Călătorie prin Lumea Literelor

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Radu George

O rază caldă de soare îi mângâie duios obrazul lui Fabian. Deși ar fi vrut să mai doarmă puțin și să se odihnească după o zi grea, lumina îl deranja atât de tare încât se văzu nevoit să se trezească. Se dezmetici și privi în jur, dar nu recunoscu locul în care se afla. Mai închise ochii o dată, sperând că mintea îi juca feste, însă constată că se găsea pe meleaguri necunoscute.

– Unde mă aflu? Ce se întâmplă? Cine m-a adus aici? Dacă cineva mi-a făcut o farsă să știe că nu e deloc amuzant! spuse adolescentul cu chipul plin de lacrimi și cu o mare teamă în suflet.

Îngrijorat, Fabian începu să cerceteze aceste împrejurimi străine în care se afla. După ce merse timp de câteva ore, privind cu deznădejde locurile prin care trecea sperând să găsească drumul spre casă, el ajunse într-un oraș, care era mult mai mic decât cel în care locuia el. Parcă ar fi fost locuit de niște oameni mititei ca în Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. Sau poate doar i se părea lui din cauza oboselii și a fricii.

Pe un bloc ceva mai mare decât celelalte era un afiș frumos colorat care anunța o lansare de carte. Fabian se chinui să descifreze ce scria acolo, iar după ce se mai apropie puțin de clădire reuși să înțeleagă textul de pe afiș: „Lansare de carte. François Henri Désérable vine în România pentru a-și lansa noul roman Un anume domn Piekielny”.

– De ce ar veni cineva din Franța până aici?! Și de ce vine să își lanseze romanul? Cui îi pasă de romanul lui?! Și mai ales… cine ar citi o carte atât de mare?! Am lucruri mult mai importante de făcut… De exemplu, aș putea să ascult noua melodie a Deliei sau aș putea să mă joc pe tabletă noua versiune Minecraft!

După ce se uită din nou pe anunț, el se așază pe bancă. Măcar avea o certitudine… Cu siguranță se afla în România. Și poate că va întâlni pe cineva care să îi spună ce se întâmplă cu el și unde se află mai exact…

La un moment dat, adolescentul zări pe cineva. În sfârșit putea să ceară și el lămuriri. Fața lui se însenină, trase aer în piept și se duse să îi ceară câteva explicații străinului. Era ciudat… Purta haine diferite de cele pe care le știa el și era mic de statură. Nu doar că ființa care se afla lângă el nu purta pulovere frumos colorate cu dungi și blugi ca adulții pe care îi cunoștea el, dar avea niște haine boțite și maronii, care îi aminteau băiatului de cărțile învechite și prăfuite ale bunicilor lui de la țară.

– Bună ziua! Îmi puteți spune, vă rog, unde mă aflu?

– Bună ziua, străine! Ce vorbă e asta la tine?! Ne aflăm în Țara Literelor! Și tu nu ai ce căuta aici! Deci…. Poți pleca.

– Domnule pitic, să știți că eu sunt Fabian. Locuiesc în București și merg în fiecare zi la școală. Îmi fac zilnic temele și vreau să iau note bune la școală. Materia mea preferată este matematica. Am numai note de 10. Acum îmi poți spune și tu cine ești? Nu cunosc pe nimeni aici și aș vrea și eu să am un prieten.

– Dragă Fabian, cu toate că m-ai jignit, voi fi drăguț cu tine pentru că locuiesc pe tărâmul poveștilor, iar din cărți învățăm doar lucruri bune. Mă numesc Hans și sunt un spiriduș care știe multe. Cunosc și numele tău după cum bine vezi… Îl știam chiar de dinainte să mi-l spui tu. Dacă o să îmi mai zici o dată pitic, o să o pățești! Ai înțeles?! Eu sunt cel mai important meșter de aici. Eu sunt cel care ține evidența cărților din Marea Bibliotecă de pe Tărâmul Literelor. Dacă o carte se rupe, eu o repar imediat.

– Se pare că ești și cel mai modest om de pe aici! zise ironic Fabian. Dar măcar am aflat pe ce tărâm sunt… Îți mulțumesc pentru asta. Și încă ceva… Îmi pare rău că ți-am zis pitic… Eram doar speriat și îngrijorat. Și… dacă nu cer prea multe, pot merge și eu cu tine? Vreau să am prieteni și să scap de singurătate.

– Bine, te iert. Și o să te iau cu mine. Doar că… Pentru a intra aici ai nevoie de permis de bibliotecă. Sper că ai așa ceva!

– Mă tem că nu… Eu nu mă duc la bibliotecă. În timpul liber prefer să stau în casă la televizor, să ascult muzică, să mă joc pe tabletă sau pe noua consolă de jocuri video pe care mi-a cumpărat-o mama de ziua mea. Asta firește… După ce îmi termin temele pentru școală.

