Timpul care nu s-a scurs încă

[text premiat la Blecher Fest 2018]

de Andreea Alexandrina Lungu

— Domnule Kafka, sunteți chemat de urgență!

Mă ridic rapid din pat. Îmi pun imediat niște haine, nepăsându-mi de modul în care arăt. Îmi dau cu apă pe față și plec spre locul în care viața mea prinde culoare, unde viața mea devine ceva semnificativ.

Opresc mașina, iar odată cu liniștea din parcare, somnul meu dispare complet. Pășesc în clădirea imensă și mă îndrept spre camera 108.

Adeline stătea pe spate, cu masca de oxigen pe față. Se chinuia să respire, să trăiască. Îmi era foarte dragă această fetiță. Stă în spital de nouă luni. Nu mai știe cum arată razele Soarelui dimineața și nici lumina profundă a Lunii noaptea. Viața ei se rezumă la o cameră albă, un pat inconfortabil și vechi, iar singurii ei prieteni suntem noi, cei cu uniforme albe și seringi.

Mă dezinfectez pe mâini, urmând să mi le protejez cu ajutorul unor mănuși.

— Adeline, mă auzi?

Ochii ei mă fixează. Mă aude, știu asta. Încerc să o ridic în șezut, dar este prea slăbită, așa că mă opresc din a-i provoca mai multă suferință. Lumina din albastrul ochilor ilustrează speranța. Ea niciodată nu s-a lăsat doborâtă. Să mai poți spera în situația ei este un act de curaj, de o forță nesăbuită și puțină nebunie. Dar nebunia asta a ei a ținut-o în viață atâta timp.

Îi reglez respirația, pulsul și o ajut să adoarmă cu o poveste de copii.

Fiind sigur că nu mă mai poate auzi, mă așez pe scaun în fața unei asistente. Îi înmânez dosarul fetei, apoi subliniez data.

— Mâine o operăm iarăși.

— Credeți că se mai merită? Plămânii ei sunt deja mult prea afectați. Nu știm exact ce complicație are și mă tem că o tăiem degeaba. Domnule doctor, vă rog să vă mai gândiți. Dacă o deconectăm acum, fata va deceda în câteva minute. Organismul ei este prea obosit, o chinuim mult prea mult.

— Annabelle, mâine operăm. Du-te acasă și dormi. Mâine am nevoie de tine cu forțe proaspete. Adeline are nevoie de tine aptă.

Și-a dat ochii peste cap exasperată. Nu are dreptate. Adeline va reuși. Ea chiar va ieși învingătoare din tot haosul ăsta. M-am așezat lângă ea și am cuprins-o cu mâna. Îi mângâiam părul blond ca spicele de grâu, masându-i ușor tâmpla.

“Eu știu că tu vei reuși. Am încredere. Tu nu-i asculta pe ei, nu sunt în apele lor. Promit că vei trăi și vei respira tu.

Am adormit cu ea în brațe, somnul fiind foarte scurt. La primele raze ale dimineții m-am trezit și am pregătit totul pentru operația micuței Adeline, motiv pentru care am lăsat-o puțin singură în salon.

***

Aud zgomot pe hol și văd că toată lumea este agitată. Țipete, uși trântite, copii plângând după părinții lor, medici și asistente alergând în toate părțile. Totul este prea rapid, iar eu obosesc. Încerc să mă ridic, nu pot. Renunț la orice altă mișcare și mă rezum doar la a privi spre aparatul care stă deasupra mea. Niciodată nu am înțeles ce face. Andrew, așa mi-a zis să îl numesc, deși toată lumea vorbește politicos cu el, pe mine mă ceartă când îi vorbesc formal. Mi-a zis că el e doar ‘Andrew’. Oricum, mi-a spus că aparatul ăsta e un televizor pentru îngeri. Ei mă veghează și când eu dorm, ei au o pauză, aparent nesemnificativă, și atunci se uită la desene.

