitate. Spuse de el, cuvintele mele capătă un cu totul alt înțeles. E ca la telefonul fără fir, numai că dânsul nu se limitează doar la a adăuga modificări cuvintelor care i-au fost șoptite ci, atunci când îi vine rândul, cu bucuria de copil specifică jucătorilor, chiar dacă a înțeles sau nu, îndrugă următorului prima tâmpenie care îi trece prin minte. Dacă mă gândesc mai bine, ce joacă el s-ar putea numi telefonul fără telefon. Până la urmă, oricum s-ar chema jocul, tipul este foarfecele care taie mereu firul.

E plătit să bea pe la evenimente, zice soţul. Pe faţa doamnei cu ochelari și pălărie, cu cearcăne și pleoape atât de albastre că ochii ți se par niște pești care înoată în mijlocul a două heleșteie tangente, se citește acum ușurare. Probabil că își închipuise, cine știe, că eram vreun ciudat artist de stradă care ziua desenează trecătorii, alergând după ei cu foile și amenințându-i cu creionul, cerându-le să plătească pentru ceea ce nu voiseră, iar nopțile moțăie prin pub-uri sau cine știe ce moteluri, alături de voluptoase femei cu stâlpi de telegraf în loc de picioare, care icnesc în mod obscen unduindu-și corpurile ca pisicile.

Mai târziu, când am intrat în camera mea și m-am privit în oglindă, am înțeles ce anume o terifiase de fapt pe soția domnului Foarfece. Pe lângă aspectul alla Bob Marley (nu există remediu pentru asprimea degrandantă a pletelor mele, care arată ca electrizate indiferent de ce balsam, șampon cu aloe vera, ulei cu miere și scorțișoară, mască hrănitoare și de regenerare aș folosi), pe lângă ciudații nădragi în care fusesem nevoit să mă prezint în acea după amiază, convins fiind de Iasmina că era pentru binele înțelegerii cu franțujii să arăt cât mai tradițional cu putință, aveam prin mustață, ca niște granule de nisip, o dâră de praf alb care îmi intra drept în nas, ca și cum aș fi tras ceva pe acolo înainte, ca să-mi fac curaj, la sosirea în Franța, să cobor din avion. Fața mea crispată se datora frigului pe care îl trăsesem în aeroportul din Lyon, așteptând ca omul trimis înaintea noastră de la hotel să ajungă cu mașina (întârzia din ”motive neprevăzute”, adică altele decât propria-i neseriozitate – mi-am dat seama de cum a ajuns că, deși semăna al naibii de bine cu Jason Statham, nu se uitase niciodată la Transporter) iar linia de praf suspect de sub nări se datora zahărului vanilat în care zăceau gogoșile Beignets pe care mi le cumpărasem în stație, înfulecându-le cu pofta celui care, rătăcit prin pădure vreo trei zile, găsește în sfârșit popria cabană iar înăuntru, masa bogată întinsă de nevastă din obișnuință. Bobinasem vreo jumătate de kil de gogoși împreună cu Iasmina (sau Jasminne, cum se prezenta ea hexagonalilor într-o franceză stâlcită, dar pe o voce atât de suavă și în niște fuste atât de aderente, că uneori mă învoiam până la baie chiar în mijlocul tratativelor cu clienții. Ce să-i faci, nevoile naturale, spuneam eu, încercând să par cât mai relaxat și punându-mi brațele crumeziș, de parcă aș fi vrut să parez o lovitură sub centură, peste rușinoasa umflătură) și ne cumpărasem și două pahare mari de ceai cald de la tonomatele care, alt ghinion, nu dădeau rest. Toate astea în speranța de a ne încălzi, sau măcar de a ne umple burțile, care ne chiorăiau ca după niște fasole cu ciolan încă de pe Aeroportul George Enescu, acolo unde stătusem la coadă pentru îmbarcare, încercând să le disimulăm vuietul, precum Catilina propriul complot (în scopul ăsta, ne ridicam capetele și priveam des în stânga și în dreapta, deranjați și curioși în același timp, ca niște suricate amenințate de un alt grup de suricate, la nesimțiții dimprejurul nostru, care îndrăzneau să se suie în avion nemâncați și ne făceau să percepem prin sita poroasă a finelor noastre timpane vibrația brută a sărăciei neamului, pe principiul că, dacă nu ai ce mânca acasă, nu ai voie să te plimbi cu avionul). Atât de mult ne-am foit, încât cei de la aeroport au devenit suspicioși. Când ne-a venit și nouă rândul, doi polițiști cu o unică mină gravă, de parcă ar fi fost gemeni, ne-au împins în afara rândului și ne-au percheziționat până la ultimul strat de piele. Din fericire, niciunul dintre noi nu își atârnase dinamită pe dedesubt, însă eu tot aveam ceva periculos: un breloc în formă de briceag, care avea un vârf destul de ascuțit. Ce faceți cu ăsta, m-au întrebat, Mă duc în Franța, să crestez copacii de pe bulevardul Elizeu, Ah, mi-au răspuns ușurați, dacă-i doar asta, atunci puteți să treceți. A trebuit să ne înscriem iar în coadă și să ne îmbarcăm ultimii, de data asta cu stomacurile chiorăindu-ne mai ceva ca un urs în hibernare. Rămânând din ce în ce mai singuri, nu mai aveam pe cine să dăm vina, așa că am lăsat și noi capetele în jos, încercând măcar să ne prefacem că ne simțeam rău. Dar nu cred că acest ultim expedient a mai schimbat părerea acelor călători care ne-au văzut percheziționați și care probabil și-au închipuit că, pe lângă faptul că eram săraci, mai învârteam și afaceri dubioase, lucru în mare măsură adevărat… dar să nu anticipăm!