– Putem să rezolvăm. Se vede că ești un copil cuminte, așa că o să te ajut. Dacă nu ai permis de bibliotecă, trebuie să mergem la Primărie. Domnul primar, care se numește Scriitor Iscusit, te va pune să semnezi un pact prin care îți asumi că te afli în Lumea Literelor. Trebuie să crezi tot ce vei vedea, vei auzi și vei simți aici și să nu pui prea multe întrebări. Trebuie să fii foarte precaut! Cu cărțile nu e de glumă! Au mai fost și alți oameni ca tine pe aici. Doar că mulți dintre ei nu au fost ascultători și s-au transformat în cărți. Totuși, Zâna cea bună le-a dat o șansă. Dacă un copil va citi cartea respectivă, ei vor reveni la normal și se vor putea întoarce în lumea din care au venit.

– Bine, sunt de acord. Voi face tot ce îmi spui și promit sa fiu cuminte și ascultător. Nu voi face boacăne pentru că nu vreau sa mă transform într-o carte!

Cei doi tovarăși merseră la domnul Scriitor, iar Fabian semnă „pactul ficțional”, după care îl urmă pe noul său prieten pe o cărare îngustă, dar plină de flori frumoase, colorate și parfumate. După aproape o oră de mers, ei ajunseră la o clădire mare și veche. Ușa se deschise scârțâind, iar din clădire ieși o carte umblătoare. Fabian reuși să descifreze ce scria pe copertă – Oscar și Tanti Roz de Eric Emanuel Schmitt. Auzise de acest volum. Cu siguranță i-l recomandase profesoara de română, dar el nu îl citise. Profesorii ăștia! Știu doar să dea copiilor multe teme și cărți de citit! Oare chiar nu au ceva mai bun de făcut pe acasă?!

– Străine, bine ai venit! Te așteptăm de ceva vreme! Eu sunt unul dintre acei copii transformați în cărți. De fapt, eu sunt primul asupra căruia s-a abătut această vrajă nemiloasă. Bea din această licoare și vei deveni prietenul nostru pe vecie! Ai venit aici ca să ne salvezi, iar dacă vei reuși, îți vom fi foarte recunoscători.

Pe Fabian îl învățase mama să nu bea din sticlele pe care i le oferă străinii. El fu, însă, precaut și citi pe etichetă. „Tratament fabulatoriu”. Stătu puțin pe gânduri, însă alese să bea din licoarea primită de la carte. Luă o înghițitură, după care bău până la ultima picătură!

– Foarte bine, dragul meu! Acum ești apt să pășești în minunatul tărâm al fanteziei. Aici te poți vindeca de tristețe, de greutatea apăsătoare a banalului vieții cotidiene, dar și de lipsa de frumos. Trebuie doar să deschizi ochii și să privești cu mare atenție tot ce te înconjoară. Vei vedea cum soarele îți zâmbește, natura te înveselește prin mărețiile ei, iar păsările cântă triluri melodioase. De acum, poți să ai acces la orice carte din bibliotecă. Este suficient să le deschizi, să începi să răsfoiești paginile și imediat vei evada din real și din concret.

– Sună foarte bine ceea ce îmi spuneți, Doamnă Carte. Dar să știți că eu tot vreau să merg la mine acasă! Îmi e dor de mama mea și de sora mea mai mică. În plus, părinții trebuie să fie foarte îngrijorați. Niciodată nu am lipsit atât de mult de acasă!

– Te pot ajuta eu, mai ales că deja ești pe drumul cel bun. Ai intuit numele meu. Eu mă numesc Carte de Fantezie, dar poți sa îmi spui și Doamna Carte. Deși ai băut licoarea ficțiunii și ți-ai asumat rolul de salvator al copiilor transformați în cărți, există o cale de scăpare. Dar pentru asta trebuie să treci trei probe.

– Fac orice pentru a reveni acasă…

– Mai întâi trebuie să mergi alături de prietenul tău la Bibliotecă. Acolo o să găsești multe cărți. Trebuie să cauți între toate acele rafturi o carte pierdută a poetei Ana Blandiana. Se numește Patria mea A4. Poeme noi. E de la Editura Humanitas. Trebuie să o găsești, să o citești și să îmi recitiți versurile de la pagina 103. Să ai succes! Ai doar 3 zile la dispoziție pentru a căuta în câteva sute de rafturi

Fabian ascultă cu mare atenție sfaturile Cărții și merse la Bibliotecă. Prima lui vizită în acest loc. Ar fi preferat să rezolve o întreagă culegere de matematică decât să înoate prin marea de cărți pe care o avea în față. El luă fiecare carte în mână, îi citi titlul și autorul și cu speranță în suflet, caută cartea de care avea nevoie. După două zile și jumătate de căutări, reuși să găsească volumul de poezii pe care trebuia să îl răsfoiască: o carte subțire, de culoare neagră. Pe copertă apărea fotografia unei femei gânditoare, care privea cu atenție într-un punct fix, iar pe spatele cărții era tipărit cu roșu autograful scriitoarei. Răsfoi paginile cu atenție, după care memoră cu luare-aminte versurile de la pagina 103. Acum se putea duce la doamna Carte.

– Doamnă Carte, nu mi-a fost deloc ușor, dar am izbutit. Versurile de la pagina 103 sunt următoarele:

„Doamne, cât de viu poate să fie

Arborele al cărui nume nu îl știu,

Chiar dacă pe frunzele lui de hârtie

Poemele mi le transcriu.”