Andrew se apropie de mine și îmi dă o bomboană. Este foarte atent cu mine. Primesc des bomboane și stau degeaba. Toată lumea îmi spune că sunt un copil cuminte.

După ce mănânc bomboane, mă duc la somn. Mereu pățesc asta. Cred că îngerii au obosit și vor să se odihnească. Simt că sunt plimbată, iar pe hol este mult mai frig. Ajung iar la căldură, dar nu în camera mea. Este mai mare și mult mai decorată. Becul este mai mare și sunt mai multe în jurul lui. El este părintele și celelalte lumini sunt copii. Zâmbesc și Andrew se uită la mine. Apoi adorm. Noapte bună, îngerilor.

***

— Este totul pregătit?

— Da.

Operația începe și văd pe chipul celor prezenți că sunt iritați. Nu am de gând să renunț la Adeline. Este un fel de compromis. Nici ea nu are de gând să renun?e la viață. Suntem chit.

Opt ore sunt o altă persoană. Nici tată, nici mamă, nici medic. Sunt doar un om care luptă pentru viața unui copil de nouă ani. Are o întreagă viață înainte și eu nu am de gând să nu-i ofer asta.

Îi aspir plămânii de surplusul de lichid. Caut orice pe fiecare canal, în fiecare țesut, celulă, atom, peste tot. Caut tot ce se poate căuta. Nu știu ce ar putea fi. Mă uit pe toate părțile, după.. orice. Ceva nu este în regulă, iar eu voi afla ce.

Ajung la concluzia că trebuie să încetez acum, abia după ce conștientizez că am șinut-o deschisă destul. Primește a patra doză de anestezie. Mă conformez și, pentru un moment, o las așa.  Dar nu am nici cel mai mic gând de a renunța de tot.

După ce mă asigur că este dusă în sala de terapie intensivă, intru în cabinet. Odată cu prezența mea, se face liniște și toți mă privesc.

— Ce e?

— Domnule Kafka, cred că ar trebui să încetați. Nu se poate face nimic. Omenesc e imposibil!

— Annabelle, ajunge! O voi rezolva. Am nevoie de timp. Voi interveni când voi avea o altă pistă.

— Ați tăiat-o de opt ori până acum! Pentru numele lui Dumnezeu, cred că ajunge! Are nouă ani, vă dați seama de asta? O torturați mai mult. Gândiți-vă, stă aici de nouă luni, cât un copil în pântec. Și-a pierdut orice abilitate. Nu râde, nu se mișcă, nu vorbește foarte mult. Ce doriți?

— Cred că ajunge. Adeline rămâne aici. Iar eu, nu-ți permit să vorbești așa! Știu ce fac!

— De fapt, nu știți! Nu aveți nici o idee! Știu că vă este greu, dar gândiți-vă. Soția dumneavoastră nu cred că ar fi vrut așa ceva..

— Nu te voi lasă să vorbești de ea! Tu nu știi ce ar fi vrut ea!

— Poate că nu, dar sunt sigură că nu și-ar fi dorit să-și vadă copilul suferind atât! După cum am spus, știu că vă este greu, dar trebuie să acceptați. Adeline este mult prea slăbită, iar toate aceste intervenții nu o ajută. Nouă luni nu a?i putut afla cauza pentru care ea nu poate respira, de ce crede?i că ve?i afla acum? Asculta?i-ne.. Măcar odată..

— Nu! Exclus!

Ies din cabinet înainte ca cineva să mai încerce să mă întoarcă din drum. Am ajuns prea departe pentru a renun?a acum.

Trec pe la Adeline, care doarme în urma zilei de azi. Nu a ieșit încă de sub efectul anesteziei. O pup părintește pe frunte, după care mă duc acasă.

Apa rece îmi invadează fiecare por. Mă relaxez, iar odată cu asta, încep și lacrimile să curgă. Îmi dau cu mâna prin păr, apoi mă rezem de perete. Toată emoția acumulată se revarsă și rămâne aici, în cabina de duș.

