John W. Campbell, Who Goes There

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

John W. Campbell (n. 1910 – d. 1971), pe numele său complet John Wood Campbell Jr., este un scriitor de literatură science-fiction american, considerat părintele science-fictionului modern, conturând așa-numita Epocă de Aur a ficțiunii science-fiction. Isaac Asimov l-a numit pe Campbell „cea mai puternică forță din science-fiction, iar în primii zece ani ai muncii sale editoriale acesta a dominat domeniul complet”. Campbell a jucat un rol esențial în carierele lui Isaac Asimov, Ben Bova, Arthur C. Clarke, Tom Godwin, Robert A. Heinlein, Theodore Sturgeon și A. E. van Vogt, fiind numit unul dintre cei mai influenți editori din lumea science-fictionului. A publicat prima poveste în 1930, aceasta fiind intitulată When the Atoms Failed. Ca scriitor este cunoscut pentru nuvela Who Goes There, publicată  pentru prima oară în Astounding Stories în 1938. De asemenea, a publicat și sub pseudonim, printre care: Don A. Stuart, Karl van Kampen, John Campbell și J. W. C., Jr.. Din 1937, devine editor la Astounding Science Fiction (denumită mai târziu Analog Science Fiction and Fact). Alte opere ale sale sunt: The Mightiest Machine (1947), The Incredible Planet (1949), The Black Star Passes (1953), Invaders from the Infinite (1961), The Ultimate Weapon (1966).

Who Goes There este o nuvelă science-fiction scrisă de John W. Campbell sub numele Don A. Stuart, fiind încadrată în curentul literar modernism („Modernismul include, în sens larg, toate acele mișcări artistice, fundamentate sau nu ideologic, care exprimă o ruptură de tradiție, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Atitudinea modernistă este, deci prin definiție anticlasică și antiacademică, anticonservatoare și împotriva tradiției. Toate curentele postromantice de avangardă literară [simbolismul, futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul] sunt implicit și explicit moderniste, contestând vechile valori și repere culturale și, nu de puține ori, chiar ideea de artă și de literatură. Modernismul subsumează totalitatea manifestărilor de «independență absolută» a modernității, de abandonare ostentativă a convențiilor și de încălcare programatică a regulilor.” – E. Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937”) , stilul funcțional beletristic, categoria estetică a fantasticului, genul literar epic.

Nuvela horror este aclamată de către Scriitori SF ai Americii ca fiind „una dintre cele mai mai bune nuvele scrise vreodată”, iar aceștia fac dreptate operei lui Campbell care spunea despre nuvelă următoarele: „În viziunea mea există trei tipuri mari de science-fiction – povestea cu gadgeturi, povestea-concept și povestea despre personaje. Între aceste tipuri pot exista intercalări, dar aceste clasificări servesc unui autor care vrea să se apuce de construit./ «Who Goes There» este un tip diferit de poveste-concept de atmosferă. Într-un fel extraterestrul din «Who Goes There» poate fi considerat un gadget – un gadget non-mecanic. Dar accentul poveștii creează asupra cititorului un sentiment de tensiune inevitabilă și de frică clocitoare în tabăra antarctică.”

Din punct de vedere al acțiunii, avem de-a face cu un grup de cercetători, blocați în Antarctica, grup care descoperă o navă spațială extraterestră și pe unul dintre călătorii acesteia, ambii înghețați sub întinderile Antarcticii. După intervenția grupului nava este pierdută, dar ființa extraterestră este dezgropată, salvată și dusă la tabără pentru o examinare completă. Curiozitatea științifică conduce la haos și la descoperirea că monstrul se dovedește a fi o amenințare, având capacitatea de a se transforma și de a călători pe distanțe lungi pentru a își asigura supraviețuirea.

Intensitatea poveștii se datorează suspansului pe care Campbell îl creează. Grupul nu are unde să fugă, iar capacitățile creaturii le depășesc pe cele ale omenirii, astfel că bărbații sunt surclasați la nivel fizic și mental. Destinul iminent cu care McReady, Garry, Blair, Clark, Copper și echipa se confruntă se manifestă rapid. Oamenii află destul de repede că extraterestrul este capabil să imite trăsăturile fizice și emoțiile oricărei entități vii, iar acest lucru face ca fiecare bărbat din tabără să se întrebe în privința identității celui de alături. Cadrul claustrofob intensifică povestea pe măsură ce devine evident că cel puțin un om a fost imitat. Dar cine este creatura, când va lovi și va reuși să se răspândească dincolo de tabără?

