Dă-mi aripi să zbor din nou

de Rareş-Andrei Dinu

Vali, chitara sa și restul trupei urcă pe scenă. Întreg clubul este cufundat în beznă. Mașina de fum pornește. Reflectoarele se aprind, înfigându-și razele violete în ceața din miezul căreia prind contur siluetele formației.

Dincolo de marginea scenei și de făcliile orbitoare din tavan, Vali simte prezența mulțimii ce s-a adunat să îi vadă. Sunt acolo, în întuneric. Sute de ochi ațintiți către scenă.

Solistul își aranjează mustața sa răsucită, apoi se întoarce către trupă și le face un semn.

Trei bătăi de tobă.

Vali ciupește prima coardă.

Și cântecul începe.

În timp ce degetele sale fac dragoste cu instrumentul, Vali nu mai este acolo. Muzica îl poartă departe de scenă, departe de fani și de trupă. Alunecă pe valurile melodiei, afară din trupul său, smuls din momentul și locul de care este legat.

Se afla pe treptele unei scări de bloc. Lângă el ședea Marius.

— Ce dobitoci! se răsti la un moment dat Marius. Să mor io, ce dobitoci de colegi avem!

Vali dădea aprobator din cap. Amicul său tocmai a fost amenințat de dirigintă cu scăderea notei la purtare pentru că a spart o fereastră. El susținea vehement că era nevinovat, însă un grup de colegi cărora nu le era tocmai simpatic susțineau contrariul.

— Stai liniștit, Mariuse. Știi că nu scade niciodată cu adevărat nota la purtare. Diriga mereu bagă amenințarea asta, încă din clasa a cincea. Și niciodată nu se ține de cuvânt. Doar latră și ea.

— Știu asta. Problema mea-i alta. Nu-i mai suport pe dobitocii ăștia de colegi!

— Hai că nu-s chiar atât de răi.

— Normal că spui asta. Cu tine nu au nimic. Pe viața ta nu încearcă nimeni să se pișe în fiecare zi.

Adevărul era că și Marius o cam cerea uneori. Însă Vali nu avea de gând să aducă asta în discuție. Tăcea din gură și dădea în continuare din cap.

— Hai până sus la mine, îi spuse Marius ridicându-se de pe trepte. Am ceva mișto rău să-ți arăt.

— Ți-ai luat până la urmă chitară?

— Da. Mi-a adus-o frate-miu aseară. Vrei s-o vezi?

— Normal că vreau s-o văd!

Vali se ridică și el în picioare și cei doi intrară în bloc, apoi urcară în apartamentul lui Marius.

Mama sa era în sufragerie, îmbrăcată într-un négligée violet, tolănită în canapea și butonând aproape robotic telecomanda.

— Bună, băieți! spuse acesta. Marius, de ce n-ai spus că vii cu Vali? Vă făceam ceva de mâncare.

— Ne-am hotărât destul de spontan. Am zis să-i arăt chitara.

— Oricum nu mi-era foame, a spus Vali zâmbind. Și după dacă mă duc acasă și nu mai pot să mănânc ce-a făcut mama îmi iau ceartă.

— Ah, chiar așa! Ce mai fac ai tăi? N-a fost niciunul la ședința cu părinții.

— Ce să facă și ei, bine. N-au vrut să meargă. Se cam plictisesc la ședințele cu părinții.

— Cred și eu că ei se plictisesc. Lor nu le spune diriginta de fiecare dată cât de neastâmpărată sau impertinentă le e odrasla.

— Ți-am spus că nu a fost vina mea! spuse Marius enervat.

— Unde e chitara? interveni Vali pentru a evita o ceartă.

— În dormitor. Hai să ți-o arăt.

Instrumentul îi aștepta pe pat, între perne, șezând ca un monarh prețios.

— Ei? întrebă Marius ridicând-o și arătându-i-o mai de-aproape amicului său.

Nu era cu mult diferită de majoritatea chitarelor cu care mai defilau din când în când copiii populari pe la școală. De fapt, singurul detaliu ieșit din comun era o inscripție de pe marginea acesteia.

Întinde-ți aripile și zboară, citi Vali.

— A gravat-o frate-miu. Ca să mă inspire, cred.

— Păi acum îți mai rămâne un singur lucru de făcut?

— Ce lucru?

— Să-ți întinzi aripile și să zbori, răspunse Vali.

Marius zâmbi.

— Mai întâi cred că ar trebui să învăț să cânt la ea.

Cei doi prieteni începură să râdă.

După un moment de tras sufletul, solistul trupei salută publicul și le mulțumește că sunt acolo, alături de ei. Mulțimea, cuprinsă de extaz, răspunde într-un ropot de aplauze și strigăte.

