Puțin mai mult

de Maria Florescu

“Murmurul neîntrerupt ce împânzise încăperea o introdusese pe femeie într-o stare de amorțeală. Mintea îi fugise pe alte meleaguri, iar privirea îi era fixată de câteva minute bune pe clanța ce strălucea constant în lumina galbenă a lustrei.

O umbră îi întunecă privirea brusc, scoțând-o cu forța din lumea necunoscută în care se ascunsese. Clipi des și privi nedumerită în jur. Unde Dumnezeu se afla? Îmbrățișă încăperea cu privirea și, când realiză unde era, inima aproape i se opri. Vru să tragă aer în piept, însă avea senzația că inspira cenușă. Își duse mâna la piept și trase de cămașă, desfăcând nasturele ce îi lipea materialul de piele. Tuși de câteva ori, reușind într-un final să iasă din starea de șoc ce o izbise.

Acasă. Se afla acasă.

Se ridică de pe scaunul netapițat pe care se trezise și făcu o piruetă scurtă, admirând totul cu maxilarul aproape atigându-i poalele. Toate erau exact așa cum și le amintea. Patul cu picioare înalte ocupa întreg peretele dinspre răsărit, lăsând loc, la capătul său, doar lăzii de zestre din lemn masiv în care obișnuia mămica să țină hainele. Chicoti atunci când își aminti de momentele petrecute cu mai mult de treizeci de ani în urmă, atunci când se ghemuia sub pături, temându-se de monstrul de sub pat. Nu înțelesese niciodată de ce trebuia patul să fie atât de înalt și să aibă atât de mult spațiu sub el. Da, sigur, îi plăcea să se ascundă acolo când se juca împreună cu tăticul, dar noaptea locul acela era înfricoșător. Singurul lucru care o putea liniști erau rugăciunile mamei.

„Nu te teme, mamaie, nu e nimeni cu noi în afară de Dumnezeu, iar El nu-ți va face niciodată rău”, obișnuia ea să-i spună. „Întoarce-te cu fața spre răsărit, spune-ți rugăciunile și ai să vezi ce repede adormi”.

Femeia întotdeauna o învățase că, atunci când te rogi, cel mai bine e să stai cu fața spre locul din care răsare soarele.

„Când faci cruce, când te rogi, stai cu fața la răsărit. De clădești o casă, s-o faci tot cu fața la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina”.

Se apropie de pat și se opri în dreptul acestuia, privind la covorul tradițional, țesut manual, ce acoperea peretele. Îl atinse iute cu buricele degetelor, într-o mângâiere parcă fantomatică. Șterse lacrima ce tocmai îi brăzdase obrazul și porni înspre colțul opus al camerei, având, însă, grijă să nu își lovească tâmpla de culmea pe care punea mămica hainele la uscat. Odaia nu avea un tavan prea înalt, așa că bucata de lemn fixată pe două grinzi ale acestuia era aproape de nivelul capului.

„De câte ori nu te-a înjurat tăticul…”, râse ea, amintindu-și.

Trecu pe lângă blidarele în care țineau vasele și se opri lângă sobă. Dintre toate locurile din micuța lor căsuță, soba, sau mai bine zis, spațiul din spatele sobei, era locul ce îi trezea cele mai multe amintiri. Tăticul lucrase la gară și, ori de câte ori aveau musafiri cu care cei mici nu aveau ce discuta, bărbatul îi înghesuia pe cei trei copii, o fată și doi băieți mai mari, în spațiul din spatele sobei. Așeza o față de pernă la „intrare” și le spunea să facă liniște. Copiii își petreceau mare parte din timp jucându-se, iar dacă făceau prea multă gălăgie sau se înghionteau prea mult și deranjau bucata de material ce îi ascundea, tăticul începea să numere de la trei în jos și imediat se linișteau. Dacă nu o făceau, știau ce îi așteaptă. Oricum, nu de puține ori se întâmplase să se înghiontească și să îl supere pe tatăl lor. În acele momente, mică fiind, femeia de acum patruzeci de ani îl”

George oftă zgomotos și aruncă pixul în cealaltă parte a camerei, acesta lovindu-se de geam și rostogolindu-se până în mijlocul încăperii.

— Drace! țipă. Rahat!