Pentru a mă întoarce la dâra de praf suspect care îmi brăzda mustața, seara, după ce m-am ferchezuit cum am putut mai bine, am coborât în sala puternic luminată, enormă, plină de lume bună (se sărbătorea o ocazie oarecare, nu am reținut ce anume, o onomastică sau o nuntă de aur). Am întrebat-o deci pe Iasmina, omniprezenta mea interpretă, cine erau membrii cuplului de ciudați care ne întâmpinase, domnul Foarfece și soția, să o numim doamna Heleșteu, pe care îi revedeam acum coborând cu somptuozitate, braț la braț, cu o asemenea lentoare încât păreau a urca, scările îmbrăcate cu postav roșu, fixat cu vergele și cuie aurite. Ea mi-a revelat atunci, șoptindu-mi la ureche cu vocea ei de nimfă marină, că cei doi bătrâni nu erau nimeni alții decât Madam și Chef, ditamai patronii hotelului. Evident că mi-au picat și plombele pe care nu le aveam. Păi cum, am exclamat, ăștia sunt în stare să-și golească conturile pentru o sticlă dubioasă de jumătate plină cu vin de Focșani, dar nu știu ce e ăla oenolog?!

Ei hai, ce te enervezi așa, mi-a răspuns ea în timp ce-și flutura deja mâna stângă a salut (dreapta și-o petrecuse, pe nesimțite, în jurul brațului meu) zâmbind de parcă tocmai câștigase la loto, e clar că dacă le spui cuvântul în română nu or să te înțeleagă niciodată. Ca să vă dați seama de nivelul pe care fătuca asta, Iasmina, îl avea la franceză, mai târziu, când în liniștea casei mele de vară am desprins, dintre Cioran și Eliade, vechiul dicționar francez, atât de negru de praf că l-am confundat cu urna străbunicului, cu mare mirare și nu fără o izbucnire necontrolată, am descoperit că oenolog, în franceză, se zice exact la fel. De fapt, termenul provine direct din franceză, neputându-se spune că în română l-am adaptat foarte mult: oenologue.

