Dreptul la Ură

(Cronica arsonistului)

de Lucian Mareș

Incapacitatea mea de a le spune oamenilor adevărul în față, pe scurt lașitățile mele mi-au creat mai multe complicații decât dacă eram un campion al moralității! Atac omul în general, dar îmi lipsește curajul în fața unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc. Prea multă milă și prea multă sensibilitate în fața celor ce nu o merită.

Oare nejignind pe cineva spunându-i ceea ce gândești despre el îi aduce lui avantaje? Dar ție? Lui nu îi aduce nici un avantaj această conspirație a tăcerii, ci doar îl ajută să stagneze în mocirla în care se află. Majoritatea oamenilor sunt atât de stigmatizați și imperfecți încât deseori mă simt ispitit să-i elogiez pe cei mai mari tirani ai istoriei care au ucis fără să se gândească de două ori; sau mai rău, să acord complimente din milă pură – o altă minciună izvorâtă din milă!

Dacă e să considerăm lumea asta ceva ce tinde spre perfecțiune, cu siguranță că nici un om nu ar trebui să trăiască în ea. Ce fel de lume e această în care singurul om fericit este cel ce nu-și cunoaște și nu se gândește la hidoșenia-i fizică, intelectuală și morală? Cele mai acute sentimente de mizantropie se nasc în mine pe zi ce trece, cu fiecare contact ce-l iau cu această masă de carne vie și inutilă – umanitatea. Trăiesc într-o permanentă distopie, incapabil să-mi accept propriile limitări, dar și mai incapabil să le accept pe ale celorlalți. Din acest noroi universal numit și existență, nu văd altă scăpare decât moartea, dar vai …

Sunt prea laș pentru a mă sinucide, dar mi-aș vărsa cu bucurie frustrările acestei incapacități personale ucigând pe alții fără pic de remușcare(spiritual vorbind). Întotdeauna cei din jur vor plăti pentru incapacitățile și nerealizările iluziilor și viselor noastre!

  Nu sunt orbit de ură, ci doar incapabil de iubire. Iubirea aproapelui este o consecință a Milei, iar mila este o slăbiciune carete face vulnerabil în fața celor ce vor să profite din asta! Nu am fost așa dintotdeauna. În trecut exista speranță, dar cei din jur m-au ajutat să mă lepăd de ea foarte repede — le mulțumesc tuturor.

  Niciodată nu am să reușesc să-mi iubesc semenii în modul în care ei se așteptau să o fac, dar totuși, faptul că scriu aceste rânduri demonstrează că mai am o urmă de speranța – am să iubesc umanitatea într-un mod dureros, adică am să-i fac un bine, aruncându-i adevărul în față la fel cum ai aruncă un cadavru în putrefacție în fața acelui om ce se îmbuibă cu mâncare. Este puținul bine ce-l pot face. De la prieteni să nu te aștepți niciodată să-ți spună adevărul, căci ei te iubesc, lor le este milă de tine, n-ar vrea să te vadă suferind auzind vorbe grele dar adevărate — hei, în fond pentru ce sunt prietenii? Eu nu îți sunt prieten, ci dușman, și totuși te iubesc mai mult decât prietenii tăi. Ironic, nu-i așa? Niciodată nu ți-ai imaginat iubirea în felul în care ți-o prezint eu, căci ai fost și ești prea orbit de iluzii, dar nici o grijă, eu am să te ajut să scapi de ele!