Se ridică brusc de pe scaun și, neobosindu-se să-l ridice după ce căzu, începu să se plimbe de colo-colo, cu fața afundată în palme.

— N-o s-o termin niciodată, l-am auzit mormăind.

Se opri dintr-odată și se întoarse cu fața la mine.

— N-o s-o termin niciodată! zbieră, de parcă răstindu-se la mine urma să rezolve ceva.

Aș fi vrut să îi răspund, să îi spun că o să reușească, într-un final, să o ducă la bun sfârșit, dar cuvintele pur și simplu nu voiau să iasă.

— Nenorocita asta de povestire… de ce dracu’ m-am băgat eu în prostia asta nu știu…

Ridică pixul și scaunul de jos și se așeză din nou în fața caietului, oftând greu.

— Poate îmi mai dai și mie niște idei, în loc să stai ca momâia în spatele meu și să te plângi că nu-ți dau atenție.

Îi spusesem de mai multe ori că nu îmi plăcea când stătea cu spatele la mine, dar de fiecare dată s-a scuzat, spunând că, deși eram musafir în casa lui, nu avea unde altundeva să mă pună decât în spatele biroului. Așa că atunci nu am mai zis nimic; m-am mulțumit să îi ignor comentariul și să privesc peste umărul lui, în caietul pe jumătate plin.

— Femeia de acum patruzeci de ani îl…

„ura. Detestase dintotdeauna strictețea părintelui său, dar, ca toți copiii, nu avusese niciodată curajul de a îi reproșa ceva. Nu avea dreptul de a o face.

Scutură din cap pentru a alunga amintirile, de aceasta dată nu tocmai plăcute, și întoarse spatele sobei.

Își duse mâna la gură și privi stupefiată la imaginea din fața ochilor. Era, în mijlocul camerei, masa cu tălpi laterale de la care nu o lăsa mămica să se ridice decât după ce termina tot din farfurie. Ridică puțin colțul materialului ce o acoperea și zări sertarul în care ascundea, când era mică, mâncarea pe care nu o mai putea înghiți.

„Hai, dragă, ce stai priponită acolo? Nu vezi că te așteaptă lumea?”

Înghiți în sec și se așeză pe singurul scaun liber. Înaintea ei se întindea o mare de bucate, care mai de care mai bine mirositoare; chișcă, sarmale, friptură, șuncă, brânzeturi. Gura i se umplu rapid de salivă, iar stomacul i se plânse. O durere ascuțită o împunse în piept când își aminti cât timp trecuse de la ultima ei masă de Crăciun.

Întinse mâna spre platoul cu roșii, dar și-o trase brusc înapoi atunci când cineva i-o plesni.

„Stai locului, maică. Anafura și agheasma mai întâi, ai uitat?”

Abia atunci își dădu seama cine se afla la masă alături de ea: mămica, tăticul și cei doi frați. Își afundă chipul în palme și își dădu voie să plângă. Nu își mai văzuse părinții de cincisprezece ani; femeia murise în urma unui accident de mașină chiar în fața porții, iar bătrânul fusese răpus de Alzheimer – uitase complet de moartea soției și plecase în căutarea ei prin pădurile dese din spatele casei. Fusese găsit mort, cel mai probabil din cauza frigului.

Frații plecaseră și ei de acasă imediat ce atinseseră vârsta majoratului, iar sora lor nu mai auzise nimic de ei în cei douăzeci de ani ce trecuseră de atunci. Îi era dor de ei, mereu se înțeleseseră bine. Deși uneori atitudinea tatălui său părea a-i provoca la ceartă, cei trei copii mereu se iubiseră și rar se certau.

„Hai, pitico, ia-le odată!” insistă cel mai mare dintre cei doi. „Mi-e foame!”

Femeia își șterse lacrimile cu mâneca de la cămașă și îi aruncă un zâmbet larg.

„Sigur, iartă-mă”.

Înghiți bucata de anafură și bău două guri de agheasmă, apoi întinse din nou mâna, de această dată nu către farfuria cu roșii, ci către castronul cu vrăbii fripte. Oftă de plăcere atunci când bucata de carne aproape i se topi în gură și mai luă una.

„Ei, hai, tu, știu că sunt preferatele tale, da’ mai sunt și alții la masă”, râse bătrâna, mângâind-o pe femeie pe mână. „Uite, ia d-asta”.