Ritmul în care povestea se desfășoară este fluid, iar misterul atinge punctul culminant în momentul potrivit. McReady, deși al doilea în comandă, se dovedește a fi un erou adevărat, în timp ce Blair joacă oponentul perfect: un fanatic convins că fiecare din tabără trebuie omorât pentru a se asigura că bestia nu va ajunge la civilizație. Într-un fel, cititorul este forțat să facă o examinare profundă a personajelor: McReady pare să fie cel echilibrat, dar logica lui Blair cântărește, de asemenea, greu

Apar câteva întrebări. Cine este eroul și cine nu este? Cine este creatura și cine nu este? Poate vreunul dintre ei să scape acestei încercări teribile sau este tabăra menită distrugerii? John W. Campbell oferă răspunsurile folosindu-se de drama tensionată și de teroarea viscerală.

De asemenea, autorul reușește să creeze o atmosferă potrivită literaturii horror, astfel că Who Goes There ar trebui clasificată ca fiind una dintre cele mai bune nuvele ale literaturii SF și horror. Spre deosebire de alte povești SF timpurii, scriitorul se străduiește să construiască personaje credibile care acționează corect din punct de vedere științific.

Dacă vă place transferul cinematic, vă recomand să lecturați Who Goes There. Calitatea este de cel mai bun nivel ceea ce face ca cititorul să se afle la limita panicii sau chiar a anxietății, iar personajele, oricine ar fi ele, se ridică la așteptările celui care lecturează povestea, indiferent că vorbim despre un simplu cititor sau un critic literar.

Ecouri ale nuvelei

În 1976, povestea a fost adaptată pentru bandă desenată în numărul 1 al publicației Starstream (scenariu de Arnold Drake și artă de Jack Abel), pentru ca în 2002 să fie transformată într-o dramă radio pentru BBC Radio.

În decembrie 1936, John W. Campbell a publicat o poveste intitulată Brain Stealers of Mars în Thrilling Wonder Stories, text care înfățișează, de asemenea, extratereștri care pot citi mintea și care își pot schimba forma.

Creatura este unul dintre extratereștrii ce apar în Barlowe’s Guide to Extraterrestrials, făcând parte din ilustrația principală a volumului, iar nuvela este amintită și incorporată în The Rack of Baal, scrisă de Mark Smith și Jamie Thomson.

Episodul Ice al serialului TV science-fiction The X-Files și episodul The Thingy! al serialului The Aquabats! Super Show! împrumută premisa nuvelei, cel din urmă oferindu-i un ton comic, iar al patrulea episod al primului sezon al serialului polițist True Detective este denumit după nuvelă.

Una dintre cele mai importante influențe avute de povestea lui Campbell este cea asupra poveștii scurte a scriitorului SF Peter Watts, text intitulat The Things, în care creatura extraterestră este narator. Evenimentele și personajele operei lui Watts sunt aceleași cu cele ale filmului lui John Carpenter din 1982. Povestea scurtă The Things a fost nominalizată la mai multe premii, inclusiv la Hugo, aceasta câștigând în 2010 Premiul Shirley Jackson pentru cea mai bună poveste.

Ecranizări cinematografice

Filmul care a deschis drumurile pentru SF la Hollywood a fost pelicula din 1951, The Thing From Another World, care a inspirat o generație întreagă de regizori, precum: John Carpenter, James Cameron, George Lucas, Joe Dante și Ridley Scott. Dialogurile superbe, personajele feminine puternice, efectele speciale și atmosfera claustrofobă fac acest film să fie unul dintre cele mai bune ale tuturor timpurilor, un film cufundat în militarism, știință și paranoia.

Intriga suferă diferențe față de nuvela care a inspirat pelicula. Filmul este deschis în Anchorage, Alaska (spre deosebire de Antarctica lui Campbell), unde un reporter, Ned „Scotty” Scott (jucat de Douglas Spencer) ajunge la o aerobază în căutarea unei povești, invitat fiind de vechiul său prieten, căpitanul Patrick Hendry (interpretat de Kenneth Tobey), personajul principal și eroul filmului. Hendry și echipa sa, inclusiv Scotty, pleacă spre o bază de cercetare de la Arctic pentru a investiga ceea ce se crede a fi un accident de avion, dar se dovedește un OZN incorporat în gheață. După ce aruncă accidental nava în aer, aceștia descoperă pilotul pe care îl iau într-un bloc de gheață înapoi la bază.