Vali trage în piept fumul ce inundă scena, în timp ce luminile devin din ce în ce mai calde, mai sângerii. Își mângâie tandru corzile, apoi începe să își treacă iar pana peste ele, pierzându-se într-un nou cântec.

Au trecut doi ani de când Vali și Marius au terminat generala. Erau acum la licee diferite, însă se vedeau pe cât de des puteau.

Vali își cumpărase și el o chitară la scurt timp după amicul său, ca să învețe împreună. Însă nu era nici pe jumătate atât de pasionat pe cât era Marius.

Când vorbea despre muzică, fie că era vorba de un ritm, de un acord nou pe care îl învățase, de o trupă sau un cântăreț, Marius părea a fi un sac plin cu vise. Părea a avea aripi.

— Degeaba râzi tu acum, îi spuse Marius într-o seară pe când plecau de la un concert. Într-o zi, o să fiu și eu ca ei. O să vezi!

— Marius, chiar crezi că o să se mai poată trăi din asta? Ai văzut și tu ce muzică de rahat se cere acum. Tu nu vrei să cânți prostii d-alea. Tu vrei să cânți cu adevărat. Dar nu mai merge să fii Kurt Cobain în ziua de astăzi.

— Dă-o dracului că aia nu e muzică! Să mor io dacă aia e muzică! Eu o să reușesc. Și știi de ce?

— De ce?

Marius răspunse cu cea mai inocentă și sinceră voce pe care Vali a auzit-o vreodată ieșind din gura sa.

— Pentru că o să am despre ce să cânt.

Și chiar avea. Era încă un amărât de adolescent, însă deja se putea lăuda cu o viață plină. Plină de răni. Iar rănile acelea au lăsat cicatrici. Tatăl său a dispărut din viața sa când avea vreo zece ani. Fratele său, care pentru o bună perioadă de timp a fost ruda lui preferată, a devenit un bețiv coleric. Iar mama sa, singurul membru al familiei în care cândva mai putea găsi sprijin, era mai tot timpul ocupată și stresată din cauza banilor. Spera ca măcar unul din fii săi să facă ceva cu viața lui. Nici nu voia să audă de visele sale de muzician. Și, de parcă toate astea nu i-ar fi fost de-ajuns, în opt ani de școală generală a avut un singur prieten. De când era la liceu părea să se înțeleagă puțin mai bine cu oamenii din jur, dar nu se putea apropia de ei. Unii dintre ei chiar și-ar fi dorit să îi fie prieteni, însă îi era greu să li se deschidă. Reușea, rareori. Atunci când își aducea  cu el chitara.

— Vreau să fiu și eu ca ei, a spus Marius. Vreau și eu pe scenă. Este singura mea șansă de a nu o lua razna.

— O să ajungi pe scenă, i-a spus Vali zâmbind. Chiar o să ajungi. Și or să-ți crească aripi. Și o să zbori. Exact așa cum scrie pe chitara ta.

— Oh, am acoperit gravura aia.

— Ai acoperit-o? Cum? De ce?

— Mi-am vopsit chitara acum câteva săptămâni. Arăta prea banal și am zis să îi adaug un strop de culoare. Plus că gravura aia îmi amintea mereu că e de la frate-miu. Și de când a luat-o razna nu prea mai vreau să îmi amintesc de el.

— Trebuie să fie foarte aiurea. Tu și fratele tău erați foarte apropiați.

— Eram. Dar ce poți să-i faci dacă a ales să iubească sticla mai mult decât familia? Uneori mă gândesc că…

— Că ce?

— Uneori mă gândesc că sticla este pentru el cum e chitara pentru mine.

— Un refugiu?

— Un prieten. Toată faza asta cu tata, ne-a afectat destul de tare.

— Poate că ai dreptate. Oricum, tot fratele tău rămâne.

— Nu e singurul, spuse Marius zâmbind. Și tu ești fratele meu, Vali.

— Și tu al meu.

Spectacolul este deja la jumătate.

Cât timp solistul prezintă următoarea piesă, basistul se apropie de Vali. Îl felicită pentru cum i-a ieșit solo-ul din piesa pe care tocmai au încheiat-o. Vali îi mulțumește, cu toate că știe prea bine că acele laude nu i se cuvin.

Reflectoarele încep să se stingă și să se aprindă din ce în ce mai repede. Razele acestora se zbat într-un dans sălbatic și multicolor prin ceața izvorâtă din mașina de fum. O nouă melodie începe.

Era ziua lui Marius. Împlinea optsprezece ani. Când Vali și-a serbat majoratul, a închiriat subsolul unui bar și a dat o petrece cu vreo douăzeci de invitați. Marius a sărbătorit acasă cu mama și fratele său, Vali și Crina, o amică de la liceu. Erau toți strânși în jurul unei mese, în mijlocul sufrageriei.

— V-a plăcut tortul, copii? îi întrebă mama lui Marius în timp ce strângea farfuriile.