Îmi fac o cafea, apoi mă așez pe gresia rece din balcon. Plând, beau și simt că mor de dor până adorm.

****

— Hai să ne jucăm, Adeline.

— Tati mi-a spus să nu vorbesc cu străinii. Cred că am să te refuz.

— Dar eu nu sunt un străin. Eu sunt tu. Și tu ești eu. Semănăm perfect, nu vezi?

Silueta din fașa mea face o piruetă. Chiar semănăm, dar tot nu ar trebui să am încredere. Cum de pot vorbi cu.. mine?

— Adeline, nu mai fi așa tăcută. Am multe jucării frumoase. Vino cu mine. Ne vom distra.

— Dacă ești eu, de ce sunt aici? Unde sunt eu? Și de ce sunt singură în locul ăsta?

— Aici ești în cer. Știi tu, locul ăla cu îngeri, unde toți sunt fericiți. Și eu sunt și tu și oricine vine aici. Trebuie doar să accepți că ești aici. Dă-mi mâna și-ți voi arăta locurile de pe aici.

— O să merg, dar nu îți dau mâna. Nu cred că e totul așa cum spui. Am fost un copil ascultător și îmi voi păstra sfaturile date de tata.

— Dar el nu e aici. Sunt doar eu. Haide.

Am nouă ani, dar tot nu cred că e bine. Mi se pare ceva ireal. Dacă toți sunt fericiți, ei unde sunt? De ce nu văd pe nimeni?

— O să mă plimb singură.

Mă îndrept spre locul opus figurei. Încerc să-mi adun gândurile și să îmi dau seama cum pot pleca de aici. Mă refer, de tot.

În fața mea văd pe cineva stând pe bancă. Nu se întoarce cu fața spre mine, dar îmi face semn să merg lângă ea. Mă îndrept cu pași lenți, căutând cu privirea un loc de refugiu, în caz că va fi nevoie.

Când îi văd fața, îmi pierd echilibru și cad în șezut. Asta nu se poate întâmpla. Cine este ea? Cine sunt eu?

— Tot tu?

— Nu te-am mai întâlnit azi, dar te căutam.

— Atunci.. Sunt mai mulţi de.. Eu? Îmi poţi explica ce însemnă toate astea?

— Aici eşti între viaţă şi moarte. Am aceeaşi vârstă cu tine. Adică, eu sunt tu, deci îţi pot explica într-un mod pe care tu să-l înţelegi. Practic, gândim la fel. Deci, eşti între viaţă şi moarte. Aici sunt toate personalităţile tale. Sunt toate tu-urile pe care le cunoşti sau nu. Minciuna, Răutatea, Egoismul, Blândeţea, Bunătatea. Eu sunt Bunătatea, probabil pe cine ai întâlnit tu a fost Minciuna. Ea trebuie să spună lucruri frumoase, să te atragă aici. Nu trebuie să atingi pe nimeni! Nici măcar pe mine. Trebuie să stai doar tu şi să găseşti acel portal. Este o lumină albă. Când o găseşti, strigă pe cine vrei să vezi. Acea persoană te va auzi în somn şi va veni după tine să te salveze. Singura şi unica regulă e că trebuie să-ţi îndeplineşti misiunea. Nu contează cât vei sta aici. Dacă nu îţi îndeplineşti menirea, nu vei găsi lumina.

— Şi ce trebuie să fac? Care e menirea mea? Bănuiesc că ştii, din moment ce eşti eu.

— Desigur. De asta m-ai găsit. Ai simţit ceva, nu?

— Da. Ceva ciudat. Am simţit că pe aici trebuie să merg şi că nu trebuie să am încredere în celălalt eu.

— Bun. Deci eşti “antrenată”. Trebuie să cauți o metodă prin care te vindeci. Știi că ești bolnavă, nu?

— Da, respir puțin greu.

