Despre villains numai de bine: monștri, antagoniști, anti-antagoniști și snowflakes

#traiestefantastic

de Andreea Sterea

Citind de curând un thriller polițist construit pe model clasic – polițistul bun vs. criminalul rău – am avut neplăcuta surpriză ca respectivul antagonist, în loc să devină un villain din ce în ce mai bun, a început de pe la jumătatea romanului să se transforme într-o caricatură de om. De la un ucigaș atât de bine conceput că l-a fi făcut și pe Ted Bundy să se învârtă în mormânt de ciudă, individul meu s-a metamorfozat într-odesperate housewife plină de fițe și crize temperamentale de plod răsfățat.

Deși clinic cunosc diferența dintre un psihopat și un sociopat, asta nu justifică nervii pe care mi i-am făcut încercând să înțeleg de ce autorul a ales să își bată joc de cea mai importantă piesă din întreg romanul.

M-am trezit întrebându-mă în ce lume este în regulă ca un antagonist să se transforme într-un snowflake ofensabil din orice și care face greșeli la tot pasul pentru că e prea isteric să se mai poată concentra să fie și malefic? La ce ne-a mai trebuit Polițistul cel Bun? Criminalul cel rău făcea o treabă excelentă și singur ca să devină ridicol și ușor de arestat până și de șeful de post din Cuca Măcăii.

Căci să fim bine înțeleși, fără un antagonist excelent, eroul este de pomană.

Forțe egale și de sens opus? Nu tocmai…

Reduse la esență, lucrurile stau în felul următor: protagonistul și antagonistul ar trebui să fie două forțe de sens opus, inegale în putere, ca balanța să fie înclinată în sensul antagonistului. Fundamental, villain-ul e cel care îl creează pe erou, cel care îi dă substanță. El este cel care îi configurează motivația, drumul de urmat, alegerile și deznodământul. Protagonistul, o pietricică în talpa villain-ului, trebuie să crească și să capete puteri pentru a se transforma într-un adevărat stăvilar în calea Răului.

Personajul negativ nu are nevoie de protagonist ca să existe ori ca să își ducă la capăt planul. Eroul este cel care are nevoie de villainpentru a-și justifica și existența și faptele, niciodată invers.

Cum ar arăta universul Star Wars fără Darth Vader? Ce ar fi Harry Potter fără Voldemort? Cum s-ar derula o poveste bazată pe polaritatea bine-rău dacă nu ar exista un antagonist atât de amenințător încât să pună lucrurile în mișcare și să urnească protagonistul din loc pe calea eroismului?

Poate exista un erou Frodo în lipsa lui Sauron? Clar nu. Ar exista un Sauron în absența Frăției care să i se opună? Fără absolut nici o îndoială. La ora asta am fi toți pui de Uruk–hai.

Numai în prezența unei adversități excepționale se călește caracterul eroului, lucru care este perfect valabil și în realitate.

Dacă ne referim strict la tipul de conflict Individ împotriva Individului, atunci antagonistul ar trebui, așadar, să vină cu o ofertă de nerefuzat: să poată funcționa de sine stătător și să fie credibil din toate punctele de vedere. Ba mai mult, ar trebui să aibă un efect nuclear asupra sufletului tău.

Dacă nu ești cu adevărat înspăimântat de Diavol, cum ai putea să îl iei în serios pe Dumnezeu?

Iubești să îl urăști sau te urăști pentru că îl înțelegi?

Dar ce face un villain să fie credibil și chiar apreciat? Ei bine, avem antagonistul clasic, cea mai răspândită formă de personaj negativ, și anti-antagonistul, o creatură destul de exotică.

Mărturisesc din start că dacă villain-ul nu are o motivație bună de tot ca să facă ce vrea să facă, atunci îmi pierd interesul. Am foarte puține cuvinte de laudă despre antagoniștii Marvel de exemplu, atât de generici că ar putea toți să poarte același chip și nume. Din punctul meu de vedere, nici Sauron nu este teribil de deștept sau de vizionar, dar am să îi ofer beneficiul îndoielii pur și simplu pentru că cei care i se opun îi compensează lipsurile.

Antagoniștii clasici cu adevărat buni vor lucruri foarte concrete, au un plan legat de ce o să se întâmple dupăce își ating scopurile și nu precupețesc nici un efort de a-și duce respectivele obiective la îndeplinire. Prin antagoniști clasici îi înțelegem în general pe cei care vor să cucerească, să distrugă, să capete și mai multă putere, să domine, să aibă câștiguri rapide și nemeritate etc.

Un exemplu de villain clasic și de departe una dintre preferatele mele din toate timpurile este Madeline Mequette din Anotimpul pumnalelor de Andrei Mazilu. Lipsită de ambiguități de diagnostic, contesa este un prototip al antagonistului psihopat, care nu simte nici un fel de remușcare în absolut nici un moment.