Îi întinse o farfurie pe care se aflau mai multe rondele albe, asemănătoare ridichilor.

„Ce sunt?”

Zâmbetul bătrânei păru a împietri brusc, iar răspunsul ieși fără a-și mișca buzele vreun pic:

„Turmeric”.

Femeia se încruntă, luând o rondelă și analizând-o cu atenție.

„Turmericul nu era… portocaliu…? Astea sunt albe”.

De această dată nu mai primi un răspuns, ci doar un îndemn subtil de a mușca din leguma ce o avea în mână. O duse la gură, dar se opri chiar înainte de a o gusta. Își aminti.

„E manioc… Mămică, ăsta e manioc, e otrăvitor crud!”

Bătrâna flutură din mână, încruntându-se.

„Ei, prostii! Mănâncă, să vezi!”

„Nu! Știu ce vorbesc! Chiar acum câteva zile am cump–”

— Mami, de ce plângi?

Se opri brusc și privi la palma în care avusese leguma otrăvitoare. Era goală. În locul cămășii albe, curate, zări mâneca scămoșată a puloverului lila pe care obișnuia să îl poarte peste pijamale. Masa la care fusese așezată dispăruse brusc, la fel și cei patru membri ai familiei care se aflaseră alături de ea. Privi haotic în jur, căutând patul înalt ce îi cauza coșmaruri, culmea de care se lovea tăticul sau chiar soba după care îi ascundea când erau mici. Nimic. Toate dispăruseră. Acum se afla… tot acasă, dar casa din altă viață.

— Mami? M-auzi?

Femeia scutură brusc din cap și clipi des, focalizându-și privirea pe chipul copilului ce o trăgea de fustă. Își trase zgomotos nasul și îi aruncă un zâmbet chinuit.

— Nu plânge mami, puiuț. Am strănutat și acum îmi lăcrimează ochii.

Îi mângâie obrazul și îi lăsă un pupic scurt pe frunte, înainte de a adăuga:

— Hai, fugi, te strigă Betty, n-auzi?

— Țț, făcu băiețelul, clătinând jucăuș din cap. Mămico, păpușile nu vorbesc, știi asta!

Mama băiatului zâmbi și îi dădu o palmă la fund, împingându-l ușor. Copilul nu se împotrivi și țopăi vesel până la păpușa care îl aștepta înțepenită pe patul din fân, singura jucărie pe care o primise în cei cinci ani pe care îi avea. Nu îl deranjase deloc faptul că nu era o mașinuță sau vreun robot, ci doar se bucurase că primise și el, într-un sfârșit, o jucărie.

Femeia se ridică cu greu de pe scaun, amorțeala ce îi învelise picioarele împiedicând-o să stea dreaptă fără a se sprijini de ceva. Făcu doi-trei pași până la butoiul în care strângeau apa de ploaie și își lăsă greutatea pe marginea acestuia. Lacrimile începură din nou să curgă când își aminti de scurta vedenie din care o trezise fiul ei. Picăturile sărate i se strânseră sub bărbie, desprinzându-se mai apoi de piele și contopindu-se cu apa limpede din butoi. Își afundă mâinile în acesta și își udă chipul, zăbovind pentru câteva momente cu el în palme.

Își uscă fața cu un prosop apucat la nimereală și se privi apoi în bucata de sticlă ce îi servea de oglindă. Părul negru îi era murdar, slinos și îi acoperea aproape ochii. Le era greu să se spele des în perioada iernii, căci frigul era nemilos și copilul răcea imediat, iar ca să facă doar ea baie era, de altfel, imposibil, căci nu aveau îndeajuns de multă apă ca să o consume aiurea. Cearcănele îi întunecau ochii albaștri și păreau a trage de pielea obrazului în jos, făcând-o să pară mai bătrână decât era de fapt.

Ce se întâmplase cu ea? Cum de ajunsese în halul ăla? Să locuiască într-un hambar, din mila unor oameni mult prea buni la suflet. Să bea apă de ploaie și să doarmă pe un pat din fân. Să se sufoce sub un morman de pături zdrențuroase pentru că groapa plină cu pietre din colțul în care făceau focul nu-i încălzea îndeajuns pe timpul iernii. Să trăiască în halul ăsta… cu un copil după ea. Ce făcuse toată viața ei? De ce nu terminase generala? Ar fi continuat cu o școală profesională și tot ar fi ieșit mai bine. Își bătuse joc de viața ei și mai avusese tupeul să aducă pe lume un alt suflet pe care să-l chinuie.

