poem de Derek Walcott

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Derek Walcott (1930-2017) este un autor din Caraibe, născut în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.

 

#

O scrisoare din Brooklyn

 

Îmi scrie o bătrână într-o caligrafie fină, de păianjen,

fiecare literă parcă tremură, iar eu îi deslușesc mâna cu vene,

translucidă precum hârtia, avansând pe linia

unor gânduri atât de firave, încât firul uneori se rupe.

Iar dacă nu, atunci ața de care atârnă fiecare frază

îmi scapă, dar când o prind, lucește ca oțelul,

și dacă o atingi, vibrează toată pânza.

Mi-l descrie pe tata, dar pe ea am uitat-o

mai repede decât cum moare tata în fiecare an.

Abia îmi amintesc de ea, ghete cu butoni și locul

pe care-l ocupa în biserica de lemn în acele duminici

în care ea putea participa la slujbă,

păr cărunt, voce subțire, mereu încovoiată.

 

„Sunt Mable Rawlins”, zice, „și vă cunosc părinții”.

Tata a murit, doamnă Rawlins, dar binecuvântat fie-vă verbul.

„Tatăl dumneavoastră era un om respectuos și onest,

un bărbat credincios și capabil.”

Față de asemenea laude simple, ce mai înseamnă faima?

„Miniaturist de cochilii, picta cu gingășie cochilii de melci,

se așeza, de obicei la masă, și picta tablouri.”

Tihnei lui Dumnezeu nu-i trebuie ornamente.

Și nici ambiție, nici glorie.

„L-au îngropat acum 28 de ani”, mai scrie, „l-au chemat acasă,

și acum lucrează, sunt sigură, la un tablou mai nobil.”

Puterea unei mâini fragile, răbdătoare și sigure,

undeva într-o cameră slab luminată din Brooklyn,

îmi amintește de datoria sacră față de Cuvânt.

„Acasă, acasă”, poate scrie ea, când mult nici nu mai are de trăit,

solitară, în timp ce toarce firul binecuvântărilor de peste ani,

a cărei frumusețe nu s-a ofilit, dacă, uite, îmi dau lacrimile,

și care nu a fugit de lumea care așa îi separă pe iubiți.

Pentru ea, cerul e locul unde se duc pictorii,

toți cei ce adaugă frumusețe pe scoică și pe melc.

Acolo s-a creat totul, de acolo se trage lux mundi,

și tragi, și tragi, până când firul e tare ca oțelul,

deși, în vremurile întunecate, ar părea că dispare,

și tot acolo se întorc pentru a desăvârși lucrarea Domnului.

 

Așa scrie doamna aceasta în vârstă, iar eu cred din nou.

Cred tot și nu plâng moartea nimănui.

 

(din volumul Selected Poems, 1964)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.