Aceeași dihonie, la scară mare

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Am mai întâlnit şi folosit texte circulând pe net fără autor. Mulţumind public în anonimat. Textul de mai jos l-am primit, aşa, anonim, de la Dna Rodica Pârvu, căreia îi mulţumesc de asemenea. Rostul articolului de faţă este de a-l analiza şi, pe cât posibil, dezvolta. Iată-l:

Nu a existat în toată istoria lumii un șef de stat mai împroșcat cu rahat decât Trump. Nici marii criminali, de la Hitler la Stalin și de la Nero la Pol Pot, nu au primit, antum sau postum, atâtea scârne în cap.

Până la 16 iulie, lucrurile au părut să se mențină în limitele unei patologii normale: Trump era scos vinovat de tot ce mișcă pe pământ. Însă, după întâlnirea cu Putin, au luat o întorsătură cosmică. O apocalipsă de hazna s-a abătut peste meșa portocalie a septuagenarului. Casa Albă a devenit Casa Maro.

„Jalnic”, „Halucinant”, „Idiot, „Dezgustător”, „Oribil”, „Idiot”, „Jenant”, „Antipatriot”, „Idiot”, „Trădător”, „Imbecil”, „Rușine Națională”, „Idiot”…

Acestea sunt doar câteva dintre epitetele cu care a fost cadorisit Trump de politicieni și de presă pentru că s-ar fi făcut preș în fața lui Putin.

Fostul director al CIA din vremea lui Obama, John Brennan a cerut punerea sub acuzare a lui Trump pentru trădare: „Conferința de presă a lui Donald Trump (cu Putin – n.a.) a depășit pragul ‘înaltelor infracțiuni și delicte’ (pentru care președintele SUA poate fi inculpat – n.a.) Nu a fost nimic altceva decât trădare. Nu doar că afirmațiile lui Trump au fost imbecile, dar Putin îl are cu totul în buzunarul mic”

Congresmenul democrat Steve Cohen a mers mai departe, făcând apel la o lovitură de stat care să-l răstoarne pe Trump: „Unde sunt militarii? Comandantul suprem se află capturat în mâinile inamicului!”

Chiar și în tabăra Republicană s-au înregistrat reacții indignate: „Este cea mai gravă eroare a președinției sale!”, a fost sentința necruțătoare a lui Newt Gingrich.

Până la urmă, care a fost „trădarea” lui Trump? Care sunt „înaltele infracțiuni și delicte” de care s-a făcut vinovat? Care este „cea mai gravă eroare a președinției sale”?

„A recunoscut în fața lumii că crede în Putin mai mult decât în Statele Unite și agențiile sale”, a explicat realizatorul de la NBC Chuck Todd.

Iată declarația cu pricina a lui Trump: „Președintele (Putin) a contestat cu tărie amestecul Rusiei în alegerile din Statele Unite, și nu văd de ce nu l-aș crede”, în ciuda rapoartelor CIA, FBI și a anchetei procurorului special Robert Mueller, pe care a calificat-o drept un „dezastru”.

Faptul că Trump, speriat de torentul latrinar care i s-a revărsat în cap și de perspectiva de a fi pus sub inculpare, a dat înapoi, spunând că n-a zis ce a zis, nu schimbă fondul chestiunii. Iar acesta este că Trump a avut dreptate.

A avut dreptate să spună că ancheta lui Mueller este un dezastru. De un an și jumătate, acest individ investighează amestecul Rusiei în alegerile din Statele Unite și până acum nu a produs nici cea mai mică dovadă. Dimpotrivă, s-a umplut de penibil: a pus sub acuzare mai mulți hackeri ruși pentru că au postat pe rețelele de socializare poze cu Hillary Clinton, pe post de diavol, făcând „skanderbeg” cu un „Hristos” cu mușchi umflați de steroizi.