O dispută se iscă între militari (personaje create special pentru film) care vor să ducă creatura în Statele Unite pentru analize aprofundate și oamenii de știință conduși de arogantul Dr. Arthur Carrington (rol jucat de Robert Cornthwaite). După ce creatura scapă, aceștia descoperă că monstrul este o legumă mișcătoare sub formă humanoidă, și astfel ia naștere una dintre cele mai cunoscute replici ale filmului: „Un morcov intelectual! Mintea ezită.”

Astfel Carrington și alți câțiva oameni de știință consideră că extraterestrul trebuie ținut în viață pentru studiu, în timp ce militarii cred că ar trebui să îl ucidă imediat.

Filmul este caracterizat de un ritm alert, dar și de dialoguri inteligente și naturale. Actorii nu așteaptă ca vorbitorul să își termine replica, adesea întrerupând dialogul, ceea ce oferă filmului senzația veridicității. În ceea ce privește influența noir și ritmul rapid, ambele poartă semnătura lui Hawks, împreună cu umorul amestecat cu seriozitatea neîndurătoare.

Modul în care se gestionează conflictul este cea mai mare problemă a filmului, iar acest lucru se datorează cu precădere modului în care este construit personajul Carrington. În prima jumătate a peliculei doctorul pare o persoană simpatică și rezonabilă, pentru ca mai târziu acesta să refuze uciderea creaturii, deși oameni au fost uciși. Robert Cornthwaite joacă rolul lui Carrington cu har, făcând tot ce se putea cu un personaj scris cu greutate, iar spectatorul va simpatiza cu acesta, mai ales în scena finală când va încerca să salveze creatura, făcând un ultim efort de a comunica cu aceasta.

Un alt aspect care deosebește filmul de nuvelă se referă la povestea de dragoste dintre căpitanul Hendry și Nikki Nicholson (jucată de Margaret Sheridan), poveste inexistentă în opera lui Campbell. Totuși ce e de apreciat se referă la faptul că personajul lui Sheridan este probabil unul dintre cele mai independente personaje feminine din filmele SF ale anilor ’50. În plus, atât Margaret Sheridan, cât și Kenneth Tobey fac roluri excepționale. În cazul lui Tobey s-ar putea să fie rolul vieții sale.

Din păcate, efectele speciale în film sunt puține, însă sunt de apreciat ritmul echilibrat și inteligent al thrillerului, dialogurile, locul ales pentru filmare, suspansul și scenele de acțiune.

Filmul lui John Carpenter, The Thing, din 1982 este o adaptare mai fidelă a nuvelei Who Goes There. Acesta are în centrul acțiunii doisprezece bărbați blocați într-o tabără din Antarctica în iarna lui 1982. După ce descoperă că tabăra vecină norvegiană a fost distrusă în mod misterios, ei realizează că o formă de viață extraterestră mortală este liberă. Ce este mai înspăimântător se referă la faptul că acest extraterestru își poate schimba forma, infectând un om la nivel celular și apoi absorbindu-i și imitându-i celulele.

Filmul este remarcat pentru interpretări, pentru efectele extrem de grotești (realizate de Rob Bottin și Stan Winston), pentru dispoziția paranoică și pentru tensiunea pe care o creează, la acestea adăugându-se și singurătatea peisajului, climatul răcoros și disperarea personajelor.

Acești bărbați sunt asmuțiți nu doar unul împotriva altuia, ci și împotriva sinelui lor propriu. „Nu putem face nimic altceva decât să așteptăm”, concluzionează MacReady, la jumătatea filmului, într-o înregistrare privată ce ține loc de testament privind întâmplările pe care le trăiesc la bază, dacă vor pieri cu toții. Această idee este reluată în ultimele cuvinte spuse de acesta la finalul peliculei: „De ce nu așteptăm aici pentru o vreme, vedem ce se întâmplă.”

În calitate de antierou, Kurt Russell (interpretul lui MacReady) primește una dintre cele mai frumoase introduceri. Este dur, nostim, deștept și se află într-o companie bună: Wilford Brimley, David Clennon, Keith David, Richard Masur, T. K. Carter, Donald Moffat și Richard Dysart.

The Thing descrie un univers pur masculin. Bărbații trăiesc într-un mediu brutal unde numai supraviețuirea contează. Aceștia sunt singuri, obosiți, suferă la nivel mental și nu le trebuie mult pentru a își pierde echilibrul.

Muzica lui Morricone creează o atmosferă înfiorătoare. De la început, ceva este teribil de greșit. Carpenter lasă suspansul să se construiască organic, alternând porțiuni lungi în care nu se întâmplă aproape nimic cu momente explozive, iar muzica se mulează perfect pe scenele regizorului. Deși la începutul filmului există momente de comedie, după un anumit punct umorul se oprește, iar tensiunea capătă amploare.

The Thing a fost criticat pentru că ar călca în picioare versiunea din 1951, favorizând efectele macabre, totuși acesta este unul dintre cele mai înfricoșătoare filme horror. Stilul lui Carpenter este natural, iar cadrele sunt înspăimântătoare.

Practic filmul este despre eroziunea încrederii într-o comunitate micuță, iar efectele speciale adaugă tensiune asupra atmosferei. Carpenter mută acțiunea în emisfera sudică și lasă camera să zăbovească pe peisajul dezolant în scenele de început.

Titlu este hiperbolic, în timp ce filmul este sofisticat, luându-i ani buni să câștige critici favorabile și să fie inclus în panteonul SF.  În 1992, Peter Nicholls a numit The Thing ca fiind un film „memorabil, care încă n-a fost văzut ca un clasic”, în timp ce Empire spunea: „este o capodoperă inegalabilă de suspans neobosit, exces vizual și teroare nihilistă directă”, incluzând pelicula în Cele Mai Bune 500 Filme Ale Tuturor Timpurilor.

The Thing (2011) este un film SF horror regizat de Matthijs van Heijningen Jr. și scris de Eric Heisserer, bazat pe nuvela Who Goes There de John W. Campbell, fiind un prequel al filmului lui Carpenter din 1982.

Premisa peliculei din 2011 este următoarea: cu luni înainte de evenimentele din filmul lui Carpenter, doctorița Kate Lloyd (jucată de Mary Elizabeth Winstead), un paleontolog american, este trimisă în Antarctica pentru a investiga o navă extraterestră prăbușită. După ce descoperă un ocupant al navei aparent mort și prins în gheață, Lloyd și echipa de investigatori (din care fac parte, printre alții, pilotul Sam – interpretat de Joel Edgerton – și doctorul Halvorson – rol jucat de Ulrich Thomsen) ajung să fie prinși la bază alături de creatura capabilă se imite pe oricine.

Acest film recreează numeroase momente de tensiune ce se regăsesc și în pelicula lui Carpenter, iar paranoia și suspansul sunt și ele omniprezente. De asemenea, pelicula ar trebui aplaudată pentru evocarea convingătoarea a Antarcticii – dezolarea și ostilitatea sunt palpabile, iar atmosfera este friguroasă.

Din păcate, efectele speciale dezamăgesc. După o primă oră montată excelent, în care creatura abia dacă apare, o parte din suspans se pierde datorită unei probleme foarte cunoscute din horror: supraexpunerea.

Acest film alternează între horror și schadenfreude, ceea ce amplifică teroarea, dar se confruntă și cu o mare problemă – creatura nu este coerentă în ceea ce privește motivațiile sale. În versiunea lui Carpenter, creatura voia doar să replice. În nuvelă aceasta încerca să construiască o navă spațială cu care să continue invadarea sistemului solar. Dar în acest film nu e clar. La început s-ar părea că vrea să ucidă și să replice. Apoi pare că ar vrea să tortureze personajele umane. O altă problemă se referă la efectele speciale inegale. Echipa de filmare a vrut să recreeze psihoza filmului din 1982, astfel că s-a încercat mixarea efectelor clasice cu cele CGI, iar rezultatul n-a fost deloc pe măsură.

Totuși, personajele vulnerabile și singure, încolțite de creatura extraterestră sunt suficient de evocative pentru ca filmul să se prăbușească în totalitate. Mary Elizabeth Winstead face un rol decent, iar pelicula își menține tonul apocaliptic până la final, fiind tensionat și înfiorător.

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu piesa „Contrabandă-n alb și negru”, câștigând Premiul al II-lea. Anul 2017 marchează asaltul asupra teritoriului liric și stabilirea unui surprinzător cap de pod prin volumul de poezie „Demoni și demiurgi” apărut la editura EIKON.

În paralel cu activitatea de scriitor, Alexandra își însușește rapid și temeinic toate elementele teoretice necesare și se dedică criticii literare, articolele sale publicate în revista EgoPHobia în rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” sau pe blogul personal Taramuridenicaieri.ro atrăgând în scurt timp atenția și aprecierea celor implicați în fenomenul SF&F românesc.

(Andrei Duduman, scriitor)

 

 

 

 

 

2 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

  2. Pingback: John W. Campbell, Who Goes There | TARAMURI DE NICAIERI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.