Gândurile îi fură întrerupte de un subit ciocănit în poarta hambarului. Aceasta se deschise, în dreptul ei apărând o femeie scundă și robustă, cu obrajii îmbujorați și un zâmbet cald pe chip.

— Bună, Lena, cum mai ești? întrebă.

Lena își trase nasul și-și șterse iute lacrimile, forțând un surâs.

— Bine, bine. Sunt bine. Dumneavoastră, doamnă Gina?

Femeia zâmbi și mai larg și se întoarse cu spatele, făcând cuiva semn să se apropie.

— Minunat! Uite, uite! exclamă ea, deschizând poarta mai larg. Bărbată-miu a găsit un brăduț mai ieftin azi, când s-a dus să cumpere unul pentru noi, și l-a cumpărat pentru voi! Îți place?

Lena privi uimită la copacul ce-i ajungea până la umeri și își duse mâna la piept.

— Vă mulțumesc enorm. Sunteți sigură că…

— Clar! Este cadoul de la Moș Crăciun pentru voi! Să aibă unde să pună darurile diseară pentru piticul ăsta adorabil, adăugă, ciufulind părul băiatului ce tocmai se apropiase.

— Cine e Moș Crăciun?

Inima Lenei se opri brusc, iar expresia doamnei Gina împietri. Copilul nu știa de personajul magic ce aducea cadouri celor mici…

Se încruntă la mama copilului, cerându-și iertare din priviri.

— Îmi pare–

— Doamna Gina, o întrerupse mama băiatului. Mi-ați putea da, vă rog, bănuții mai devreme săptămâna asta? Știu că nu sunt mulți, dar aș fi vrut să iau măcar două-trei legume pentru seara asta. Poate, eventual, dau de Moș și-l rog să-i ia și o mașinuță, ceva.

Bătrâna aprobă scurt din cap și îi înmână cei cincizeci de lei pe care îi dădea săptămânal ca plată pentru că avea grijă de casă cât era ea plecată. Privi apoi scurt la băiatul ce observa interesat bancnotele și mai scoase alte două de câte zece lei.

Zâmbi și apoi îi întoarse spatele, închizând ușa după ea.

— Vlăduț, am să te rog ceva, scumpule. Am să te rog să stai cuminte și să te joci cu Betty cât timp eu am să plec, da? Mă duc să cumpăr mâncare.

Băiețelul aprobă din cap și alergă până la păpușa acunsă printre paie.

Femeia își aruncă geaca în spate și porni grăbită spre stația de maxi taxi. Doi kilometri o despărțeau de cel mai apropiat supermarket.

Știa ce voia să cumpere, așa că nu pierdu timpul.

Când se întoarse, Vlad era cocoțat în mijlocul „patului”, molfăind o bucată măricică de ciocolată.

— De unde o ai? îl întrebă Lena.

— De la doamna Gina. Mi-a adus un sendviș și o ciocolată cât ai fost tu plecată. Ah, și a zis că o să vină puțin mai târziu, că are ceva pentru tine.

Femeia dădu scurt din cap și se îndreptă spre lada din spatele butoiului cu apă, unde ținea, înfășurate într-un prosop gros, două cuțite. Îl luă pe cel mai mare și scoase rădăcinile din pungă, tăindu-le rondele.  Le așeză pe o farfurie de plastic alături de câteva bucățele de roșii și brânză. Imaginea mămicii sale îi trecu prin fața ochilor, amintindu-și de viziunea de mai devreme. Să fi fost oare un semn? Să fi fost asta chiar mama ei care o chema la ea, indirect,  pe lumea cealaltă? Scutură din cap, îndepărtând gândul. Ar fi vrut să creadă că un părinte nu era în stare să dorească moarte odraslelor sale, dar, cunoscându-și propriile gânduri, știa că nu era adevărat.