– Foarte bine. Te-ai descurcat de minune la această provocare. Pentru că ești atât de viteaz și hotărât, îți voi da a doua provocare. Citește poeziile lui Eminescu din Bibliotecă, apoi caută cu atenție numele unui arbore. Îți dau un indiciu… „Pe lângă… fără soț”. Aceasta este ghicitoarea ta. După ce vei afla care este arborele, să îl cauți în grădina Bibliotecii și să aduni 6 frunze cu cuvinte, grupuri de cuvinte și versuri. Transcrie acele versuri care vor rezulta din asamblarea frunzelor, iar după ce vei reuși, să vii la mine. De data aceasta ai la dispoziție doar două zile.

Fabian se supuse și de această dată voinței cărții înțelepte și merse la bibliotecă, unde începu să răsfoiască paginile unui volum de poezii eminesciene. În cartea mare, grea și cu pagini îngălbenite, el găsi poezia „Pe lângă plopii fără soț”. Iute, adolescentul coborî scările și ajunse în grădina plină de arbori. Cercetă cu mare atenție toți plopii și se uită pe fiecare frunză pentru a le alege doar pe cele pe care erau scrise cuvinte și grupuri de cuvinte. Le adună și le bagă în buzunar cu mare grijă. Când le găsi pe toate cele șase, el merse din nou în bibliotecă pentru a îmbina cuvintele. După o muncă grea de asamblare, Fabian obținu trei versuri, pe care le scrise pe o foaie albă. Merse cu acea pagină la Cartea lui Schmitt. Doamna Carte citi cu atenție versurile:

„Mii de ani de-ar ține-o floare, de apoi se veștejește

E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.

Dragostea e nostalgie și puterea e plictis.”

– Foarte bine, dragul meu amic! Se vede că ești un cititor pasionat! Iar dacă nu, vei deveni unul. Până acum, niciun copil care a trecut pe aici nu a reușit să îmbine cuvintele de pe frunze pentru a obține cele trei versuri din Levantul lui Mircea Cărtărescu. Să știi că el e cel mai mare scriitor contemporan român. Cărțile lui sunt destul de greu de înțeles pentru un cititor începător. Dar poți să citești pe viitor textele din volumele pentru copii Care e faza cu cititul? și Bookătăria de texte. Sigur vor fi pe placul tău. Dar până atunci, mai ai o singură probă de trecut. Trebuie să mergi la librărie azi, 31 octombrie, când François Henri Désérable își va lansa romanul. Va trebui sa îl asculți cu atenție, să iei un autograf de la el și să îl folosești drept cheie pentru a reveni la lumea ta.

Fabian nu mai stătu deloc pe gânduri, ci merse la Librăria Fantezia, unde se lansa romanul autorului. El îl ascultă cu atenție pe scriitorul francez, pe care îl înțelegea doar grație traducătorului. Sala era plină de spiriduși din Lumea Literelor, care doreau să ia un autograf de la marele scriitor francez. După ce își termină discursul despre cartea lui, autorul începu să dea autografe tuturor celor din librărie. Când semnă cartea lui Fabian, o minune se întâmplă. Adolescentul dispăru fără urmă, lăsând spiridușii cu gura căscată. Cu toții se întrebau ce s-a întâmplat cu „micul om mare” pe care îl învățaseră să citească de drag cărțile, să viseze în prelungirea lor și să nu mai fugă de cărți. Singurul care se întristase era Hans. Nu reușise să își ia rămas-bun de la prietenul lui.

***

– Trezește-te, Fabian! E timpul să mergi la școală!

– Mamă, am visat ceva foarte frumos! Putem să mergem la librărie astăzi să cumpărăm niște cărți?

– Da, dragul meu, dar cum de vrei tu atât de mult să citești?! Până acum nu citeai nimic. Rezolvai doar probleme de matematică și te jucai pe tabletă.

– De acum înainte voi citi multe cărți. Dar vreau să încep cu Patria mea A4 de Ana Blandiana, Levantul lui Mircea Cărtărescu și Un anume domn Piekielny de François Henri Désérable.

– Dar de unde știi de cărțile acestea, dragul mamei?

– Mi le-a recomandat o prietenă. Doamna Carte din Țara Literelor. Dar despre ea o să îți vorbesc mai târziu. Acum e timpul să mă duc la școală.

 

Despre autor:

RADU GEORGE (n. 09.04.1998, Focșani) este student la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Pasiunea pentru lectură și pentru literatură a dobândit-o încă din copilărie, grație poveștilor spuse de bunicii care l-au crescut. În clasele gimnaziale a publicat poezii și scurte texte narative în paginile revistei „Universul școlarilor”. Pe parcursul liceului s-a remarcat prin participarea la olimpiadele de limba română, matematică și geografie.

A participat la Colocviile studențești BEST Lettres, unde a prezentat lucrări de cercetare despre perioada veche a literaturii române (Textele apocrife în cultura românească), respectiv despre Epoca Marilor Clasici (Interferența artelor în poietica nuvelei Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu).