poeme de Benjamin Zephaniah

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Născut în 1958 în Birmingham, scriitorul britanic de origine jamaicană Benjamin Zephaniah face parte dintre continuatorii poeziei dub (cântată pe scenă, acompaniată de muzică), pe care a adaptat-o la mijloacele de comunicare actuale. Este cunoscut pentru imaginea sa publică magnetică și controversată. În copilărie era dislexic, în tinerețe i s-a deschis cazier, dar ulterior a devenit o figură emblematică a comunității caraibe, atât ca scriitor, cât și ca performer. Poezia sa muzicală și radicală, care tratează adesea și teme socio-politice, s-a auzit în timpul protestelor londoneze din anii ’80, iar mai târziu a fost difuzată la diverse televiziuni. Publică poezie și proză, cărți pentru copii și adolescenți, dar și piese de teatru, și a fost de-a lungul timpului prezentator la emisiuni de radio și televiziune, precum și actor. Poeziile de mai jos sunt extrase și traduse din volumul Too Black, Too Strong (Bloodaxe Books, 2001).

 

 

Gol

 

Ăsta sunt eu gol. Dezbrăcat, despuiat în

lumina tuturor zeilor pe care aveți curaj

să vi-i închipuiți, așteptând să fiu atins cu tot

atâtea versiuni ale adevărului pe care

le puteți născoci în mintea voastră

încuiată.

 

Ăsta sunt eu. Formulați-vă teoria, spuneți

ce opinie aveți, care este adevărul vostru,

dați-mi cartea voastră sfântă, mare și calpă,

dați-mi de știre precis ce credință sigură

vă ajută să dormiți.

 

Ăsta sunt eu, lacom după neprețuita interdicție,

în căutarea omului care a scris Codul Rutier,

că să-l pot jefui. El are asigurare, are statul

de partea lui, dați-mi voie să-l prind.

Caut gazde pentru spectacole concurs la TV, să-i dau

pe ticăloși în judecată. Vreau să suprim ignoranța educată.

 

Ăsta sunt eu gol, revoltându-mă în fața voastră, nu sunt

cine știe ce, dar nici nu-mi pasă. Îndrăgostiții

se uită la mine, mizantropii mă privesc

cum expun cu disperare dragostea și furia

pe scenă.

 

Ăsta sunt eu gol. Îmi place să fiu gol.

Mă uit la cât de gol sunt și știu,

am fost făcut pentru goliciune. Îi văd

goi pe vecinii mei, îi văd goi pe cei încălțați

și înțoliți, goale sunt femeile care poartă

văl, și toți preoții și politicienii

demni de dispreț sunt goi când privesc

adevărul, realitatea, și trebuie să acționeze

singuri în ceea ce îi privește. Lăudați fie

Zeii pentru trupurile negre, cafenii, albe,

grase, slabe, doar cu un picior, încovoiate

și urâte. Lăudate fie Zeițele

și Zeii bătrâni pentru frumusețea trupului

gol.

 

Ăsta sunt eu. Nu-mi pierd vremea prin Soho Road,

în Handsworth, nu lenevesc pe Railton Road,

în Brixton, nu mă congelez în Grosvenor Road,

în Bristol, și nici măcar

nu fac pe dracu’ în șapte pe străzile jalnice

din Londra, zona centru vest. Sunt gol, fixat

pe realitate, nu caut să intru în bucluc,

nu buzunăresc pe nimeni prin Picadilly.

 

Plătesc impozit, mă forțează să-l plătesc pentru oprimare.

 

Asta este mama mea. A citit un afiș pe o

stradă aglomerată din Jamaica pe care scria

că Anglia o iubește. Așa a intrat

ea în visul din care am ieșit eu,

bătăușul de polițai care sunt

azi. Aș face totul pentru

mama mea și ea plânge pentru că

nu voi merge al biserică.

 

Ăsta sunt eu gol, gelos, pasionat, ascult

sunetul gol al libertății,

așteptând să se ridice militanții, să toarne

sudoarea lubrifiantă în sistemul

rebeliunii.

 

Ăsta sunt eu, invadând pagina albă cu

un pix aerodinamic și fără capăt, hotărât

ca speranța optimistului, motivat, furios,

disperat, flămând, inspirat de

pălăvrăgeala de prin autobuze

împuțite și înnegrite,

stimulat de politica din bucătărie.

 

Ăsta sunt eu. Un eu cu dreaduri. Un rasta. Un rasta.