— A fost foarte bun, răspunse Crina. Mai ales glazura!

— Marțipanul e preferatul lui Marius.

— Mi-aduc aminte de la ziua mea dintr-a patra, spuse Vali. Mi-a mâncat toată glazura înainte să apucăm să tăiem tortul

— Ce hoțoman! remarcă fata.

— Eram mic și rebel, spuse Marius. Și pofticios.

— Erai hoțoman, întări fratele său zâmbind. Când erai mic, oricând vedeai ceva ce-ți plăcea, luai. Nu știam ce se ne mai facem cu tine.

Fratele lui Marius nu mai pusese gura pe alcool de luni bune. Lucrurile păreau a merge din nou bine între el și familie. Sau, cel puțin, nu mai erau o familie la fel de disfuncțională ca înainte. Nu erau încă perfecți, dar, până la urmă, nicio familie nu este.

Se auzi deodată soneria. Mama lui Marius privi pe vizor. Nu deschise ușa.

— Cine e? a întrebat fratele alăturându-i-se lângă ușă.

— N-n-nimeni.

Soneria sună din nou.

— Cum nimeni? Sună singură?

Acesta dădu să se uite și el, însă mama îl opri.

Se auziră apoi trei lovituri de pumn în ușă.

— N-n-nu deschide, spuse femeia.

Chipul acesteia era palid, iar privirea îi era îngrozită.

Încă trei lovituri de pumn.

Tânărul privi pe vizor. Un sentiment de furie aspră încolți în sinea sa, înroșindu-i fața și încruntându-i fruntea. Deschise ușa.

— Ce mama dracului cauți aici?

În prag se afla un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu plete nespălate și un început neîngrijit de barbă căruntă. Purta o pereche zdrențuroasă de blugi și o cămașă albă. Iar ochii roșii ai acestuia erau brăzdați de lacrimi.

— Salut fiule, spuse bărbatul.

— Ce dracului cauți aici? întrebă tânărul încă o dată, încleștându-și pumnul.

— Am… Am venit să îi spun la mulți ani lui Marius.

— Tată?! strigă băiatul din capul holului.

— Marius… spuse tatăl său cu o voce sfârșită. Te-ai… te-ai făcut așa de mare. Ești… Ești bărbat acum.

— Nu mulțumită ție, spuse fiul mai mare.

— Copii. Nu… nu am venit să pretind nimic. Am vrut doar să vă văd.

— După opt ani! izbucni mama. Ai dispărut ca o nălucă din viața lor, n-ai dat niciun semn timp de atâta timp și-acum te-ai gândit să-i vezi?

— Ți-am lăsat tot ce aveam. Nu ai înțeles atunci și se pare că nici acum nu înțelegi… Nu mai puteam să stau. Cu cât stăteam mai mult cu atât mai greu era să plec.

— Ce nu înțeleg? întrebă mama înlăcrimată. Cum aveai vise mărețe de artist și simțeai că soția ta și cei doi copii ai tăi te țineau legat? Cum a trebuit să pleci ca să ajungi să dormi pe străzi și să scrii poezii pe care să nu le citească nimeni? Stai calm, după atâtea nopți nedormite am înțeles. Am înțeles perfect. Ce nu înțeleg e de ce te-ai mai întors.

Bărbatul scoase o cărticică din buzunar și i-o oferi.

El era autorul. Iar titlul volumului era Visele unui zburător fără aripi. Femeia o deschise și citi dedicația de pe prima pagină: Familiei mele.

Dădu drumul cărții pe jos.

— Tu nu ai familie, spuse aceasta pe un ton sobru și rece, întorcându-i mai apoi spatele.

Apoi, sub privirile uimite ale lui Marius și ale invitațiilor acestuia, pumnul fratelui său mai mare se izbi de falca tatălui lor, dându-l cu capul de tocul ușii. Arcada bărbatului se deschise, lăsând un fir de sânge să i se scurgă pe lângă ochi.

Tatăl nu ripostă. Făcu doar un pas în spate, iar ușa se trânti după el.

Mama băieților izbucnii atunci în plâns, iar fiul cel mare se așeză pe jos, rezemat de perete, privindu-și pumnul încă încleștat.

Marius fugi de-a lungul holului și se închise în camera sa.

Crina încerca să o liniștească pe mama lui Marius, ajutând-o să meargă până la canapea. Vali se duse la camera amicului său.

Ușa era încuiată. Bătea la ea, însă fără răspuns.

— Marius? Marius, ești bine?

Nu se auzea nimic. Continuă să ciocănească. Și în timp ce-și lovea degetele de ușă, îi veni o idee. Începu să își calculeze ciocănitul, bătând ritmul melodiei lor preferate, All Apologies de la Nirvana. Apoi un sunet începu să se deslușească de dincolo de ușă. Nu era vreun strigăt sau vreun plâns. Era o chitară.