— De fapt, tu nu respiri deloc. Află de ce și învinge aici. Când te întorci în dimensiunea ta vei fi ca nouă. Doar caută, bine? Poți merge peste tot, ai orice abilitate vrei. Doar că nu trebuie să atingi pe nimeni pe aici. Dacă ai nevoie de ajutor, strigă-mă. Voi veni repede. Acum, te las să îți pui gândurile în ordine.

Bunătate a plecat. Încerc să asimilez tot și să fac ce trebuie. Pentru un moment, vreau să merg în camera 108. Vreau să văd dacă este așa cum mi s-a spus.

Mă concentrez asupra acestui loc și închid ochii. Când îi deschid, sunt într-un spital. Mă văd pe pat.. Cu o mască ciudată și tata stând acolo, cu niște fișe în mână. Este foarte atent la ce scrie acolo și-mi mai aruncă unele priviri fugitive. Mă așez lângă el, dar știu că nu mă simte. Nu știe că sunt aici cu el.. Într-un fel. Practic acum sunt aproape.. moartă. Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și mă plimb prin salon. Mă simt mai matură, simt că nu mai sunt eu întocmai. Mă simt ciudat. E ceva diferit. Mă uit în oglindă și-mi văd reflexia. Port aceeași rochiță albă, de spital. Încerc să-mi aduc aminte cum am ajuns aici, dar fiecare detaliu este în cea?ă. Oricât m-aș gândi la asta, parcă ceața se adâncește.

“Tati, am nevoie de ajutor. Te rog, mă auzi?”

Îl văd cum se ridică și pleacă în biroul lui. Îl urmez și eu, imediat ce arunc încă o privire la corpul meu, acum neînsuflețit. Atunci, eu sunt sufletul?

Sunt ca o fantomă.  Eu îi văd pe ei, dar ei nu pot. Aud vocile persoanelor, disting ceea ce zic și o replică îmi atrage aten?ia.

“Accident.” Rămân focusată pe asta și redau evenimentele din trecut.

— Domnule Kafka, trăiți în trecut și vă faceți rău. Soția dumneavostră a decedat în acel accident, acum încercați să vă salvați fetița care nu mai poate fi salvată. Ea este aproape..

— Să nu îndrăznești să zici asta! Știu cum este ea. Iar ea este bine! Și va fi excelent după ce îmi dau seama de ce nu respiră, clar!

Tati țipa la o asistentă. Nu l-am văzut niciodată așa. El chiar s-a supărat pe acea doamnă.

Îmi invoc memoria voluntară și accesez “folderul” accident.

Imagini de la acea dată îmi revin în minte. Mami conducea pe o zi furtunoasă, iar ploaia era intensă. Nu se vedea mare lucru în față și în ultimele secunde, a evitat o femeie cu un copil în brațe. A pierdut controlul volanului și atunci s-a întâmplat. Am ieșit de pe carosabil și am distrus recolta unui fermier. “Ne pare rău.” Mașina noastră s-a oprit într-un copac și totul s-a întunecat. Acum, văd trupul mamei plin de sânge și eu în spatele ei, cu ochii întredeschiși. Bun, ăsta să fie motivul pentru care nu pot respira? Ce s-a putut întâmpla atunci?

Mă așez pe o piatră mare și rece. Văd luminile mașinilor de poliție, ambulanțele cu sirenele pornite, totul. Acum văd totul. Și asist ca la un spectacol cu final nefericit. Un film macabru, regizat cu sânge rece.

Pe mama au așezat-o pe o targă și încercau să o readucă la viață. Pentru ea era deja prea târziu. Am simțit cum lacrimile încep să curgă și îmi udă obrajii. Mi-am mutat privirea. Scena de aici era prea greu de suportat. M-am așezat lângă mine. Am văzut cum mi-am dat ochii peste cap, tușeam sânge, eram slăbită. M-au urcat în ambulanță și mi-au făcut masaj cardiac. Pentru un moment, îmi revenisem, dar la spital lucrurile deja stăteau diferit. Intrasem într-un șoc grav, iar respirația mea devenea din ce în ce mai grea. Tata plângea și mă intuba. Umbla cu foarte mare grijă cu mine, era total debusolat și îndurerat. O pierduse deja pe mama și instinctul patern îl făcea să lupte pentru mine, unicul copil.

