(pași mărunți)
de Gelu Teampău
În calitatea noastră de persoane, avem anumite trăsături care ne plasează în context social și cultural în funcție de parametri externi nouă, precum instituții, obiceiuri, norme etc. Astfel, putem fi simultan cetățeni ai unui stat, angajați ai unei firme, fii, soți sau părinți, membri ai unor comunități confesionale sau profesionale și așa mai departe. Uneori, unele dintre aceste atribute identitare pot fi mai importante decât altele, iar alteori pot fi ignorate. De exemplu, în momentul în care ne prezentăm la ghișeu pentru plata impozitelor, contăm în calitatea noastră de contribuabili mai mult decât în calitate de părinți ori numismați. Dacă, în schimb, ne găsim în situația în care trebuie să oferim un sfat de viață unui prieten, nu contează deloc cărei circumscripții fiscale îi aparținem. Bineînțeles, depinde în primul rând de noi pe care dintre aceste dimensiuni identitare insistăm, pe care le prețuim și pe care alegem să le dezvoltăm. Dar există unele care ne depășesc capacitatea de influență, ele fiind formulate independent de intenția noastră și de acțiunile pe care le întreprindem, dacă nu cumva parcurg traseul invers celui pe care îl dorim.
Cu unele astfel de trăsături ne trezim pe nepusă masă, nefiind conștienți că putem deveni vreodată subiectul lor. Dar nu ni s-a întâmplat niciodată să aflăm că lumea ne consideră zgârciți deși ne-am dat întotdeauna și cămașa de pe noi? Poate că cineva ne-a cerut cândva o mie de dolari împrumut și nu am avut să i-i oferim, iar ca urmare ne-a scos vorbe care au prins rădăcini și contur de etichetă care ne va urmări întreaga viață, indiferent de ce vom face mai departe. Evident, cei care ne cunosc și ne apreciază, nu vor cădea în această capcană meschină, însă să ne imaginăm că persoana noastră devine o personalitate. Adică vom fi recunoscuți public datorită competențelor profesionale, realizărilor deosebite, funcților deținute ori unor trăsături de caracter exemplare. Suntem în orice moment o persoană, dar pentru a fi o personalitate, trebuie să fim recunoscuți ca atare de către ceilalți. Desigur, putem deveni personalități locale, recunoscute de o comunitate, naționale ori globale. Putem fi personalități de moment, de context, sau istorice, recunoscute și mult dincolo de dispariția noastră. De reținut că nu e necesar să fim personalități pozitive. O canalie patentată într-o poziție influentă va avea posteritatea asigurată într-un mod mai durabil decât un poet reținut și modest care iubește în taină și ale cărui creații se vor irosi în vâltoarea timpului. Iar aceasta, deoarece istoria nu are obligația să fie corectă ori revanșardă: ea este, sau ar trebui să expună, ceea ce a fost, pur și simplu.
Dar, să revenim. Statutul de personalitate depinde atât de acțiunile și de atitudinea noastră, cât și de percepția și de aprecierea celorlalți. Funcțiile importante nu garantează acest statut: au existat președinți americani care mai sunt amintiți doar în compendiile de istorie. Au existat însă nebuni simpatici care sunt amintiți în anumite comunități și peste decenii. Există o a treia treaptă, în care persoana noastră, ca să spun așa, nici nu mai contează. Sau contează doar ca fapt divers, ca efect narativ. Este momentul în care devenim personaj. Momentul în care, altfel spus, nu ne mai aparținem. Primul impuls este să considerăm personajele ca ceva exclusiv imaginar, existând doar în paginile romanelor sau ale povestirilor, în lumile de celuloid sau în memoria colectivă. Nu avem dovezi ale existenței lui Ahile, dar este o prezență în mintea tuturor, sau măcar a celor care au trecut prin școală, mai influentă decât a unor persoane reale cu care au intrat în contact. Uneori, chiar și decât a profesorului care a vorbit la curs despre el. Știm că astăzi trăiesc pe planeta noastră în jur de șapte miliarde și jumătate de oameni. Pe câți îi cunoaștem? Oare un brutar din Noua Zeelandă este pentru noi mai relevant decât Robin Hood, deși este real, în carne și oase?
Dar oare personajele literare nu au avut la bază persoane reale? Aceasta este o întrebare-capcană nu pentru că nu ar avea răspuns, ci pentru că răspunsul ei este irelevant. Putem deveni personaje încă din timpul vieții. Napoleon, de Gaulle, Churchill sau Ceaușescu au fost personaje de legende moderne, de scenarii literare sau de bancuri. De fapt, când două persoane vorbesc de o a treia în absența acesteia, ea devine automat un personaj. Nu vorbesc aici de amploarea epică a personajului, ci de mecanismul funcționării acestei identități. Aș îndrăzni să spun că putem deveni personaje chiar și pentru noi înșine, atunci când ne imaginăm cum ne-am comporta în anumite situații. Iar dacă marele da Vinci afirma, pe bună dreptate, ogni dipintore dipinge se, orice creator se are pe sine drept protagonist al propriei creații. Iar aici, stimate domnișoare, stimate doamne și stimați domni, este locul în care se nasc miturile.