poeme de John Agard

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

John Agard este un poet născut în Guyana în 1949. Înainte de a se muta în Marea Britanie în 1977, a lucrat ca jurnalist și a publicat două volume de poezie în Georgetown. John Agard scrie o poezie solară, tandră, dar și de o satiră fină, care, dacă nu smulge câte un zâmbet, cel puțin pune serios pe gânduri când vine vorba de diferențe culturale. Atent la schimbările sociale, notează concis atât verva, cât și crizele, recurge la mitologie, dar și la observația cotidiană, combină uneori imaginația luxuriantă cu ritmul și rima, într-un limbaj accesibil. În colecțiile sale ne vom întâlni cu rebelul care întoarce toate vorbele pe dos, fie că poartă numele vestitului păianjen Anancy, cunoscut personaj povestitor cu genealogie africană, fie că la aeroport arată un pașaport cu numele Limbo Dancer, vorbind în limba păsărilor, fie că se urcă în amvonul catedralei, luându-i la întrebări pe sfinți și scormonind prin noianul de prejudecăți. Totul pentru o dreptate greu de câștigat altfel. Creația sa, inclusiv cea pentru copii, este o poezie cu sare. Aviz celor care țin regim. A câștigat mai multe premii pentru poezie, ultimul dintre ele fiind Medalia de aur a Reginei în 2012. Locuiește în Sussex, împreună cu poeta Grace Nichols. Următoarele trei sonete, traduse din antologia Alternative Anthem (Imn alternativ), apărută în 2009, sunt poezii mască: autorul folosește vocea unor figuri istorice, cu scopul de a face un dublu comentariu care vizează atât identitatea figurii istorice, cât și pe cea proprie.

 

 

John Newton și imnul Amazing Grace

 

Grace e un cuvânt pe care-l foloseam cam rar.

Și fost-am căpitan de corăbii care nu doar

au rănit fața Atlanticului. Numele mi-am cioplit

în cargo omenesc, nici urmă de rușine n-am simțit.

Dar marea e destul de mare și omul cu nărav

își pierde capul, de nu cumva și gâtul cel firav.

În ochii mării, cine e bobul acesta parvenit

căruia cum că ar face istorie i s-a năzărit?

Pe bietul de mine doar o furtună l-a salvat.

Într-o noapte, a fost o vijelie grea ca un păcat.

Mi-am amintit: sub punte erau niște suflete sărmane.

Drumul Damascului mi-a fost teroarea apelor dușmane.

Amazing Grace spre casă îmi arătase semnul.

Doamne, fie ca sufletu-mi să fie cântărit cu imnul!

 

 

 

Toussaint LOuverture află de sonetul Lui Toussaint L’Ouverture de Wordsworth

 

Pe Westminster Bridge n-am fost niciodată,

și nici nu m-am uitat la narcise de-aproape.

Am crescut în Haiti, pe dealuri, pe ape,

unde sclavii fugari își jurau libertate

și arborii de foc mireasmă răspândesc.

Pe Westminster Bridge n-am fost niciodată

și nici ca tine, cu accent cumbrian, nu vorbesc.

Limba mea e un pod între Europa și Dahomey.

Și totuși ce dulce e parfumul libertății

când oamenii îmbracă același veșmânt!

Îți mulțumesc, frate, pentru sonetul tribut.

Să răsune când textul Tamisei va rămâne mut!

Un pod dintr-un oraș, ce loc mai bun să fie

ca duhul meu dezlănțuit să trâmbițeze iubire!

 

 

 

Dr. Johnson, jamaicanul și dicționarul (1755)

 

Un lexicograf, un slujitor binevoitor.

Ce m-aș face fără Francis Barber,

apropiatul meu camarad jamaican,

fiu adoptat și mai puțin slugă la stăpân?

Ochii aceia transatlantici vor să însemne

că va fi tratat cu maniere demne.

Acel cuvânt sclavie, cât este de abject,

eu trebuie să-l trec în dicționar corect,

îmbinând conștiința cu definiția clară!

Truda lingvistică, ce rost mai are

pentru robul încă fără glas din născare?

Ei bine, Francis, mai toarnă-mi unul dară.

Să bem pentru răzvrătirea succesorilor,

când cuvintele vor scutura tirania fiarelor.

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *