Frica. Analize și configurări

[Cătălin Ghiță. Coliba din mijlocul palatului. Frica și marile idei. București: Cartea Românească. 2018]

de Oana Băluică

 Cunoscut în spațiul românesc mai ales pentru incursiunile sale extrem de originale și documentate cu privire la romantismul european și figura poetului William Blake (despre care a publicat, până acum, două volume), Cătălin Ghiță este, după cum o dovedesc articolele, cărțile și volumele ulterioare, fascinat de conceptul fricii și de întreaga ideatică adiacentă pe care acesta o implică. Pasionat iremediabil de filmele horror și de estetica terorii, cercetătorul este interesat în aceeași măsură de coagulările teoretice și practice ale fenomenului fricii, cu alte cuvinte, acele coagulări care transgresează spațiul eminamente literar, cultural, răsfrângându-se insidios în spectrul vieții mundane. În acest sens, în calitatea sa de director de proiect al unui grup oxonian de cercetare (Inter-Disciplinary. Net), Cătălin Ghiță a organizat, alături de alți cercetători, mai multe conferințe dedicate fricii și anxietății, focusându-se asupra elementelor și evenimentelor secolului XXI, care sunt, în ultimă instanță, la fel de generatoare de frică și supuse manipulării (ideatice, mediatice, literare) ca oricare altele înaintea lor, iar comunicările prezentate de participanții la respectivele conferințe au fost publicate, anual, într-o serie de volume. Intuind (sau descoperind, de fapt) că spațiul românesc nu a beneficiat de aportul unor astfel de idei și cercetări cu privire la teoriile despre anxietate sau despre corelațiile profunde dintre frică și conceptele abstracte pe care societatea le asimilează și perpetuează, transformându-le în categorii aproape ubicuizate, universitarul craiovean propune astfel lectorului român un volum nu doar insolit, ci absolut necesar pentru un spațiu care trebuie să înceapă să-și racordeze conceptele, ideile și cazuistica unor realități occidentale, în esență, globale.

Astfel a luat naștere volumul de față – Coliba din mijlocul palatului. Frica și marile idei, care cuprinde în titlu atât o metaforă preluată de la Simone de Beauvoir (din celebrul volum Le Deuxième Sexe, 1949), cât și subiectul in nuce, legătura inextricabilă dintre frică și marile idei pe care este clădită în genere umanitatea. Înainte de a trece la o analiză mai amplă a volumului, ar trebui să menționez faptul că, fidel unui mod de a gândi bazat pe o perspectivă dialogică, tolerantă și lipsită de prejudecăți sau absolutisme cognitive, Cătălin Ghiță nu propune în această incursiune soluții și răspunsuri tranșante și, cu atât mai puțin, nu afișează un instinct demolator cu orice preț, ci doar schițează, prin apelul la varii discipline și trasee ideatice, un eșafodaj teoretic ce poate permite – în prezența unor atitudini raționale și empatice – o aplicabilitate practică sau, cel puțin, o regândire de pe alte premise a ideilor care ne definesc, în cea mai mare parte a timpului, atât destinul, cât și concepția despre viață, mediul înconjurător și semenii noștri. De altfel, în Introducerea volumului, autorul subliniază cu exactitate miza heremenutică: urmărește „să dezmembreze un ansamblu de arhitectură ideatică (și nu «în spiritul deconstrucției derridiene») a cărui respectabilitate se bazează pe o lungă tradiție a ipocriziei, susținută de mediile autoritare ale societății”, iar, în ceea ce privește frica subsumată de fiecare idee din acest volum, autorul menționează că nu este vorba firește, despre temeri exclusiv personale, insignifiante sau stranii ale fiecăruia dintre noi ci, de frica implicată în ideile mărețe (uneori nobile, alteori pur egoiste), „temeri care ordonează și configurează, prin forța și recurența lor, însuși universul intelectual uman”. Chiar dacă, ab initio, nu toate explicațiile pentru o anumită frică au fost explicitate sau utilizate conform implicațiilor conceptului sau ideii respective (deși, în subsidiar, acestea erau evidente), devine din ce în ce mai evidentă afirmația umoristică a psihologului Rollo May, conform căreia „anxietatea fără motiv tinde să devină anxietate cu motiv”. Cu alte cuvinte, indiferent de auspiciile sub care au fost create și perpetuate unele dintre aceste idei, evoluția și implicațiile acestora s-au transformat, de-a lungul timpului, într-o sursă continuă de anxietate, alimentate fiind de problemele ontologice și gnoseologice cu care ființa umană ajungea să se confrunte la un moment dat. În mod logic, dacă aderăm cu toții la dictonul latinesc conform căruia progressus este in infinitum perfectionis, nu ne rămâne decât să acceptăm faptul că și implicațiile ideilor pe care le evualuăm sau acceptăm se transformă, iar, în momentul în care consecințele acestora nu mai tind către un progres evident, indiferent dacă acesta era sau nu implicit de la bun început, ideile respective trebuie schimbate accordingly, în spiritul progresului.