Am revenit în dimensiunea paralelă. Am aflat câte ceva, acum trebuie să caut lumina.

O strigam pe Bunătate, dar nu venea. Mi-a spus că va veni imediat, dar acum mă îndoiesc. Poate are ceva de făcut.

— Scuze că am întărziat. Egoism se certa cu Lăcomie. așa se întâmplă când mama nu e acasă. Spune, ce s-a întâmplat? Cu ce te ajut?

— Am descoperit ceva, acum ce trebuie sa fac? De unde să încep să caut lumina?

— Peste tot. Poate fi peste tot. Poate dura foarte mult timp sau foarte puțin, depinde de cât de repede îți dai seama de loc.

— Dar tu știi unde e?

— Asta nu îți pot zice. Acum, trebuie să plec. Mai ai voie să mă chemi o singură dată, dacă nu mă chemi, voi veni eu când găsești locul. Succes, Adeline!

Am rămas singură din nou. M-am așezat pe un perete alb. Tot ce e aici pare a fi un perete. Ăsta să fie vidul? Mă aflu între viață și moarte. Practic, de mine depinde dacă voi trăi sau nu. și voi trăi. Tati, mă întorc la tine, îți promit.

Analizam fiecare loc, fiecare crăpătură, tot ce pare a fi ceva semnificativ sau nu. Mă plimbam peste tot, căutând ceva ce pot găsi și în câțiva ani. Aici sunt ani, secunde? Există timp?

Am mers la lac. Era un loc pe care-l frecventam des cu părinții mei. Nici urmă de lumină. Măcar acum am certitudinea că nu mai apar ceilalți “eu”. Sunt complet singură, iar asta mă făcea să mă simt bine. Cel puțin, relativ, într-un mod impropriu spus.

Eram complet sigură că nu voi mai intra aici, așa că iată-mă, stând în fața cimitirului. Mi-e frică de locul ăsta. Nu înțeleg cum vine chestia asta cu imaginile și locurile care apar și dispar, dar lumina aia nu-i aici. Ar fi trebuit să fie ceva, un semn, dar nu e. E doar întuneric total, iar asta mă neliniștește.

Poate nu trebuie să caut o lumină zburătoare, ci o sursă de lumină. Am mers în unicul loc unde lumina este dată cu scopul de a ajuta. Sala de operații. Este ceva cu locul ăsta. Acum simt, simt că sunt pe drumul cel bun. Acolo trebuie să fie. Simt siguranța.

Mi-am încercat norocul. Am ajuns acolo, iar sentimentul s-a întețit. Becurile acelea mari erau și mai mari. Lumina era orbitoare, iar sala arăta la fel, cu excepția unui mic detaliu. Nu erau toate acele instrumente specifice, ci doar lămpi. Peste tot. M-am dus în fața sursei primare și mi-am amintit că trebuie să chem o persoană. O singură persoană. Inițțial, am vrut să o chem pe mama. Aș vrea să o revăd din tot sufletul, dar trebuie să mă gândesc bine. Oricât de mult aș vrea să o revăd, mama nu mă poate ajuta. Este deja în Cer. Ea este înger. și nu poate veni pe pământ.

— Tati, dacă mă auzi, am nevoie de tine. Știu pe cine trebuie să chem. Te rog, răspunde-mi. Mi s-a spus că mă poți auzi.

A revenit acel sentiment. O revăd pe Bunătate.

— Ai făcut ce trebuia. Acum, spune-i ce te apasă. Va fi bine. Mi-a părut bine să te cunosc, AlterEgo.

Cu ultimele cuvinte rostite, s-a retras pentru totdeauna în eternitate.

— Adeline?

— Tati..?!