Inuman de seducătoare, superb de manipulativă, detașată emoțional, rece, calculată, pragmatică, sigură pe sine și gata să își asume orice risc pentru ca planurile să îi iasă exact cum vrea ea, Madeline devine perfectă ca întruchipare a Răului absolut, dar nu unul lipsit de motivație. Ea nu este un criminal lombrosian, fiară tâmpă sau creatură abrutizată și orfană de rațiune. Din contră.

Scopul ei îi este ei foarte limpede, ne este nouă foarte clar și e atât de simplu, de sincer și de implacabil, încât îl transformă cu forța pe cel mai indolent locuitor din Voss în anti-eroul fascinant care va deveni Aendo Assermore două volume mai târziu. Madeline e o mașină și în calitate de ucigașă în masă, căci asta este, ea ar trebui să stea drept model tuturor scriitorilor care vor un antagonist larger than lifecare să justifice existența și evoluția unui protagonist larger than life.

Mai mult decât asta, însă, Madeline știe și ce o să facă dacă iese victorioasă, lucru care nu se poate spune despre alți villainsmult mai faimoși.

Unul dintre lucrurile care mă enervează din ce în ce mai tare și mai des în ultima vreme este antagonistul care nu ia în calcul și sustenabilitatea proiectului său. Da, vorbesc ca un manager, dar lipsa viziunii unor personaje negative mă scoate la fel de tare din minți ca finalul unor basme.

Știi cum mai toate poveștile copilăriei se termină cu “și au făcut o nuntă mare” și atât? E ca și cum autorul îți transmite în ciudă că nu există viață după căsătorie. Așa și cu antagoniștii. Ei vor să distrugă lumea, oamenii, orice e viu. Și după aia, ce? Beznă și haos. Așa și? Ah, nu ne-am gândit mai departe de asta…

E clar, faptul că ceva vrea să distrugă lumea ca să rămână singur stăpânitor peste nimic pentru mine nu e suficient. Dacă pui în mișcare o intrigă pentru ca la final să te auto-declari… Lord al Prafului și Emanațiilor Radioactive, serios că trebuie să îți revizuiești prioritățile în viață oleacă.

Madeline are un plan. Bolnav, dar un plan fără doar și poate, lucru care o scoate din galeria monștrilor malefici supranaturali, care sunt atât de speciali că n-au ei nevoie de strategii pe termen lung, și o propulsează direct în liga super-grea a criminalilor reali, plauzibili și extrem de periculoși care există printre noi.

În fața contesei Mequette nu ai cum să rămâi indiferent, pentru că este cu adevărat înspăimântătoare. Ca să îl parafrazez pe Steinbeck în introducerea pe care i-o face lui Cathy Ames în La răsărit de Eden, Madeline are sufletul schimonosit, deși în nici un tribunal din lume nu ar scăpa de sentință pe bază de diagnostic psihiatric.

Dacă Steinbeck însă este un zeu benevolent și îi oferă lui Cathy o ieșire demnă din scenă, Andrei nu este atât de milostiv cu Madeline.

Din contră, mânat de un primordial spirit justițiar, Andrei îi oferă contesei o sentință pe măsura crimelor comise (și nu destul de sadică pentru mine, care am înclinații mai mult decât talioniste când vine vorba de pedepse).

Retorica cu care el ne-a obișnuit deja în romanele sale este că Ius vincit omnia,deși întotdeauna va exista un rău și mai mare cu care va trebui să ne confruntăm, așa cum demonstrează în continuarea Anotimpului, căci antagonistul din Jocul necromanților este de o mie de ori mai cumplit decât Madeline (deși mai lipsit de viziune decât ea).

Unul dintre motivele pentru care cred că antagoniștii sunt atât de importanți și atât de fascinanți este faptul că abia așteptăm să aflăm cum vor fi ei pedepsiți. Dihotomia Bine-Rău capătă sens numai atunci când Răul își primește răsplata finală. Iar într-o lume și mai ales într-o țară în care însuși conceptul de Dreptate este din ce în ce mai ambiguu (iar uneori subminat până la ridicol), unii dintre noi ne refugiem în cărți sau în filme căutând un soi de echilibru moral împreună cu satisfacțiade a vedea Răul înfrânt, osândit.

Să dea primul cu piatra cel care nu s-a bucurat sincer când (și mai ales cum) Joffrey Baratheon a primit în sfârșit ceea ce merita.

Calea spre iad e pavată cu bune intenții

Dacă cu antagoniștii clasici lucrurile sunt destul de clare – au parte de condamnarea cuvenită mai devreme sau mai târziu – ce facem cu antagoniștii care fac lucruri rele mânați de cele mai bune intenții sau de cele mai nobile (includeți aici și naive) idealuri? Vorbesc despre acele personaje pe care le considerăm implicit ca fiind rele, ca fiind villainsîn poveștile lor, dar care, fundamental, sunt construite pe principii ale Binelui.