Care sunt, deci, temerile și ideile inventariate și analizate de Cătălin Ghiță? Răspunsul, concis și revelator este oferit chiar de autor: „religia este citită prin optica unei frici de autonomie, etica, prin grila unei frici de anarhie, inegalitatea de gen, prin optica unei frici de competiție, patriotismul, prin grila unei frici de alteritate, munca, prin optica unei frici de gratuitate și cultura, prin grila unei frici de uitare”. Deși eminamente distincte atât prin consecințele pe care le evidențiază, cât și prin ideatica ce stă la baza formării lor, aceste frici au, totuși, la o lectură mai profundă, un liant comun, cel puțin în accepția pur personală a lectorului de față. Acesta ar consta, la un nivel meta, într-o frică primordială față de schimbarea ordinii existente, într-o frică față de disoluție și dispariție, nu doar fizică, așa cum este evidențiat de autor în privința religiei, ci și administrativă, normativă.

Dacă religia înglobează o teamă tripartită, susținută de lipsa unei autorități divine (conceptul autorității fiind unul extrem de seductiv pentru ființele umane), de existența autonomiei ontologice care implică, în esență, responsabilizarea și asumarea deciziilor și, concomitent, de conștientizarea unei dispariții definitive (în acord cu o lume laică, în care singurul destin este cel din cadrul acestei existențe singulare), etica presupune și ea, odată cu frica față de anarhie, și frica față de dispariția unui sistem, de instaurarea haosului, a entropiei, cu alte cuvinte, tot a disoluției la un anumit nivel (a anumitor elemente). Același lucru poate fi spus și în legătură cu problema genului – teama de competiție și stabilirea unor parametri în interiorul sistemului care permit dominația patriarhală, atât practică, dar și simbolică traduce, efectiv, o altă frică, față de dispariția unui sistem; în conformitate cu gândirea falocentrică a celor mai mulți anti-feminiști care se declară îngroziți de un concept pe care îl percep în termeni de superioritate (și nu de egalitate, așa cum ar trebui), egalitatea de gen ar atrage după sine tot o disoluție, a vechiului sistem, o prăbușire a unei ordini înțelese și perpetuate cu bună-știință. Reluând și prelucrând afirmația istoricului Yuval Noah Harari, conform căreia  „genul este o cursă în care unii dintre alergători concurează doar pentru medalia de bronz”, se poate argumenta că obținerea unei medalii de aur de către cealaltă parte ar echivala, în concepția taberei dominante, cu dispariția, anihilarea segmentului masculin, care s-ar vedea plasată, așa cum se argumentează constant, într-o ipostază a emasculării (concept utilizat tocmai pentru a păstra o stare de lucruri stabilită, chiar dacă profund neegalitaristă). Argumentul se păstrează, firește, și atunci când vine voba de relația dintre patriotism și alteritate, iar în ceea ce privește munca și cultura, sentimentul de dăinuire, pus față în față cu cel de uitare, înglobează, din nou, o perspectivă a dispariției, de data aceasta, a unei dispariții care transcende fizicul, prin lipsa unei amprente asupra lumii și prin incapacitatea de a dăinui în memoria colectivă; așa cum a intuit foarte bine scriitorul de origine cehă Milan Kundera, actul uitării este în sine o „anticipare a morții”: „Ceea ce-i înspăimântă pe mulți dintre noi în legătură cu moartea nu este pierderea viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul uitării este și el o formă de moarte cu care ne întâlnim constant în decursul vieții”. Acestea sunt, însă, considerații pur personale și, firește, provenite dintr-o extindere forțată a argumentelor propuse de Cătălin Ghiță. Autorul, în schimb, se concentrează asupra implicațiilor imediate și practice produse în urma evaluării fiecărui subiect, și o face cu rafinament, umor, empatie sau virulență atunci când este cazul (inegalitatea de gen, spre exemplu, nu ar mai fi trebuit să fie o problemă cu care să ne confruntăm în 2018), și este, de altfel, potrivit pentru un intelectual coborât din turnul de fildeș. Spirit profund egalitarist, conciliant și combativ în același timp, universitarul intuiește că mesmerizarea produsă de ideile mărețe nu este lipsită de repercusiuni nefaste, iar demantelarea și dez-vrăjirea unor astfel de concepte și idei constituie un prim-pas în anihilarea efectelor nocive.