Priviți ce bine și ce minunat

este ca revoluționarii să locuiască împreună

în casa Domnului. Știind că adevăratul Dumnezeu

îi va elibera pe cei ce se eliberează

singuri, nu mă tem de nicio religie.

Am renunțat la mijlocitorul sfrijit, am

linie directă cu marele creator

ganja. Ăsta sunt eu, un rasta, un rasta.

Un eu cu dreaduri.

 

Ăsta sunt eu, când suflu în trompeta mea neagră și singuratică.

 

Ăsta sunt eu, încercând un surâs enigmatic, încercând

să mă conving că acesta este

răul mai mic. Pendulez dinspre

o coloană spre altă coloană, șterpelindu-le

un pic de concretețe din mers. „Cazi, Babilon,

cazi, Babilon, și ia-ți bancherii

cu tine,“ fredonez în timp ce mă piș pe parlament.

 

Ăsta sunt eu, am o lege sub subînțelegere,

mă trezesc și depășesc, pricep prea mult

din corupția modelelor pe care le urmăm.

Lipsa de curaj a atleților noștri mă frige.

Sexul vegan e dulce.

 

Asta e muzica mea. Tare, puternică, muzică de junglă.

Grea, cu rădăcini, reggae și dub.

Bat câmpii ca un îndrăgostit, iubesc ca un aiuritor.

Știu că e doar rock hip-hop, dar mie îmi place,

sunt mândru de el. Am schimbat lumea

cu el. Am aprins spiritul unor generații

cu el, am iubit și ne-am revoltat cu

el, am creat momente magice,

dar încă nu suntem în posesia magiei.

De ce ne zbatem încă pentru cecul de bonificație?

 

Ăsta sunt eu, fără tată, fără copii. La cine să mă duc și pentru ce?

Cui să mă plâng? De ce să mă plâng?

Am nevoie de copii să le recit,

am nevoie de copii să îmi recite,

viața mea este plină de eternități singuratice fără copii

și numai poezia îmi dă viață,

iar goliciunea îmi oferă cunoaștere.

Când plâng, vor să mă aresteze, când am nevoie

de ceva, dau de bănuit, când traversez strada,

mă întreabă de ce.

 

Ăsta sunt eu. Urăsc guvernul acesta atât de mult cât l-am

urât și pe cel anterior și am motive

să cred că îl voi urî și pe următorul.

Cum au ajuns ăștia de stânga într-un loc de dreapta?

 

Ăsta sunt eu, ia-mă în brațe. Lasă-mă să fiu așa.

Am ajuns la concluzia că ce puteți face voi pentru mine

pot face eu mult mai bine.

Dați-mi voie să fac pentru cei pe care îi iubesc

ceea ce voi nu veți face pentru ei.

Vreau să-i țin de mână pe cei pe care îi iubesc

(pe cei care nu au cu cine vota)

și să produc un bubuit de victorie în universul ăsta negru.

Sunt gol, urlu șoptit într-o biserică

a revoluționarilor nerăbdători. S-ar putea să fiu

vulnerabil, s-ar putea să nu am educația criticilor mei sau

avuția ofițerilor care mă arestează, dar nu am simțit

niciodată nevoia de a purta o uniformă pentru

a încălca legile și nu am simțit niciodată nevoia de

a devora trupuri moarte, ca să simt că sunt un om bun.

 

 

 

Industria rasei

 

Nucile de cocos iau toate joburile.

Industria rasei e o industrie în creștere.

Unul disperă, altul face carieră.

Vrem mai multă pace, ei vor mai multă poliție.

Unchiul Tom primește salariu.

Industria rasei e o industrie în creștere.

Noi zicem, fraților, surorilor, nu vă fie teamă.

Ei ar face orice pentru primar.

Nucile de cocos iau toate joburile.

Industria rasei e o industrie în creștere.

Se caută victime și poeți de închiriat.

Mă reprezintă fără să-mi dau acordul.

Unchiul Tom primește salariu.

Industria rasei e o industrie în creștere.

Îmbrăcați la costum, tremură de teama anarhiei.

Pe suferința noastră câștigă un salariu.

Ne fură sufletele și toarnă filme documentare.

Transmit zilnic din comunitatea noastră.

Fără suferința negrilor, nu ar avea joburi.

Fără morții noștri, nu ar avea birouri.

Fără lacrimile noastre, nu ar avea ce să bea.

Dacă s-ar opri din supt, s-ar putea face dreptate.

Nucile de cocos primesc salarii.

Bărbați, femei și Brixton sunt trădați.

 

 

 

Tradu

 

Cini va traduci

bazaconiile astea.