Tot Mueller a încercat să arunce în aer summit-ul Trump – Putin, punând sub acuzare cu două zile înainte de întâlnirea de la Helsinki, doisprezece ofițeri ruşi, membri ai serviciului de informații al armatei, GRU, pentru că au spart serverele Partidului Democrat și au dat publicității informații compromițătoare. În actul de acuzare, nu apare nici măcar o dovadă că cei 12 ruși există în realitate și nici o dovadă pentru faptele de care sunt acuzați. Între timp, serverele Partidului Democrat au dispărut fără urmă.

Singurul lucru „concret” pe care îl are Mueller este un dosar „compromițător” despre Trump, fabricat de un fost spion britanic, Christopher Steele la comanda și pe banii lui Hillary Clinton. În dosar se afirmă că Rusia ar avea probe compromițătoare de la orgiile cu prostituate pe care Trump le-a făcut la Moscova. Steele însuși a recunoscut în fața Congresului american că nu are nici o dovadă pentru ceea ce se află în dosar.

Nu sunt toate acestea suficiente elemente să califici ancheta lui Mueller drept „dezastru”?

Dar rapoartele fără nici un fel de dovezi concrete ale CIA și FBI privind ingerința Rusiei cât de credibile sunt? CIA a fost condusă în vremea presupusului amestec de cunoștința noastră mai veche și isterică John Brennan. Cel cu „înaltele infracțiuni și delicte”. Același Brennan care, în 1976, în plin Război Rece cu URSS, a votat în alegerile prezidențiale cu Gus Hall, candidatul Partidului Comunist american!

Dacă amestecul Rusiei în alegerile din 2016 a existat cu adevărat, atunci s-a petrecut în timpul administrației Obama. Ce a păzit CIA a lui Brennan? Dar FBI? Dar celelalte „agenții”, cum formulează Todd? În cazul FBI răspunsul este simplu: Biroul era prea ocupat să blocheze alegerea lui Trump, pentru a sesiza vreo ingerință, fie ea rusească, hotentotă sau extraterestră. Este realitate dovedită, nu o presupunere că șeful Diviziei Constraspionaj a FBI, Peter Strzok discuta pe mail cu amanta lui, justista principală a FBI, Lisa Page, căile de compromitere a lui Trump.

Este o realitate dovedită că cel puțin adjunctul FBI, Andrew McCabe știa cu ce se ocupă Strzok, dat fiind că multe discuții se purtau chiar în biroul lui. McCabe însuși a fost demis pentru că a „scurs” către presă informații clasificate, cu scopul de a-l submina pe Trump.

Este greu de crezut că directorul FBI, James Comey, nu era la curent cu tot acest complot anti-Trump care se clocea în subordinea sa.

Dar cine este patronul acestui „dezastru” de anchetă, care până acum a reușit să pună sub acuzare trei foști membri ai echipei electorale a lui Trump, pentru fapte vechi de ani buni, fără nici o legătură cu alegerile? Cine este Robert Mueller?

Actualul procuror special a fost șeful FBI în perioada 2001-2013. În perioada 2009-2013 a avut loc una dintre cele mai scandaloase afaceri din istoria Statelor Unite: administrația Obama, cu aprobarea directă a secretarului de stat Hillary Clinton, a vândut 20% din rezervele americane de uraniu companiei ruse de stat Rosatom. În aceeași perioadă, evident fără nici o legătură, Bill Clinton a primit pentru o conferință susținută la Moscova 500.000 de dolari. Tot atunci, în conturile Fundației Clinton au intrat circa 3 milioane de dolari, bani rusești.

Însă, directorul FBI, Robert Mueller, nu a considerat suficiente aceste informații pentru a deschide o anchetă. Dacă Trump se înțelege cu Putin este trădare, dacă Hillary Clinton și Obama se înțeleg cu Putin este diplomație. Diplomație a fost când, în 2012, Obama l-a rugat pe Medvedev, mângâindu-l pe mână, să-i transmită stăpânului său, Putin, că va arăta față de el „mai multă flexibilitate”. Diplomație a fost când Obama a semnat un acord catastrofal cu Iranul, „pintenul” Rusiei în Orientul Mijlociu, punând pe deasupra și un cadou de 1600 de miliarde de dolari pentru regimul ayatollahilor. Însă, când Trump a denunțat acordul cu Teheranul este numit trădător. Diplomație a fost când Obama a tăcut mâlc atunci când Rusia a anexat Crimeea, aprobând ca „ajutor militar” pentru Ucraina niște pături și bucătării de campanie.