Așa cum am subliniat, prima idee analizată se referă la religie și la sistemul de valori pe care viața trăită sub auspiciile unui filon religios le atrage după sine. Recurgând la nume precum Fr. Nietzsche, S. Freud, Shelley sau Józef Maria Bocheński (pentru definirea conceptului de autoritate), Cătălin Ghiță parcurge doct și lejer un întreg segment de istorie culturală, explicând cu răbdare și pertinență joncțiunile dintre autoritate, religie, libertate (în sens modern și postmodern), autodeterminare, toleranță și, nu în ultimul rând, iluzie. Privitor la aceasta din urmă, autorul îl citează pe Gustave Le Bon, care a intuit, foarte corect, că „masele nu doresc adevărul, ci doar iluzii convenabile”. Urmărind această traiectorie, este lesne de înțeles seducția operată de posibila existență a unei divinități omnipotente asupra psihicului uman, scindat între dorința de libertate și aceea de colectivitate, de apartenență, chiar dacă ultima presupune, de la incipit, prezența unui lider, a unei figuri care să conjuge aspirațiile și sentimentul de unitate. Cu toate acestea, nocivitatea unei astfel de autorități provine, așa cum remarcă și autorul, din însăși ideea de tiranie și arbitrar pe care o înglobează, mai ales atunci când nu există niciun segment explicativ demonstrabil științific, ci doar un apel disperat către apartenență și redempțiune: „Dacă ele [n.m. deciziile divine] nu pot fi probate de un set de legi inteligibile intelectului uman, atunci apelul la ele este nul și neavenit, deoarece astfel se deschid larg porțile oricărei tiranii. Individul care nu-și poate explica gesturile sau faptele în termeni inteligibili și acceptabili în ochii majorității comite un abuz și, prin aceasta, se transformă în dictator. Iar dacă se susține, precum o fac, adesea, credincioșii, pe urmele unui William Cowper […] că Dumnezeu acționează sub pecetea tainei, atunci refuzul de a subsuma experiența religioasă unei experiențe general inteligibile echivalează cu impunerea, în chip dictatorial, a unei duble măsuri de judecată”. În esență, ceea ce propune autorul este – pentru a relua o formulă (foarte dragă mie, recunosc) a pshoterapeutului și scriitorului Irvin Yalom – „să privim soarele în față”, cu alte cuvinte, să ne confruntăm cu perspectiva morții și să o acceptăm ca pe ceva natural, firesc, finalitatea unui ciclu de viață, fără a căuta alte ficțiuni compensatorii care, pe lângă faptul că nu pot oferi o certitudine, cauzează o serie întreagă de alte probleme. În 1971, John Gardner a publicat romanul Grendel, o rescriere a poemului Beowulf din perspectiva personajului antagonic și este, într-adevăr, un roman uimitor, din toate punctele de vedere; dialogul dintre monstru și un înțelept care se presupune că trebuie să îi explice sensul vieții este unul tranșant și, pentru adepții naturii divine, deloc comod. Astfel, înțeleptul formulează o replică devenită emblematică: „Răul abslout este că Timpul se disperesează în continuu, iar a fi prezent înseamnă, de fapt, eliminarea”, după care conchide: „Totul piere: alternativele se exclud”. Este exact și punctul de vedere pe care îl avansează, prin intermediul altor formulări, Cătălin Ghiță în cercetarea sa și, chiar dacă este dificil de asumat de către unii dintre semenii noștri, merită tot efortul, dat fiind faptul că ne scutește de fabricarea unor alte probleme deosebit de influente (și inutile) în viața noastră și, nu de puține ori, cu rezultate catastrofale. De o deosebită originalitate este și alonja acestui capitol, dedicată ateismului românesc, subiect nediscutat în forurile culturii române mainstream, ceea ce nu face decât să dovedească, încă o dată, acribia și seriozitatea intelectuală cu care autorul concepe un atare demers.

Cel de-al doilea capitol se axează asupra conceptului de etică și a definițiilor acestuia, care sunt și ele, multiple, restrictive sau relative, iar, în devoalarea acestor aspecte, autorul abordează și problema tabuurilor. Cu luciditatea-i caracteristică, cercetătorul propune, firește, definiții axate pe grijă, toleranță și empatie pe urmele unei aserțiuni a lui Richard Dawkins: „Să încercăm să predăm generozitatea și altruismul, deoarece ne naștem egoiști”. Cu toate acestea, accepțiunea personală este mult mai nuanțată decât a britanicului, apropiindu-se mai mult de privirea empatică și globală a celor doi parteneri de dialog din volumul Nu sperați că veți scăpa de cărți – Umberto Eco și Jean-Claude Carrière. Astfel, Cătălin Ghiță subliniază că „sunt din ce în ce mai tentat să concep etica în termenii unui frumos practic, deci ca o formă insolită de estetic. Și estetica ar putea fi forma desăvârșită a generozității, fiindcă operele de artă aparțin speciei, nu indivizilor”. Firește, intuiția este una de mare calibru – nu sunt actele reprobabile, războaiele și lagărele eminamente inestetice, pe lângă faptul că sunt imorale? Grija umanitară, practicată cu empatie și generozitate nu poate fi, în esență, decât valabilă sub raport estetic. Câte anotimpuri trebuie să trăim în Infern ca să realizăm, într-un final, că Infernul suntem noi și ceilalți, mai precis, modul nostru de a acționa, atât față de propria persoană, cât și față de alții? Cultivarea unui ideal personal estetic, ce ne-ar permite eliberarea de multe frustrări și emanciparea de sub tutela meschinăriei ar antrena, după sine, în mod invariabil, exact acea generozitate care lipsește din interacțiunile noastre umane.