Cel mai cunoscut anti-antagonist din literatura clasică este Javert. Încrâncenarea cu care îl vânează pe Jean Valjean ne înfurie, dar inspectorul se află, de fapt, de partea Literei legii, chiar dacă nu și a Spiritului ei. El este convins că ceea ce face este justificat moral, singurul său păcat fiind acela că vede lucrurile în alb și negru, nefiind capabil să accepte că oamenii se pot schimba. De înțeles, într-un fel, pentru că reformarea criminalilor este un subiect încă sensibil și fără concluzii clare, dar de dragul literaturii, să spunem că pe Javert îl disprețuiești pentru că e obtuz și ții cu Jean pentru că și-a depășit condiția.

Alți doi anti-antagoniști pe care îi prefer oricând “clasicilor” villain ssunt Ozymandias din filmul Watchmen și Thanos (din seria de filme Avengers). Despre Adrian Veidt se spune uneori că este un anti-erou, dar ideea de „Kill millions to save billions” îl transformă pe Ozymandias din punctul meu de vedere într-un anti-antagonist extraordinar de interesant din unghiul moralității.

Cam la fel de interesant cât mi s-a părut tot timpul Theodore Kaczynski (Unabomber), în legătură cu care am și acum sentimente amestecate. Sau Batman, Guy Fawkes, Sombra Negra și restul de vigilantes mai mult sau mai puțini reali și celebri.

Cum facem diferența dintre antagonist și anti-antagonist?

În aceeași idee de „Kill millions to save billions” funcționează și Thanos, deși la el lucrurile sunt ceva mai radicale – kill billions to save the other billions. Sigur, există o fibră morală în cei mai mulți dintre noi care ne șoptește că totuși metoda aleasă de a duce planul la îndeplinire nu este chiar în regulă și, în definitiv, justificarea și raționalizarea genocidului nu este nici pe departe o treabă cu care să fim împăcați sufletește.

Dar între Thanos – animat de o intenție bună în principiu – și senatorul Dawson (așa cum e portretizat în anii lui de glorie în romanul Amendamentul Dawson de Ciprian Mitoceanu) care este în stare să ucidă milioane pentru a salva câțiva puțini “aleși”, pe cine putem prefera?

Despre Dawson am discutat în multe rânduri, fiind unul dintre antagoniștii care mi-au dat nenumărate bătăi de cap de-a lungul timpului. La fel de mânat de idealuri nobile la început, Dawson ne poate scăpa printre degete – este el Rău sau doar un anti-antagonist care, pentru a face lumea mai bună, recurge la metode reprobabile?

Compasul meu moral îmi spune că atunci când trebuie să fac diferența dintre un antagonist pur și un anti-antagonist, trebuie să mă întorc la Ónen i-Estel Edain, ú-chebin estel anim. Fie că te referi la cărți sau la filme (trilogia Stăpânul Inelelor), această frază mie mi se pare esențială pentru a delimita diferite tipuri de rău și de motivații ascunse în culisele comportamentelor ticăloase.

Oferind speranță oamenilor și păstrând nimic pentru tineînseamnă, în esență, un altruism care excede orice interes personal și se poate duce până la auto-sacrificiu. Dacă e valabil pentru erou, de ce nu ar fi valabil și pentru villain?

Un al doilea criteriu care mie mi se pare interesant de analizat atunci când facem diferența dintre antagoniști și anti-antagoniști dincolo de interesul personal este felul în care acești oameni răi intră în conflict și antiteză cu Justiția.

Dacă un personaj încalcă atât Litera legii cât și Spiritul ei, lucrurile devin parcă mai clare – avem de-a face cu un antagonist ca la carte. Nimic din ce face Madeline Mequette nu e în nici o literă și nici un spirit al dreptății. Nu îi poți găsi nici o justificare în afară de propriile-i ambiții.

Pe de altă parte, Thanos și Ozymandias (și chiar și Dawson la început, în trilogia Predestinare genetică) evoluează într-o zonă gri, ambiguă, în care ai nevoie de o mare limpezime a minții pentru a înțelege ce înseamnă pentru ei Dreptate și ce reprezintă ea pentru tine.

În loc de concluzie

Este adevărat că avem parte de prea multe personaje negative în viața reală ca să ne întrebăm cât de negative cu adevărat ar trebui să fie cele inventate. Cu toate acestea, având în vedere că cele reale par a scăpa nepedepsite cu aproape orice, evadarea într-un spațiu ficțional în care un antagonist te face să vrei să vezi Justiția dusă la capăt complet și corect te poate ajuta să îți păstrezi sănătatea mintală și speranța.

Pentru asta, însă, e nevoie de un villain care să îți satisfacă aceste nevoi. Un antagonist bun poate da naștere unui erou bun, la fel cum un anti-antagonist bun te va face să te gândești la modul în care tu însuți te poziționezi față de noțiunile de Bine, Rău și Adevăr – și în definitiv și la urma urmei, nu șipentru valoarea ei de avertisment (dincolo de cea de divertisment) iubim literatura?