Cini poati desluși

cântecul groazei

cari vini din

trup

și suflet

pi ritm di bas?

 

Ci poet

rezident,

ci tălmaci

de la ci

ambasadă,

ci minti

di lingvist strălucit

poati să-i dea di cap,

să priceapă

undi bate mama zmeului?

 

Uneori mă întreb

di ci eu și eu

încerc așa di tare să devin

prea înțeles,

mă provoacă să devin

afrocentric,

închis la culoari,

pentru cini din spațiu,

pentru cini din lume,

pentru cini dracu’ scriem noi?

 

Uneori mă întreb

cini va traduci

asta

în engleză?

 

 

 

Din câte mă cunosc

 

Potrivit experților,

mă dau în petic,

fiindcă nu joc jocul înstrăinării.

Se pare că prea nu sunt frustrat.

Am refuzat orice sprijin,

refuz să apar ziua la televizor,

în documentarele de seară,

nu mi-e nici dor și nici nu mă doare.

Nu am o criză identitară.

 

Cum conduc eu spre misiuni poetice

pe străzi după miezul nopții,

sunt sistematic oprit de oamenii legii

care îmi cer să mă identific.

În asemenea situații, mă uit mereu în oglindă

și mă arăt cu degetul,

asigurându-i politicos că

ceea ce văd sunt eu.

Nu am o criză identitară.

 

Nu am simțit niciodată nevoia

de a lucra la problema asta

ori de a sta cu alți poeți să exorcizăm fantome

în căutarea unor suflete pereche.

Nu mă întreb ce voi deveni dacă

nu mănânc hrană reggae, nu dansez pe ritm de mango

ori nu mă cred o victimă a circumstanțelor.

Sunt un bărbat brunet, negru

cu un tată mulatru, negru.

Mami e de culoare, negresă,

și nu are o criză identitară.

 

Dacă ești negru undeva,

ești pur și simplu negru peste tot.

Nu am o criză identitară.

Cel puțin odată pe săptămână mă uit la televizor

cu mâna mea jamaicană la inima mea etiopiană,

inima africană din adâncul pieptului meu de brummie,

și cânt, Aston Villa, Aston Villa, Aston Villa,

credeți-mă, știu ce-mi place.

Nu hoinăreasc beat spre un viitor fără rădăcini

și nici nu mă întorc în timp, ca să găsesc un loc de trai.

Pur și simplu nu vreau să stau pe un teren cu trecutul meu,

să mă uit la firele de iarbă care seamănă perfect cu mine,

lângă o ruină ca mine, unde tunetul tună la fel ca mine,

de vorbă cu cineva chiar ca mine,

nu vreau să mă iubesc numai și numai pe mine;

diversitatea e pornografia mea,

vreau dragoste cu curcubeul, fiind politic conștient.

Ia uitați-vă la organizatorul ăsta de ateliere,

ăsta sunt eu.

Nu am o criză identitară.

 

Am ajuns într-un punct unde pot să-mi recunosc umbra.

Sunt destul de încântat de persoana mea.

Când sunt la plajă în Țara Galilor,

mă văd prin India

așa de clar cum mă văd și în Mexic.

Am ajuns acum într-un punct

unde mă simt sătul de cei care mă întreabă

dacă mă simt britanic sau din Indiile de Vest,

african sau negru, brunet sau singur, confuz ori patriot.

Chestia este că nu mă simt rătăcit –

păi ce, nici măcar nu am început să am grijă de mine

până când nu am întâlnit un asistent social

și un scriitor în căutarea unui subiect –

și nici nu scriu ca să-i impresionez pe poeți.

Nu e nimic urgent în asta.

Sunt la fel de kool pe cât de multă imaginație am.

Lu’ băiatu’ îi pasă mai mult decât politicii voastre externe.

Nu am o criză identitară.

 

Nu am nevoie de o criză identitară ca să fiu creativ,

nu am nevoie de o criză identitară ca să fiu oprimat.

Am nevoie de războinici ai iubirii și minți deschise oriunde ar fi,

am nevoie de ambițioși, de prevăzători, să se ridice, să sclipească,

am nevoie să știu că pot păși în orice templu,

pot bate câmpii la orice bătaie de câmpi

și pot obține justiția pe care ai mei o văd justă.

 

Nu sunt juma’ de poet, tremurând în frig, așteptând

un șoc cultural să aprindă ritmul tobei de multă vreme uitat.

Sunt aici și acum, sunt tot ceea ce înseamnă Anglia,

mă petrec în timp ce vorbim.

Sincer,

nu am o criză identitară.