Dar ca să înțelegeți mai bine motivul pentru care mă aflam acolo, nu în casa mea de vară ci, înainte de asta, în Franța, și motivul perplexității mele de atunci, dați-mi voie, la momentul acesta al scrierii, să vă prezint personalitatea genială, atoatecuprinzătoare și atoateștiutoare a șefului meu, axa în jurul căreia, deși astronomii nu ar recunoaște-o niciodată, se învârte planeta: Cutuc, zis și Nea’ Cutuc sau doar Nea’.

De la vârsta de cincisprezece ani lucrez ca oenolog în restaurantul dânsului, într-o comună destul de cunoscută a țărișoarei noastre, din Moldova: ziua e cramă, iar noaptea restaurant. Vin mulți străini la noi (de cele mai multe ori ruși, cu bani cât încape, deși nu lipsesc nici germani sau italieni) și trebuie să recunosc că treaba merge destul de bine. Profiturile cresc nu doar de la an la an, ci chiar de la lună la lună. Nea’ Cutuc deține o infimă parte a acelor vii renumite în toată țara, a căror transformare în vin constituie un brand și mai renumit, care decorează de multe ori, la TV, spatele lățos al pugiliștilor.

Cât despre mine, nu știu de unde am nasul ăsta la vinuri. Tatăl meu nu a fost oenolog, spre exemplu, ci bucătar. Dar poate că ”nasul” lui pentru mâncare s-a combinat, pe căi neînțelese, cu rafinamentul și sensibilitatea mamei mele, profesoară de literatură. Cert este că, deși am o problemă foarte serioasă cu memoria (uit lucrurile nu doar de pe o zi pe alta, ci chiar de la o oră la alta, motiv pentru care umblu mereu cu câte un pachet de post-it-uri la mine și un creion după ureche) aș recunoaște oricând un buchet fin și aș ști și în somn să îl separ de unul aspru sau bine dezvoltat.

În ciuda a ceea ce se crede, viața oenologului nu este atât de roză pe cât e vinul pe care îl degustă. Pentru cine nu îi cunoaște atribuțiile, e de ajuns să știe că munca sa poate fi de-a dreptul istovitoare și se desfășoară nu doar pe la concursuri și târguri internaționale, ci și, mai ales, sub soarele dogoritor, în vie, alături de muncitorii de care este responsabil, sau printre doagele de stejar ale butoaielor și cisternelor (astea din urmă nu au doage, până nu îți sare vreuna prin preajma lor) din subsoluri. Acum, ceea ce nu știți este că, de regulă, a fi oenolog necesită o practică deosebită. Cunosc mulți colegi de breaslă care, nici după cinci ani de facultate (și încă doi de specializare), nu reușesc încă să distingă un Muscat de un Riesling sau un Pinot Noir de un Cabernet. Asta e de-a dreptul rușinos, întrucât nu doar gustul sau mirosul, ci și culoarea acestor tipuri de vin este diferită. Ceea ce fac eu se numește talent natural, ca țiganii care au cântarea-n sânge și o exercită de cum ajung pe lume: nici bine nu îi scoate din origine, că se și apucă de suflat în cordonul ombilical. Așa și eu: la cincisprezece ani eram deja în stare să recunosc orice tip de vin din țară și să îl analizez organoleptic, folosindu-mă de parametrii obișnuiți.