Ochii mi s-au umezit iarăși. Nu știam dacă pot să îl ating sau nu, dar pentru un moment, nu mi-a păsat. L-am strâns în brașe, amândoi tânjind după asta.

— Tati, nu cred că avem mult timp. Plămânii mei sunt răniți din cauza unui ciob. E foarte mic, de asta nu l-ai văzut până acum. Te rog, ajută-mă. Ceilalți mă caută și vor să mă ia de lângă tine.

Imaginea a devenit brusc neclară și totul a devenit un vid negru. Ăsta să fie sfârșitul?

****

M-am trezit brusc dintr-un somn profund. Adelinde încă are o imagine caldă în mintea mea. Ceasul îndică ora patru a.m. Mă duc în camera de gardă și anunț că azi operăm. Azi o operăm.

— Nu, domnule Kafka, nu. Este de ajuns. Gata cu operațiile pe Adelinde. A fost torturată suficient.

— Este ultima dată, promit. Știu ce are. Ea.. Ea mi-a spus. De data asta, ea mi-a spus mie.

Mi-au aruncat toți niște priviri de parcă aș fi înebunit cu totul, dar nu e așa. Ea chiar a vorbit cu mine.

M-au ascultat și de data asta, iar la ora șase sala era deja pregătită. I-am oferit o ultimă “bomboană” și am început procedura. Odată ajuns în interiorul ei, în plămân, am început să fiu mult mai atent. Când am văzut un corp strălucitor, mi-au dat lacrimile. Am îndepărtat corpul străin cu grijă, ciobul fiind acum îndepărtat. Asistenții se uitau ciudat la mine, iar eu nu-mi mai stăpâneam emoțiile.

După ce operația a luat sfârșit, am mobilizat-o, am dus-o la terapie intensivă și am așteptam să vedem evoluția.

Adeline a deschis ochii și mi-a fixat privirea. A zâmbit clad, apoi a adormit la loc. Am sărutat-o părintește, am învelit-o și am ieșit pe holul spitalului. Acum era bine. Ea era chiar bine, iar recuperarea va fi cu succes.

În cabinet se vorbea despre mine, iar când am apărut, iarăși s-a lăsat liniște.

— Spune-și ceva. Legați-vă iar de nebunia mea. Nu-mi pasă, acum tot ce contează este că Adeline este bine.

— De fapt, noi voiam să vă cerem scuze. Vă felicităm din toată inima și vă dorim tot ce este mai bun. Recuperare ușoară copilului dumneavoastră. Sperăm că ne ve-ți putea ierta.

Am zâmbit cald tuturor, apoi am ieșit. Inima mea zâmbea din toate punctele de vedere. Acum sunt împăcat cu mine.

***

— Adeline, î?i este foame?

— Vin imediat, tati. Acum mă joc cu Sara.

— Bine, te aștept.

Am văzut-o coborând după zece minute. Părul ei lung, blond și ochii albaștri îmi amintesc perfect de mama ei. Zâmbetul cald și gesturile tandre pe care le are, le-a moștenit de la ea. Sunt mândru de ea și mă simt foarte norocos că mă pot bucura în continuare de minunăția ei. Simpla ei prezență în casă îmi oferă liniștea de mult pierdută. Măcar timpul nu a fost pierdut în zadar. A meritat fiecare secundă de nesomn, de chin. Acum îmi par doar niște coșmaruri care se vor acoperi cu timpul.

Am ieși în parc și ne uitam la nori. Sara a plecat cu părinții ei, așa că sunt doar eu cu ea. Norii se uitau timid la noi, parcă bucurându-se de momentul nostru odată cu noi. O lumină fulgertoare a trecut în goană pe cer. Nici eu și nici ea nu am uitat de acel sentiment ciudat, de acel fenomen care ne-a adus inapoi împreună, doar că nu discutăm despre asta. Doar ne bucurăm de moment, de timpul care nu s-a scurs încă.

Trăim o viață a himerelor, cu iubirea de copil și de părinte, o viață în eternitate, datorită timpului deja trecut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.