Oftă lung, lacrimile înțepându-i colțurile ochilor. Îi era greu, dar trebuia să pună capăt. Nu mai putea suporta să își vadă copilul trăind ca un animal. Nu o interesa de propria persoană, dar de Vlăduț? Ce vină avea Vlăduț?”

— Aș putea s-o las așa, știi?

Se întoarse spre mine cu un zâmbet larg pe chip. Zăbovi așa preț de câteva secunde bune, părând a privi prin mine în timp ce își molfăia buza de jos.

— Chiar n-a ieșit rău deloc, mormăi el. De fapt… chiar îmi place.

Am privit uimit la el. Îi place?! Pe lângă faptul că în urmă cu câteva ore făcea ca toate animalele fiindcă nu avea inspirație și scria – și citez – „un rahat”, ce era de plăcut în povestea lui? Atât de… tristă și întunecată! Ai fi zis că nu asta are un om în minte în seara de Crăciun.

— Eh, ce știi tu, dragule? oftă el, parând a-mi fi auzit gândurile. Nu-i ușor să-ți păstrezi melancoliile în limite rezonabile când ești bătrân, ești singur în casă tocmai de Crăciun și ai o fire blestemată ca a mea.

N-am zis nimic. Nu neapărat pentru că nu puteam s-o fac, ci pentru că mă lăsase fără cuvinte. Ce-i puteai răspunde unui om cu un suflet atât de amărât, într-o sărbătoare atât de veselă?

— Să știi că… ce scriu eu aici? Astea nu-s baliverne. Nu, astea nu-s invenții. Cel puțin în mare parte.

Păru a vrea să își continue ideea, dar se opri, ridicând în aer arătătorul, de parcă mi-ar fi spus mie să tac. Porni cu greu spre bucătăria ce se afla în capătul holului și se întoarse de acolo cu un pahar cu lapte și o farfurie ciobită pe care se aflau două sendvișuri; cina lui.

— Vrei să știi continuarea? Cum s-ar fi terminat?

Mă privi, parcă vrând să se asigure că eram atent, apoi continuă:

— Lena a murit. A mâncat o rădăcină întreagă. Problema a fost că a mâncat înaintea lui Vlad, și cum intoxicația cu cianură se manifestă destul de repede, copilul nu a mai apucat să bage nimic în gură din cauza maică-sii, care își dădea duhul în fața lui. Mă rog… datorită maică-sii, că, la urma urmelor, asta l-a salvat.

Deschise gura larg și luă o mușcătură mare din sendvișul cu carne, apoi îl mestecă lent, parcă vrând să creeze suspans. Încercă să își curețe dantura cu limba, însă procesul se dovedi mult prea dificil, așa că își scoase placa și o clăti în castronașul cu apă de lângă fotoliu.

— Îmi intră pe dedesubt și mă doare de mor, se scuză el. Revenind. Deși nu a fost nimic sigur, aș băga mâna-n foc că femeia și-a dat seama că urma să moară singură și că Vlad avea să trăiască. Probabil că de asta s-a și forțat să vomite după. Când am intrat în hambar cu copilul după mine, zăcea întinsă pe patul din fân, înecată în vomă.

Mai mușcă o dată din sendviș, repetând apoi ritualul de mai înainte.

— Intrase în comă. Sau, cel puțin, asta mi-a spus nevastă-mea, după ce s-a repezit la ea. Îți dai seama că n-a mai rezistat până la spital. Și… conform doctorilor, nici n-ar fi avut vreo șansă. Nenorocirea aia de legumă îi adusese sfârșitul.

Luă o gură de lapte, apoi se întoarse spre mine, fixându-mă cu privirea.

Nu știam ce vrea de la mine, dar dacă un răspuns era ceea ce aștepta, atunci nu avea să-l primească. Nu aveam ce să-i spun! Înțelesesem, într-un final, de ce se gândea la așa ceva tocmai de Crăciun. Inițial am crezut că era doar imaginația lui bolnavă, dar apoi am înțeles. Nu era ficțiune, toate acele lucruri care avuseseră loc, chiar se întâmplaseră. Și nu auzise de ele la știri, sau mai știu eu de unde, ci totul se întâmplase în hambarul lui, în familia lui, în casa lui! În seara de Crăciun!