Însă de ajuns despre mine. Începusem de fapt să vă povestesc despre șeful meu, care mă ține ca pe mâna lui dreaptă, fiind singurul care mi-a apreciat vreodată talentul. Mulțumită sponsorizării sale am reușit să particip la câteva festivaluri internaționale (Franța, Germania, Italia) la care m-am clasat mereu primul, așa încât mi-au luat seama cei mai renumiți oenologi ai Europei. Gianni Signorvino, pentru început, primul oenolog din Italia, mi-a strâns mâna și mi-a mulțumit că m-am născut și că i-am dat ocazia să mă cunoască, altfel, a spus el cu cealaltă mână pe inimă, ar fi trăit degeaba. Karl Wein, al doilea cel mai influent oenolog din Germania, cunoscut și ca poet-declamator în nord-est, a afirmat la sfârșitul concursului (în care s-a clasat imediat după mine) că un asemenea nas ca al meu era atât de satisfăcător, încât ar fi trebuit să umble prin oraș de unul singur, ca în Gogol. În fine, ce să vă mai spun despre François Duvin, a cărui faimă e atât de mare, că nici nu mai trebuie prezentat. După câștigarea festivalului internațional de la Montpellier, a luat șorțul unei bucătărese care mesteca într-un cazan o poțiune malefică de legume și (da, nici mie nu mi-a venit să cred) a îngenuncheat în fața mea, vrând să-mi lustruiască pantofii!

Dar iată cum, nici în scris nu reușesc să scap de problema mea eternă: uitatul. Trebuia de fapt să dezvălui motivul pentru care mă aflam în Franța, cu Iasmina. Motivul ăsta se lega de șeful meu, nea’ Cutuc. Să vă mai spun totuși câte ceva despre boala mea, înainte de a continua. E ca și cum simțurile mele ar fi făcut un pact cu ele însele: cele care mă ajută să rețin și să disting toate caracteristicile vinului au supt energia celorlalte, așa încât nu mai sunt în stare să îmi mai amintesc nici măcar ce am scris cu două rânduri mai sus, ce să mai vorbim despre două pagini? Umblu cu tot felul de hârtiuțe și creioane după mine, notând lucrurile importante, data și ora la care se petrec. Nu, nu e Alzheimer, așa cum mulți dintre prietenii mei cred. Știu că nu e, pentru că psihologul meu mi-a explicat întocmai în ce constă boala și cum se numește. Dacă mi-aș aminti, aș putea-o descrie mai bine. Aveam și o înregistrare făcută cu reportofonul, însă am pierdut post-it-ul pe care îmi scrisesem unde am pus-o. Să ne întoarcem, deocamdată, unde rămăsesem.

Zice nea’ Cutuc într-o zi, hai să ne extindem. Hai, îi răspund eu fără să clipesc. Deci fiţi atenți ce idee mi-a venit, zice. Cunosc niște prieteni, care cunosc alţi prieteni, care cunosc niște ruși, care cunosc niște nemți, care cunosc niște belgieni, care cunosc niște francezi, și francezii ăștia au un hotel pe lângă Duville, care-i pe lângă Mont d’Or, care-i pe lângă Lyon. Stai mai ușor, nene Cutuc, spun, că nu pot scrie atât de repede. Lasă, mă, nu scrie nimic acum, zice, fii doar atent la mine. Francezii ăștia au gustat odată de la un turist român care s-a cazat la ei niște vin tradițional din Moldova. Au rămas atât de impresionați, că au vrut să i-l cumpere. Tipul, cică un scriitor de SF de prin Focșani căruia abia i se tradusese primul roman în Franța, cu barbă de preot și bască de pictor, își fabrica vinul în propria gospodărie și ţinea atât de mult la sticla lui, că nu s-a lăsat convins până nu i-au pus pe masă trei mii cincisute de euro. Zicea că vinul bun nu are preț iar dacă se hotărâse să le vândă sticla era doar pentru că, după atâtea rugăminți, îl apucase mila. Mă rog, că tipul era sonat o înțelegem cu toții, dar ceea ce ne interesează pe noi acum e următorul lucru: de atunci, băieții ăștia umblă să intre în afaceri cu podgoriile moldovenești, pe care le consideră de calitate superioară. Din comoditate sau frică de necunoscut, nu s-au avântat până acum pe meleagurile noastre. Iar focșăneanul a intrat în pământ.