Analizând inegalitatea de gen și pledând pentru instaurarea egalitarismului (în cel de-al treilea capitol), Cătălin Ghiță subsumează inegalitatea de gen unei frici de competiție, aplicând asupra subiectului teoria lui Alvin Toffler din volumul Powershift, cu privire la cele trei mari canale de exercitare a controlului: violența, averea și cunoașterea. Pornind de la aceste observații, autorul demonstrează cum, în dezideratul lor de a supune genul feminin, actanții masculini au apelat, de-a lungul istoriei, la fiecare dintre aceste trei canale, câteodată fățiș, alteori, în mod insidios, controlând agentul feminin nu doar la nivel mentalitar și economic, prin impunerea unor standarde și paradigme inegalitare, ci și la nivelul cel mai profund, de bază – cel al corpului. Pentru a ilustra această stare de fapt,  cercetătorul aduce în prim-plan problema deosebit de spinoasă (deși ea este de o simplitate dezarmantă, în esență) a avortului. Percepându-l, firește, ca pe o manieră de control a corpului feminin, Cătălin Ghiță recurge atât la argumentele cu privire la drepturile omului, care stipulează că fiecare actant are deplină libertate asupra propriului corp, cât și la cele utilizate în mediile impregnate de religiozitate, operând, astfel, și o subtilă corelație între un asemenea fenomen și subiectul religiei, discutat anterior. Nu lipsește din acest capitol nici discuția cu privire la pulverizarea conceptului de gen, o discuție, de altfel, ubicuă în spațiul occidental, dar pe care puțini intelectuali români s-au grăbit să o abordeze – iar abordarea ei, atunci când a avut loc, a fost realizată doar de pe premisele unui conservatorism care o condamnă fără drept de apel, într-un efort de a menține un consens nu doar rigid, ci și dăunător. Alonja capitolului este și ea aleasă cu mare grijă, tratând misoginismul sintagmei de „literatură feminină” și analizând anumite dificultăți terminologice din cadrul forului intelectual și public (cum este, de pildă, diferența dintre sintagma „literatură feminină” și cea de écriture féminine, care a apărut în mediul francofon în anii ’70).

Cu siguranţă, o frică aproape ancestrală, teama de alteritate a dominat, încă de la începuturile civilzaţiei, culisele universului nostru; subiectul celul de-a patrulea capitol este, tocmai de aceea, deosebit de sensibil, dat fiind faptul că pune în oglindă două concepte impregnate de falaciozități și prejudecăți, atunci când nu sunt augmentate de valuri de ură și rasism: patriotismul și naționalismul. Pornind de la definiția lui Benedict Anderson, conform căreia „națiunea este o comunitate politică imaginată”, autorul oferă definiții și explicații adiacente conceptelor de naționalism și patriotism, subliniind că principala diferență dintre cele două se referă la încărcătura axiologică, astfel încât termenul de patriotism are, de cele mai multe ori, o conotație pozitivă, în timp ce naționalismul este perceput într-o lumină negativă. În esență, așa cum remarcă ulterior, este vorba despre „o dialectică dintre apărare și agresiune și dintre retragere și atac”, având în vedere și definițiile propuse de George Orwell, în care acesta trasa natura eminamente defensivă a patrotismului (care nu se bazează pe impunerea unor valori celorlalți, ci doar pe atașamentul față de cele personale), în timp ce percepea naționalismul ca pe o tentativă de a augmenta puterea. În mod evident, frica este un sentiment deseori supus manipulării, iar gradele acestei manipulări se intensifică în mod constant atunci când la mijloc se află o miză politică sau economică. Intuind (în mod corect) că manipularea respectivă nu este apanajul unui spațiu anume, ea mizează pe anumite coordonate mentalitare comune, Cătălin Ghiță prezintă, tot prin procedeul unei puneri în oglindă, manipularea fricii prin intermediul discursului patriotic, axându-se atât asupra spațiului vestic, cât și asupra spațiului estic (prin spațiu, a se înțelege spațiu european). Prin apelul la literatură și canalele media, autorul evidențiază cum limbajul și supralicitarea unor atitudini emoționale pot conlucra pentru a produce atitudini extremiste și acte de un fanatism greu de imaginat; poezia patriotică este un exemplu relevant în acest sens, așa cum sunt și imnurile naționale sau diversele piese culturale canonice care mizează tocmai pe inculcarea unor sentimente de diferență și excepționalitate în locul celor de diversitate și cosmopolitism. Acest din urmă concept este și cel pe care cercetătorul îl plasează la baza conviețuirii viitoare: „[…] devine clar că, dacă este să aibă un viitor, lumea în care trăim ar trebui să îmbrățișeze valorile cosmopolitismului și, în consecință, să subordoneze particularul generalului, în cazul de față, dragostea de țară trebuie să fie substituită de dragostea față de întreaga umanitate”. O atenție sporită ar trebui să acordăm în genere limbajului utilizat în sfera socială, mai ales având în vedere faptul că acesta ne modelează atât intelectul (în aceeași măsură în care este modelat de el), cât și acțiunile ulterioare; așa cum a sublinia foarte bine Umberto Eco într-un volum de referință (Cum ne construim dușmanul), calea cea mai facilă pentru a realiza acest lucru privește cuvintele și încărcătura lor – în primă instanță, ne construim dușmanul tocmai numindu-l în mod simplificator ca atare și evidențiind discrepanțele, limitele înțelegerii și acceptării, în loc să nuanțăm similitudinile. De această manipulare a fricii (a se vedea discursurile cu privire la migranți și solicitanții de azil din Orientul Mijlociu) nu sunt ferite nici mass-media, știrile fiind deseori încărcate cu enunțuri eminamente ideologice, așa-zisele „cuvinte de ordine”, pe care le remarcaseră Gilles Deleuze și Félix Guattari, care anulează sau anihilează o înțelegere anterioară, propunând, în schimb, o realitate fantasmagorică, exagerată și potențată tocmai prin virtuozitățile limbajului. Capitolul despre naționalism și patriotism este extrem de important tocmai dacă este citit prin grila exceselor secolului trecut, a războaielor care au alimentat în mod constant reacții furibunde și am proceda eronat dacă am crede că astăzi suntem feriți de astfel de derapaje. Vilificarea anumitor categorii, naționalități și rase își găsește întotdeauna drumul în spațiul public, indiferent de unde ar porni, iar înțelegerea acestor manifestări impregnate de fanatism (de cele mai multe ori) ne-ar putea pune la adăpost de orice fel de reacții viscerale; așa cum a remarcat cu amărăciune și istoricul Timothy Snyder în volumul său dedicat tiraniei (Despre tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX), „istoria europeană a secolului XX ne dovedește că societățile se pot nărui, că etica poate să dispară și că oameni obișnuiți se pot trezi stând pe marginea unor gropi comune, cu armele în mâini”.