Trump, în schimb, se face vinovat de trădare în favoarea Moscovei, aprobând trimirea de armament greu forțelor ucrainene, pentru a putea face față mercenarilor ruși în Donbas.

Obama a dat dovadă de diplomație câtă vreme a îngăduit ca aliații săi europeni din NATO să trăiască pe spezele și sub umbrela Americii, făcând afaceri bănoase cu rușii.

Trump este un trădător, pentru că a numit Rusia „inamicul numărul unu al NATO”, și a cerut imperios statelor membre să-și respecte angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru Apărare.

Obama a fost diplomat când i-a lăsat pe ruși să ocupe Siria. Trump este trădător pentru că încearcă să joace din nou un rol în Orientul Mijlociu.

Să nu fim naivi: orice ar fi spus Trump la Helsinki, avându-l pe Putin alături, ar fi stârnit apocalipsa. Pentru că Trump pur și simplu trebuie împiedicat să se înțeleagă cu Putin.

Acesta este rolul pe care l-a avut de la bun început dosarul fabricat de Steele și finanțat de Hillary. Acesta este rolul pe care l-a avut și ancheta lui Mueller. Așa se explică toată această halucinantă campanie de presă anti-Trump la care asistăm de un an și jumătate. Așa se explică frontul comun pe care toți liderii importanți ai lumii (inclusiv Xi Jinping) îl fac împotriva președintelui american.

Toți aceștia pot încheia acorduri politice, militare sau comerciale cu Putin. Nu este nici un pericol! Pentru că ei și Putin nu seamănă câtuși de puțin.

Însă Trump și Putin seamănă. Și unul și altul sunt exponenții noului curent anti-globalist, care pune în pericol actuala ordine mondială. Ei reprezintă o amenințare la adresa tuturor aberațiilor și fetișurilor neo-marxiste care bântuie lumea de azi: multiculturalism, diversitate, corectitudine politică, LGBT. Ei reprezintă o amenințare la adresa dictaturii multinaționalelor asupra statelor-națiuni. Când Trump a amenințat colosul Harley Davidson să nu care cumva să îndrăznească să se mute din America, pentru că „va fi taxat cum nu a mai fost niciodată”, sudori reci au curs pe spinările CEO-ilor din lumea întreagă.

Iată de ce Trump și Putin trebuie împiedicați să se înțeleagă. Cu orice preț!

Prima mea impresie de lectură a fost că din spatele textului transpare figura celui mai mare păpuşar. Nu-i voi rosti numele. Dar iata un articol mai mult sau mai puţin lămuritor: http://evz.ro/soros-puterea-umbra.html. Din care vom tăia numele păpuşarului:

Prefațată de publicistul Adrian Pătrușcă, Puterea din umbră, cartea lui David Horowitz și Richard Poe, este, până, în prezent, singura documentare serioasă, contrasă într-un volum, care dezvăluie, cu istorii incontestabile, informații oficiale și declarații publice, metodele prin care magnatul acționează, prin care și-a construit rețeaua globală cu ajutorul căreia influențează politic, fără să fie mandatat de nimeni, viețile a miliarde de oameni.

Volumul, opera a doi cercetători americani, a fost scris în urmă cu zece ani, atunci când nu se știau prea multe despre mașinăria puterii din umbră, iar numele miliardarului abia dacă era menționat.

Cartea are, așadar, meritul de a devoala un mecanism subversiv de influențare a politicii și a statelor, pe care îl vedem, astăzi, la lucru și în România. Cartea este cu atât mai relevantă, cu cât cei doi cercetători americani studiază un caz-școală: acapararea de către… a Partidului Democrat din SUA, prin intermediul protejaților săi, în principal Hillary Clinton. Partidul Democrat a devenit practic principalul vehicul de promovare a ideologiei globaliste a lui… aşa cum o confirmă cei opt ani de mandat la Casa Albă ai lui Barack Obama. De aici, mai departe, este descris traseul miliardarului spre cele mai înalte și ascuse coridoare ale puterii, cu ajutorul manipulărilor, șantajelor, intimidărilor și campaniilor de presă, parte integrantă din arsenalul puterii/partidului din umbră.