Apoi, după o scurtă pauză în care nea’ Cutuc scuipă peste o furnică cu o asemenea precizie și debit încât o îngropă cu tot cu încărcătură (căra o firmitură de tinctură pură), Înțelegi? Înțeleg, zic. Dacă înțelegi, zice, o iei frumușel pe Iasmina și raus Germania, adică Franța, mă rog, ai înțeles tu. Dau din cap că da. Șeful e mulțumit, eu nu am înțeles o iotă. Dar nu-i bai, îmi explică ea Iasmina.

Tipa asta, Iasmina, terminase facultatea de curând. Rusă știa foarte bine, că doar, deh, era moldoveancă. La tratativele cu afaceriștii ruși, pe care le purtasem înainte de excursia în Franța, fusese mereu prezentă și nu pot spune că se descurcase rău cu interpretarea. E fiica cumătrului fratelui unui alt frate de-al unui cumătru de-al lui nea’ Cutuc. Mai rupea și niște engleză, cum putea și ea, ca tot românul. În franceză însă, nu cred că ar fi trebuit considerată vreo expertă. Căci dacă Pirandello, la momentul primirii Nobelului, nu s-a lăudat că știa franceză (deși o cunoștea foarte bine) ci, printr-o umilă recusatio, și-a cerut iertare pentru necunoașterea sa, apoi, bătut pe umăr de intervievator, cu o mină de artist silit, a mulțumit într-o hexagonală excelentă publicului de acolo, Jasminne, în schimb, se credea noua Ana de Noailles, fără să știe nici măcar, ca să ajungem de unde am plecat, cum se spunea în francă la oenolog.

Mai târziu, după ce petrecerea din hotel s-a terminat, în timp ce ultimele perechi de octogenari, gâfâind ca după maraton, părăseau sala cu genunchii afundați în marea de confetti, multicoloră și sclipitoare ca un câmp de lalele olandez, Jasminne se chinuia să stabilească prețul vinului, rârâindu-se ca o pisică sălbatică la partenerii gali. Unde nu știa a se rârâi, se sâsâia, aruncând lapili de salivă drept în ochii patronilor hotelului, care se ștergeau cu batistele scumpe, dantelate, cu mișcări fine și o expresie scârbită, unde nu știa a se sâsâi, scria pe foaie cu un creion iar apoi mima cu degetele, atâtea mii de euro pe sticlă, le vin roumain c’est trop bon, dacă ratați afacerea cu noi acum, pierdeți toate avantajele – își dădea ochii peste cap Jasminne, prefăcându-se exasperată. Eu stăteam deoparte și mă limitam la a aproba, scuturând puternic capul, ca un cal chinuit de muște. Când prindeam ceva din protofranceza Iasminei, aruncam și eu un, Oui, c’est vrai, ca să nu fiu acuzat că venisem degeaba. Pe când ne târguiam noi astfel, încercând să părem cât mai intransigenți posibil, îmi cere domnul Foarfece, cu o sfârșire în glas (pesemne că îl epuizase debitul de salivă al Iasminei, două mii de euro pe sticlă, de livrare vă ocupați, murmurase el un fel de ultim cuvânt, încrucișându-și brațele, ca un copil care se supără pe un alt copil că îi folosește jucăria preferată), să guste măcar din mostrele pe care le adusesem, ca să știe cel puțin că marfa e autentică. Cu alte cuvinte, să știe pe ce dă banii. Zis și făcut. Exaltat de rezultatul obținut, dau fuga în cameră și deschid valiza, să iau de acolo sticla de vin pe care o ascunsesem într-un buzunar special, între niște prosoape de baie. Prosoapele erau la locul lor, nimic de zis, dar sticla… dispăruse! Unde oare, m-am întrebat intrând în panică. Aeroportul, a fost primul meu gând. Te pomenești că, în timp ce ne-au făcut percheziția cu o mână, cu cealaltă ne sustrăseseră sticla din geamantan. Oricum, undeva între personalul aeroportului și personalul hotelului, cineva îmi șterpelise mostra, mă gândeam, fiind absolut convins de propria-mi nevinovăție și uitând de fapt complet de propria mea uitare, boală psihică pentru care iau și pastile, atunci când nu uit.