Ultimele două capitole se concentrează asupra fricii de gratuitate (prin glorificarea muncii) și asupra fricii de uitare (prin idealizarea culturii). Determinată de emergența unei etici protestante, munca a ajuns să incumbe, în societatea contemporană, o adevărată „anxietate a statutului”, în termenii unui Alain De Botton. Fiind prezentată ca intrinsec umană, ea a devenit, între timp, obligatorie, după cum subliniază Cătălin Ghiță, iar, în această manieră, nu este dificil de imaginat de ce anumite categorii sociale care nu se încadrează în câmpul muncii ajung să fie stigmatizate și disprețuite, atunci când împotriva lor nu sunt îndreptate adevărate diatribe ale urii. În ce constă această frică față de gratuitate? Autorul o explică foarte bine, concis: „Consider că, în general, oamenii ezită să conceapă munca drept act gratuit deoarece se tem de consecințele acestui fapt: absența unui scop existențial personal. O viață bazată pe contemplație […] pulverizează etica muncii care domină timpurile recente, conform căreia ființa umană ar trebui să fie un agent activ, nu pasiv, al societății”. Și în ilustrarea acestei premise, cercetătorul recurge la două piese literare – Robinson Crusoe și romanul Oblomov – prezentate în antiteză, ca ilustrând două paradigme complet diferite asupra fenomenului muncii; în timp ce primul roman proslăvește virtuțile unei etici capitaliste, cu Robinson Crusoe în ipostaza „singurului actor economic de pe insula îndepărtată”, cu o siguranță conferită de „balanța constantă între cheltuieli și producție”, cel de-al doilea reiterează disficultățile unei firi idealiste și contemplative, moșierul Oblomov fiind un personaj „incapabil de galvanizare în acțiune”, însă, în sens spiritual, viața sa lăuntrică este una extrem de bogată, amplificată de planuri și idealuri nobile, de o contemplație ce slujește subiectul aproape romantic într-o existență dominată doar de capacitățile spirituale și intelectuale.