— A murit și nevastă-mea atunci, adăugă. A intrat în depresie. Mi-a povestit de scăparea cu pomul de Crăciun și de cadouri. Era convinsă că asta a determinat-o pe Lena. S-a învinovățit până a murit. Nu am avut ce face, orice i-aș fi spus, gândul ei nu era decât la Vlad, copilul al cărui mamă se sinucisese în ajunul Crăciunului și care nu reușise să-și omoare propriul fiu.

Oftă greu.

— Mă înțelegi tu acum, dragule? E greu să fiu fericit. Deși Crăciunul face un pic mai mult pentru fiecare, în final tot se limitează la familie. Pentru Lena, Crăciunul însemna Vlăduț. Pentru mine… atunci nu însemna nimic, dar acum… acum e Gina.

Dădu peste cap restul de lapte care-i mai rămăsese, revenind mai apoi cu privirea asupra mea.

— Nici fiică-mea nu mă mai înveselește. Vine la mine în fiecare Crăciun și mereu par bucuros, dar mai mult pentru ea. Nu și-o amintește pe maică-sa, iar asta o împiedică să fie tristă.

O spunea cu atâta mâhnire, încât părea a regreta că fata lui nu suferă din cauza morții mamei sale. Dacă nu o știa îndeajuns de bine încât să plângă după ea în fiecare Crăciun, asta nu era ceva bun?

— Presupun că nu e ceva rău, continuă, părând că îmi citește gândurile pentru a mia oară în acea seară. Dar sunt invidios. Vreau și eu să nu mai sufăr. Vreau și eu să mai fiu fericit măcar o dată. Sunt bătrân, am să mor, dar vreau să-mi amintesc și eu cum era Crăciunul înainte de toată tragedia asta. Eram fericit…

A lăsat propoziția în aer și nu mi-am dat seama dacă a făcut-o pentru că nu mai avea ce să spună sau pentru că se auzise soneria. Se ridică de pe fotoliu și își târșâi picioarele până la ușă. Aș putea jura că l-am auzit oftând înainte de a o deschide.

Un chiuit lung se auzi aproape imediat, iar George începu să râdă.

— Bunicule!

— Ce faci, măi, titirezule! glumi el.

De unde mă aflam eu nu puteam vedea întreaga scenă, dar am auzit un „Uf!” și n-am putut decât să presupun că micuțul se aruncase în brațele bunicului său. După aceasta, o voce de femeie pluti până la mine, cel mai probabil încercând să liniștească băiețelul înainte de a-l doborî pe George.

— Am adus mâncare, tati, spuse tânăra. Sper că nu ți-ai făcut iar veșnicele tale sendvișuri cu șuncă și ou, nu? chicoti ea. Am adus mâncare adevărată, așteaptă doar să le aducă Maria din mașină.

George mormăi ceva în bărbie, iar fata îi răspunse cu un alt chicot scurt, urmat de o bătaie din palme.

— Așa! Și, unde mâncăm? Mi-e o foame…

— Sanda, dragă, aș prefera să luăm masa în sufragerie, interveni George. Am pe cineva aici și nu ar fi frumos să îl las singur.

Bătrânul intră primul în cameră, urmat de tânăra care bolborosea ceva, mai mult pentru sine.

— Dar nu poate să vină cu n…

Nu termină propoziția, căci se opri în tocul ușii și mă privi lung, încruntată. Era o fată înaltă, cu tenul alb și buze roșii. Părul îi era drept și lung până la umeri, vopsit într-un sângeriu aprins, ce parcă strălucea în lumina slabă a flăcărilor.

— Tati… sunt sigură că nu s-ar supăra…

Nu m-aș supăra? De unde știa ea că nu mă deranja să rămân singur în timp ce ei luau masa într-o altă încăpere?

Din spatele fustei sale lungi apăru un băiețel de vreo cinci anișori a cărui față se lumină atunci când mă văzu. Îi dădu drumul materialului și alergă spre mine rânjind. Mă apucă între degetele-i mici și mă scutură puternic, aproape dărâmându-mă.

— Ce brăduț frumos! Și ce globuri multe!”

Bărbatul oftă. Împături hârtia și o așeză lângă candela ce se afla pe bancă, lângă el. Își trosni degetele și începu să își bălăngăne piciorul drept, desenând nimicuri în zăpada deasă.

— E povestea mea, începu el. A noastră, de fapt.