Doar după ce m-am întors acasă, înainte de a mă arunca la picioarele lui nea’ Cutuc rugându-l să mă ierte pentru greșalele mele și să mă cruțe, să-mi ofere o a doua șansă, promițându-i că îi voi ceda toate premiile în bani de atunci înainte, am înțeles ce se întâmplase, de fapt, cu sticla: rămăsese, nobilă sângerare a divinului Bachus, cu gât de nimfă și corp de sirenă, pe îngusta masă de lemn din camera mea. Cu alte cuvinte, naiba știe de ce, uitasem să o pun în valiză.

Dar nu s-a terminat aici! Că uitasem sticla acasă nu ar fi fost cea mai mare problemă. În fond, am fi putut trimite pe cineva să aducă alta, or însăși nea’ Cutuc ar fi putut lua avionul, înjurând nevoie mare, așa cum îi era stilul (și, o dată în viață, ar fi fost, poate, îndreptățit), pentru a se prezenta chiar a doua zi cu sticla la aeroportul din Lyon. Până la urmă, pentru două mii de euro pe sticlă, nea’ Cutuc ar fi venit și cu bicicleta. Toate astea și probabil încheierea cu brio a afacerii ar fi avut loc dacă, și încă nu-mi pot reveni în urma acestei scene (nu-mi pot stăpâni fiorii de groază de pe șira spinării), deși au trecut trei ani de atunci, pe care nu o voi putea uita nici dacă boala ar avansa într-atât încât nu aș mai fi în stare să-mi recunosc propriul nume, dacă, spuneam, a doua zi dimineață nu s-ar fi prezentat, dând buzna în aceeași încăpere enormă în care clienții hotelului se serveau de la bufet pentru micul dejun (iar noi și patronii hotelului ne adunaserăm în jurul unei mese rotunde pentru a decide următorul pas), acel român din Focșani care își vânduse jumătatea de litru de vin cu trei mii cinci sute de euro și care se întorsese pentru a lovi (nu e o metaforă!) din nou.

Ce scriitor, neică, ăsta era Yeti în persoană, dacă-l putem compara pe Yeti cu o persoană fără să-l jignim prea mult. O barbă neagră și încâlcită îi ajungea până la piept, acolo unde i se unea cu pletele-i atât de soioase, că ale mele, în ciuda asprimii lor, puteau fi considerate ideal de frumusețe. Într-o salopetă de militar, uns pe obraji cu tăciune ca în războiul din Vietnam, avea în picioare niște ghete negre, pline de noroi uscat, scorojite și prăfuite ca pe tarabele de la talcioc. În spate, căra un rucsac de zece ori mai mare decât dânsul, pe care dacă l-ar fi pus în dreptul ferestrei, ar fi eclipsat toată lumina răsăritului. Scoase un cuțit de vânătoare de la brâu și îl împlântă în masă cu o asemenea forță, încât intră până în plăsele, cu toate că blatul era din marmură. Cu o mână care i se lungea ca un baton de plastilină, cotrobăi apoi în rucsacul său fără să și-l dea jos din spinare. Trânti pe masă o sticlă de țâșpoacă rozie, tulbure ca zeama dintr-o troacă de porci, în care pluteau niște paie mărunțite, scame, firmituri de pâine, franjuri de covor, fire de polipropilenă, fire de nisip, fire de ațe, o coajă de banană, un pește mort, un creier de broască și o labă de iepure. Aici, afacerile le conduc eu, spuse el într-o franceză de urs carpatin, în timp ce se lăsa îmbrățișat și sărutat pe obrajii negri de către patronii hotelului, care îl întâmpinaseră de cum intrase cu nestăpânit entuziasm.

Acestea fiind scrise, nu mai are nici un rost să vă povestesc ce s-a întâmplat mai departe.