Multe dintre numele care apar în carte nu vor spune mare lucru publicului român, după cum nu au spus la momentul apariției nici celui american, însă tocmai aici constă relevanța cărții. Ea descrie centrele ascunse de putere și decizie, oamenii aflați în afara reflectoarelor, păpușarii nevăzuți ai vieților noastre.

Horowitz și Poe nu neglijează nici expansiunea mondială a imperiului…  concretizată în demolarea unor regimuri legitimate prin vot, prin aceeași rețetă a ONG-urilor infailibile, a protestelor de stradă controlate ocult și a revoluțiilor colorate.

Cartea dezvăluie, de asemenea, aspectele mai puțin cunoscute din biografia sa, pe care „filantropul” a încercat să le ascundă. De la colaborarea cu ocupația nazistă din Budapesta și rememorarea acestei perioade ca fiind „cea mai frumoasă” din viața sa, trecând prin condamnarea din Franța pentru escrocherii financiare, Horowitz și Poe analizează fără teamă parcursul celui care se doreșteşte a fi, după propria-i mărturisire, Dumnezeu.

Puterea din umbră reprezintă o carte extrem utilă tuturor celor care vor să decripteze cum s-a construit și cum funcționează cea mai puternică, bine ascunsă și toxică rețea de putere globală.

Articolul lui Iuliu Vlădescu, citat in extenso mai sus, are un dublu rol: pe de o parte semnalează o carte care lămureşte în bună măsură mecanismul multor fenomene globale lesne de recunoscut. Unele vizibile şi în România. Pe de alta oferă o foarte bună grilă de lectură a textului anonim, primit de la Dna Rodica Pârvu. Din perspectiva extrem de utilei cărţi a lui Horowitz & Poe, textul anonim clarifică punctual fenomenologia skizoidă în spaţiul american. Horowitz şi Poe explică, folosind un foarte mare număr de fapte punctuale, fenomenul luării în stăpânire a Partidului Democrat (cu tot cu presa controlată de acesta) de către puterea din umbră. Proces care seamănă, mai degrabă, cu unvadarea unui organism de altul, decât cu o infecţie cu patogeni. Doctrina Partidului Democrat fiind oarecum înrudită cu cea ultraradicală a puterii din umbră, penetrarea şi înstăpânirea fiind mai facile. Desigur, o atare interacţiune, al cărei mecanism e similar cu cel biologic, presupune şi o anume reacţie imunologică. În cazul Partidului Democrat, reacţia imunologică la agresiunea (s-o spunem pe şleau) puterii din umbră e neglijabilă. În cazul celui Republican nu e totală, există o anume penetrabilitate şi a organismului acestuia, dar reacţia la infestare e esenţial diferită. Nu se poate vorbi de o penetrabilitate medie a populaţiei americane. Aceasta e din ce în ce mai polarizată. Poate în mi mare măsură decât în România.

Nici unul din cele două texte nu vorbeşte explicit de legătura organică dintre puterea din umbră şi corectitudinea politică. Aceasta din urmă  fost asimilată de întreaga civilizaţie occidentală. Sau transatlantică. În grade diferite. Puterea din umbră se manifestă, însă, mai ales în USA şi în Europa de Est.