Scoase din buzunarul paltonului un glob roșu cu sclipici și îl învârti între degete.

— N-am putut să vin mai devreme. Bine, teoretic puteam, dar nu… am vrut.

Făcu o pauză lungă, oftând frustrat. Avea atâtea de spus, dar nu știa cum să-și organizeze ideile. Voia să-i explice, voia să-i mulțumească, voia să o jignească. Voia să plângă, voia să se descarce, voia să o îmbrățișeze. Dar nu știa cum.

— Am aflat când am ajuns la orfelinat. Da, atunci mi s-a spus ce s-a întâmplat; cum te-ai sinucis și ai încercat să mă omori și pe mine. Inițial am fost surprins. Apoi curios. Am întrebat de familia în hambarul căreia am aflat că locuiam în momentul respectiv și atunci am aflat și de domnul George. Când am împlinit optsprezece ani, am plecat să-l caut. Voiam lămuriri. Știai că doamna Gina a muri– ah, pardon, știi din poveste. Da, a murit. Ți-am citit; s-a simțit vinovată și asta a distrus-o.

Se opri pentru câteva secunde în care își șterse lacrima ce-i înțepa colțul ochiului, apoi reluă:

— Cât te-am detestat… Când ai murit tu, au mai murit două persoane cu tine: Gina și George. Moartea nevesti-sii l-a distrus pe George. Cu greu a acceptat, dar până la urmă am vorbit cu el. Poate ți-ai dat seama că bradul din poveste eu eram. Presupun că se simțea dator să dea o explicație copilului care aproape fusese omorât de maică-sa, femeia care locuia în spatele casei lui. Mi-a zis de pățania cu bradul și de discuțiile pe care le mai aveai cu doamna Gina, în care îi povesteai de copilăria ta și de casa părinților tăi. El mi-a spus totul, că nu aveam de unde altundeva să aflu toate detaliile pe care le-am așternut pe hârtie. Și presupun că, într-un fel, te înțeleg. Ți-era greu să-ți vezi copilul trăind în felul ăla, neavând o copilărie nici măcar pe jumătate cât ai avut-o tu. Cu tot cu picioarele tale de vrabie, chicoti. Serios acum, ce obicei… picioare de vrabie…

Scoase din buzunar o batistă și își suflă nasul, ștergându-și lacrimile ce acum îi șiroiau nestingherite pe obraji.

— Dar cred că ai fi fericită să afli cum s-a sfârșit totul, suspină el. Am o familie acum; o soție, doi copii. Am fost trimis la școală, liceu și chiar dacă am cam stat pe capul soției până m-am mobilizat și am terminat facultatea, totul s-a sfârșit cu bine. Am făcut Politehnica, la București, iar acum sunt inginer. În plus, îmi place să mă consider și scriitor. Am reuşit să public o nuvelă acum câțiva ani și de atunci tot scriu. N-am mai scos nimic, dar mai mult pentru că nu am mai reușit să le termin. Gândurile-mi fug mereu în alte lumi și… rămân neterminate.

Flutură din mână și ridică din umeri, părând a se trezi dintr-o transă în care nu-și dăduse seama că intrase.

— Oricum, am bani destui, iar familia mea nu duce lipsuri. Și… din nou, presupun că tot ție trebuie să-ți mulțumesc și pentru asta. Sunt sigur că ai fi preferat să fii în viață și să mă vezi crescând, maturizându-mă, dar dacă nu s-a putut, asta e.

Învârti globul roșu în mână și privi cu coada ochiului la piatra funerară. Zâmbi.

— Te-au îngropat fix lângă un brad.

Se ridică lent de pe bancă și păși parcă în reluare până aproape de mama lui. Atârnă globul în brad, deasupra mormântului, apoi scoase din buzunar bricheta și aprinse cele două lumânări pe care le înfipsese în zăpadă cu câteva ore în urmă. Luă hârtia împăturită de pe bancă și o așeză și pe ea în pom, printre crengile copacului.

Făcu un pas în spate și privi din nou la piara funerară. Scoase o țigară din pachet, o poziționă între buze și o aprinse. Trase apoi cu poftă, umplându-și plămânii cu fum.

— Așa mamă, așa fiu; doi sinucigași. Crăciun fericit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *