Corbul

de Andrei Crișan

            Nimeni nu i-a putut spune cauza accidentului. Verdictul a fost, ca restul investigației, inconclusiv. Au căzut sau s-a prăvălit marginea. Ștampila a căzut și ea, dosarul s-a închis, iar el a fost lăsat să bântuie holurile spitalului și secției de poliție. Nu aveți rude, altă familie? venea inevitabil întrebarea, plină de o simpatie seacă, protocolară. Nu, nu avea rude. Într-un mod tragicomic, îl zgândărea sfârșitul întrebării. Cum adică altă familie? Ar fi vrut să le spună că, da, într-adevăr, avusese familie, dar căzuseră sau se prăvălise marginea. Sec, protocolar, așa cum doar funcționarul fuzionat cu structura moleculară a hârtiilor printre care își duce viața ar înțelege.

            Încuind mașina, își potrivi mai bine rucsacul pe spatele hainei roșii și porni mai departe, către drumul forestier îngust care începea câțiva metri mai în față. Nu se grăbea, avea tot timpul. Traseul îi era cunoscut, asemenea unui album; un râset ici, un chicotit colo, precum paginile mult prea răsfoite ale unei colecții de fotografii.

            Încetini pasul, terenul devenind mai abrupt. De altfel, întreaga potecă, căci drumul forestier pe care venise până atunci întinerise într-o firavă cărăruie, se îngustase într-atât de tare, încât, de la oarece distanță, s-ar fi zis că peretele muntelui era impracticabil. Adevărul era, însă, altul. Natura își adunase toată viclenia în acea timidă urmă de potecă, căci unde brusc părea să dispară, contopindu-se cu peretele de stâncă, cu la fel de multă repeziciune își făcea iarăși apariția după vreun colț de piatră mai răsărit, astfel încât întreaga poveste aducea cu un test de vrednicie al unor vremuri apuse, menit cine știe cărui scop.

            Se opri la răscruce de drumuri, unde cărăruia se despica în două și mai mărunte firicele, unul apucând tot de-a lungul peretului, coborând către albia râului învolburat de dedesubt, altul cotind brusc spre dreapta, unde începea un urcuș șerpuit, domol către vârf. Privi pentru o clipă marginea potecii, unde o bucată mare din drum părea într-adevăr să se fi rupt, știrbind și mai mult din sărăcia fățișă a căii. Au căzut sau s-a prăvălit marginea, se gândi atunci. De ce sau? Fusese ori una, ori alta? Nu fusese o simplă situație de cauză și efect? S-a prăvălit marginea, deci au căzut. S-a prăvălit marginea și au căzut. Au căzut pentru că s-a prăvălit marginea. Simplu, la obiect, fără posibilitate de contestat. Altfel, trebuie că ar fi fost o alegere de făcut. Nu a lui, clar nu a lui, dar ar fi existat o alegere. Ori au căzut, ori s-a prăvălit marginea, dar marginea se putea prăvăli și fără ca ei să cadă, nu-i așa?

            Privi prăpastia care se căsca în fața lui. Oare câți metri sunt până jos? Aruncă brusc cheile și începu să numere. Trecuse de zece secunde când își dădu seama că mugetul apelor învolburate, amplificat de pereții de stâncă, ar fi amuțit chiar și bufnitura unui sac cu chei. Pe cealaltă parte a prăpastiei, pe un ciot de copac ieșit in afară, asemenea unui os, se așezase un corb. Croncănitul lui sună stingher pentru o clipă, în acea liniște care domnea la nivelul drumului. Într-adevăr, apa se auzea doar când era percepută, recunoscută, privită. Altminteri, când privirea se îndepărta de ea sau gândul o uita, tumultul părea a se opri brusc, ca și cum cineva ar fi închis geamul sau ar fi smuls sunetul cu mâna. Cu o bufnitură seacă, rucsacul căzu pe pământ. Inspiră cu nesaț aerul rece de munte, iar apoi se așeză pe margine. Zâmbi corbului, care părea să fi căpătat un interes pentru el, căci, cu un foșnet al aripilor, își luă zborul și se așeză undeva în dreapta lui, tot pe marginea de stâncă. Au căzut sau s-a prăvălit marginea… Croncănitul îl făcu să tresară, aproape că uitase de pasăre. Închise ochii și își încordă brațele. Marginea n-avea să se rupă. Sunetul apei păru deodată să se apropie cu viteză nemaipomenită. Ciudat… se gândi atunci. Ciudat că se aude, doar nu mă uit la ea, de data asta…

***

            Un strigăt îl trezi brusc. Se uită o clipă mirat în jur; marginea de stâncă pe care stătea se clătină puțin când se ridică. Păși cu grijă dincolo de ea, direct pe pământul tare și uscat al potecii.

            – Ai să cazi, vino de acolo… Soția îl luă grijulie de braț. Femeia cercetă cu atenție împrejurimile și le făcu semn copiilor care veneau cu pași repezi înspre ei să se oprească. Îi șopti ceva la ureche bărbatului. După o clipă în care păru că urma s-o contrazică, soțul dădu din cap aprobator și se îndreptă spre copii.

            – Mă tem că drumul e prea periculos de aici încolo, trebuie să ne întoarcem. Hai, gata cu zumzetul, îi mustră el când îi cei doi copii începură să boscorodească. Îi zâmbi femeii, iar ochii ei îl înțeleseră. Cu gesturi grijulii, mama își depărtă odraselele de margine și, încet, cu pași rari și atenți, întreaga familie porni pe drumul de întoarcere.

***

            Pădurarul se apropie curios de marginea apei cu un băț pe care-l luase de pe jos. De undeva dintre copaci, un fâlfâit brusc îl făcu să tresară. Doar o pasăre… se liniști. Trase cu grijă haina roșie la mal și o cercetă atent.

            – Ai găsit ceva? veni o voce din spatele lui. Fără a se întoarce, bărbatul oftă și răspunse.

            – Am găsit niște acte… Sunt ale bărbatului care s-a aruncat zilele trecute.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #54 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.