Vali tocmai plecase de la aeroport și se îndrepta spre casă.

Era student în anul al doilea la o universitate prestigioasă din Mare Britanie. Studia business și antropologie, o alegere pragmatică pe care prietenul său cel mai bun o criticase adesea. Uneori și el își punea întrebări despre drumul ales, dar de cele mai multe ori era mulțumit. Și, pe lângă asta, îi plăcea la nebunie viața din vest.

Acum însă, se întorsese în țară. Și nu din motive fericite. Se întorsese pentru o înmormântare.

Se întâmplase cu trei zile în urmă. Marius îi spusese mamei sale că renunță la facultatea de arhitectură — la care dădu-se mai mult silit — pentru a își urma în sfârșit visul său de a deveni muzician profesionist. Mama sa, care vedea în viitorul mezinului său unica în speranță a familiei, mai ales după ce fiul cel mare revenise la patima sticlei după vizita tatălui, nu putea vedea această veste decât ca pe un dezastru. În ochii ei era o pură nebunie, genul de nebunie ce o făcuse să se îndrăgostească de fostul ei soț, dar și care le distrusese familia. Vestea a generat un schimb de replici aprinse, țipete și insulte. Iar la final mama, cuprinsă de furie și dezamăgire, și-a dat copilul afară din casă. Așa că Marius și-a luat cu el chitara și a plecat.

A fost găsit a doua zi, sub un pod, alb la față și rece ca asfaltul pe care zăcea. Leșul său strângea în brațe o scrisoare de adio și chitara sa mult iubită, care, în mod miraculos, supraviețuise impactului cu solul fără nicio zgârietură.

Ajuns acasă, Vali a fost întâmpinat călduros de părinții lui. După ce s-au asigurat că fiul lor este în regulă, i-au spus că îl aștepta cineva în camera sa. Tânărul și-a lăsat bagajul în sufragerie și a urcat scările. La etaj, ușa camerei sale era larg deschisă. Iar în mijlocul încăperii, așezată pe un scaun, era Crina. Avea în brațe o chitară. Chitara lui Marius.

— Mama lui Marius m-a rugat să ți-o aduc eu, spuse fata. Marius a cerut în scrisoarea de adio ca tu să ai grijă de ea. Spunea că tu și chitara asta ați fost singurii lui prieteni adevărați. Și chiar ați fost.

Vali privea tăcut instrumentul.

— Ești bine? l-a întrebat îngrijorat părintele.

— Și tu i-ai fost o prietenă bună, Crina.

— Am încercat. Chiar am încercat pe cât am putut. Dar nu am reușit să fiu atât de aproape de el pe cât ai reușit tu, chiar și-atunci când erai la mii de kilometri distanță. Cumva, doar tu ai reușit să îl înțelegi.

— Nu e vina ta. Nu se lăsa văzut de oricine. Poate doar atunci când cânta.

Fata a dat din cap și s-a ridicat, lăsând chitara pe scaun.

— Ai grijă de amintirea lui, spuse Crina ieșind din cameră. Ne vedem la înmormântare.

Tânărul o salută printr-un gest din cap în timp ce fata dispăru pe scări în jos.

Vali închise ușa camerei, apucă instrumentul și se așeză pe marginea patului ținându-l în brațe.

Ciupi timid una dintre corzi și lăsă sunetul vibrației sale să îl pătrundă până în măduva oaselor.

— De ce ai făcut asta, Marius? De ce?

Mai ciupi o coardă. De data asta, i se păru că în sunetul acesteia deslușea un ecou. O voce. Un strigăt. Apoi observă ceva scrijelit pe marginea chitarei. Dă-mi aripi să zbor din nou.

Vali acordă chitara, scoase dintr-un sertar o veche pană pe care o cumpărase în liceu și începu să cânte.

Concertul este la final. Solistul trupei mulțumește publicului și prezintă pe rând fiecare membru al trupei. După care trupa părăsește scena în aplauze. Sunt conștienți însă că spectacolul nu s-a terminat încă. Stau în culise și ascultă strigătele mulțimii ce nu are de gând să plece acasă fără un bis.

La cererea fanilor, trupa revine în lumina reflectoarelor. Și, pentru ultima oară în această seară, muzica inundă încăperea.

Iar Vali se dizolvă, dispare de pe scenă și se afundă într-o altă lume, lăsându-l încă o dată pe Marius să iasă din chitară. Acesta pune stăpânire pe trupul amicului său, iar cicatricile sufletului i se deschid, din ele curgând raze de lumină și sunet ce se împletesc armonios și se transformă într-o pereche strălucitoare de aripi. Pe scenă, cu chitara sa în brațe, Marius zboară din nou.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.