În mod similar, doar că de data acesta tratând nu doar un scop existențial, ci un instrument al „autorității elitiste”, idealizarea culturii presupune o constantă frică de uitare, o anxietate în fața posibilității de a părăsi universul fără a lăsa vreo urmă palpabilă, recognoscibilă. Tocmai de aceea, moartea culturii este trâmbițată non-stop, prevăzută ca iminentă și fulgerătoare, pe baza unui instinct care determină ființele umane să-și privească propria finitudine în descendența unei prăbușiri culturale. Ironic este că tocmai mecanismele prin care elitele și instituțiile încearcă să salveze cultura, precum inventarea unui canon literar și artistic sau miza pe transcendența artei sunt cele care, în cele din urmă, grăbesc un proces care este, oricum, organic – Cătălin Ghiță are dreptate să considere (e adevărat, cu umor,) canonul drept „coma indusă a operei de artă”. Cumva, chiar și promotorii culturii de consum (creatorii și producătorii de seriale tv, benzi desenate, romane comerciale) au realizat deserviciul pe care canonul literar îl aduce operei în sine; este memorabilă, de altfel, replica unui personaj dintr-un serial de televiziune care, ultragiat de epitetele enorme atașate în școală fiecărui roman în parte ajunge să declare, exasperat, că nici el și nici alți colegi nu au citit vreodată toate acele must-read novels, tocmai pentru că erau catalogate ca must read. Firește, aceasta este o ipostază comic-exagerată a conceptului de canon, însă, așa cum remarcă și Cătălin Ghiță, promotorii ideii de canon se prezintă în ipostaze mult mai sobre, impregnate de autoritarism și conservatorism. Un exemplu concret este cel al lui Harold Bloom (este adevărat, situația era deplânsă cu mare efuziune sentimentală și de Alan Bloom care, într-un acces de supralicitare a culturii elitiste a înfierat, într-un capitol din celebrul său volum, The Closing of the American Mind, consumul muzicii rock, pe motiv că imbecilizează, infantilizează gusturile și, nu în ultimul rând, declanșează un apetit sexual nesănătos), criticul respingând în masă toate curentele nou-apărute în cadrul criticii literare. Afirmând că „niciunul dintre noi nu este mulțumit de relativizarea tuturor valorilor și, pe parcurs, pierdem certitudini semnificative”, Cătălin Ghiță remarcă, de asemenea, că „este curată nebunie să nu accepți transformările istorice la care ești martor”. Fiind conștient că instituțiile de cultură, forurile de educație pot și, uneori trebuie să funcționeze pe baza unui anumit canon, autorul decretează că acesta este totuși nociv atunci când încearcă să „osifice valorile estetice în tentativa de a obține o falsă sincronicitate”; mai mult decât atât, „canonul interzice negocierea culturală, care este fundamentul vieții estetice, qua viață”.

Conștient că nu mai putem „să ne găsim consolarea într-o tristețe profetică”, așa cum evidenția Eliot, Cătălin Ghiță recurge la singurele modalități de care dispune un intelectual pentru a evidenția prejudecățile, abuzurile, falsele concepții, manipulările și tarele societății contemporane – demantelarea, explicarea și analiza acestora, aducerea lor în prim-planul unor dezbateri inteligente, rafinate, cultivate. Coliba din mijlocul palatului este suma acestor încercări, un volum care, cu siguranță, va marca atât lectorii convinși de aspectele dezbătute, de validitatea interpretărilor cât, mai ales, pe cei care sunt încă scindați între anumite alegeri teoretice sau hermeneutice. O veritabilă premieră în spațiul românesc, prin calitatea argumentelor, alegerea subiectelor supuse interpretării, prin recursul la o bibliografie vastă și diversă, volumul semnat de Cătălin Ghiță reprezintă un demers care va incita și va influența toate categoriile de lectori fiind, în același timp, mărturia calibrului unui intelectual care decide să nu capituleze etic și estetic – o mostră de curaj și onestitate intelectuală.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #55 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.