De ce manifestările activistice au explodat în ultimul an şi jumătate? Textul anonim precizează că de la instalarea lui Donald Trump în biroul oval. Pe 21 ianuarie 2017. De ce? Textul lasă raportul de cauzalitate la latitudinea cititorului. Dar cred că e evident. Trump e resimţit de puterea din umbră drept cel mai periculos adversar. Deci prezenţa sa la Casa Albă cere mobilizarea la extrem a tuturor resurselor acestui mediu. Aşa cum am precizat din capul locului, deşi liderul puterii din umbră e cunoscut, am evitat referirea explicită la persoana lui, deci referirea la formula lui David Horowitz o fac la modul impersonal. Să ne amintim de manifestatiile foarte vocale la ceremonia de preluare a mandatului, transmisă în direct cel puţin în Europa şi, probabil, în cea mai mare parte a lumii. Manifestaţiile de ostilitate s-au rezumat la vocalize. Dar a fost vizibilă inserarea grupurilor mişcării antifa. Tăişul, sau vârful de lance al puterii din umbră, batalioanele de asalt ale acesteia. Elemente de care, iarăşi, cele 2 texte articulate nu pomenesc. Dar, sensibilizat de ele, textele, ochiul public le distinge în peisaj.

Totuşi, logica textului anonim e ambiguă. Ea alătură pe Trump lui Putin, pe care instrumentele la vedere ale puterii din umbă, corifei ai liberalismului în sens american, Hillary Clinton şi Barack Obama, i-ar combate, deoarece colaborarea lor prezumptivă le-ar strica jocurile. Să şedem o clipă şi să analizăm. Relaţia între liderii momentului ai celor doi adversari tradiţionali din 1946 încoace nu interzice o anume colaborare. America first, lozinca lui Trump, nu e altceva decât versiunea în oglindă a hegemonismului rus mesianic. Putin nu e deloc mai puţn om de afaceri decât Trump. Dar pentru tema lui de luptă, hegemnia Maicii Rossia, stratul economico-financiar al strategiei e un mijloc, nu un scop în sine. Om de afaceri, preşedintele american lasă impresia prelungirii în politică a meseriei sale, accentuînd-o. Dar cheia înţelegerii politicii sale rămâne America first! Simetrie evidentă. Cu nuanţe complementare.

Dar oare pentru Barack Obama prioritatea poilitică nu era tot America? Textul anonim oferă argumente punctuale împotrivă. Precedentul preşedinte american avea  o viziune globalistă. Care ar fi fost mai accentuată dacă i-ar fi urmat Hillary Clinton.

Să nu trecem prea superficial peste acuzele quasiunanime [presa controlată de Partidul Democrat, înainte de a fi penetrat de puterea din umbră, reţeaua de ong (activă şi agresiva la nord de Rio Grande ca şi la noi), mişcări civice]. Un cal de bătaie e presupusa influenţă a serviciilor ruseşti în campania electorală câştigată de Trump. Iar servicii înseamnă noul tsar. Să admitem, ca ipoteză de lucru, veracitatea acuzelor. De ce ar fi acţionat trustul postacilor de la Kremlin împotriva Dnei Hillary, cu care se vede ca ai lor comanditari se înţeleg asa de bine – apud textul anonim? O ipoteză logică la îndemână ar fi presupunerea tsarului că omul de afaceri fără background politic va fi mai lesne manevrabil. Exact ce-l acuză adversarii săi acum. Personal nu cred. Nu cred că Trump e mai lesne manevrabil de către cei mai eficienţi politicieni din lume. Nu poţi ajunge la standardul său economico-financiar dacă n-ai potenţial combativ şi competitiv. Cred că dyadya Vova s-a păcălit. Presupunând – repet, ca ipoteză de lucru – că ar fi încercat să-l ajute pe Trump, socotindu-l un adversar mai manevrabil, probabil s-a înşelat. Deşi provenind din medii total diferite, stilul ca lider al lui Trump are ceva din cel al lui Ronnie Reagan. Pragmatic, antirutinier, focalizat (doamne, nu focusat!) pe redarea bărbăţiei Americii. De altfel ambii detestaţi de liberalii în sens american. De fapt, la o analiză mai profundă, diferenţa de mediu de provenienţă nu e aşa de adâncă. Actorul şi omul de afaceri provin din cowboy, arhetipul american genuin.

Închei comentariul la cele 2 texte reproduse cu o veste la zi. Ajunsă, întâmplător, la momentul oportun. Avocatul lui Donald Trump nu e altul decât Rudolph Giuliani, fostul primar al New York City.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.