Unde s-a ascuns comunismul?

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Prin anii 80 circula un slogan, în partea de lume în care ne străduiam să respirăm. Pământul – o navă cosmică. Nu era complet fără sens. Dar, dincolo de latura propagandistică, era lesne de contrazis formal. Primul contraargument, pe care partea de lume ţintită de propagandă nu se obosea să-l formuleze, refuzând polemica, era elementar. O navă, fie ea fluvială, oceanică sau chiar cosmică presupune o organizare bazată pe disciplină ierarhică. Şi mai ales un căpitan. Depozitar al responsabilităţii pentru întreaga navă. Or, tocmai aici era problema. Nimic mai impropriu pentru o lume bipolară, ale cărei componente se află în confruntare mutuală, decât modelul navă cosmică. Altfel un model adecvat în ultimă instanţă pentru o lume planetară.

Ce s-a schimbat în treimea de secol din perspectiva unui model funcţional pentru lumea planetară? Pe de o parte lumea nu mai e bipolară. Nu vom insista, cel puţin deocamdată, de a defini o structură de putere. Transformarea lumii ţine de paradox. A-l defini cere o abordare prudentă, în paşi mici.

Să pornim de la bipolaritatea admisă după WW II, ca dominantă a epocii aşa numitului război rece. Război înseamnă tabere. Iar acestea erau despărţite de graniţa mentală a aşa numitei cortine de fier. De o parte a ei se alinia ceea ce propaganda proprie numea lagărul socialismului. Imperiul rus, convertit în format bolşevic din formatul ţarist, spatiul colonial al acestuia, extins oarecum în sfertul nord-estic al Europei. Apoi China şi aliaţii, Korea de Nord şi cea mai mare parte a sud-vestului Asiei. Plus pintenul geopolitic avansat din Cuba.

Elementul comun al acestei zone nominal comuniste era regimul totalitar. De import. De adăugat, pe fondul instabilităţii funciare ale zonei de la sud de Rio Grande a bicontinentului american, guerillele marxiste, aliate cu cartelurile drogurilor.

Asta la suprafaţă şi, în zonele de influenţă geopolitică, la o anume adâncime. Dar să încercăm a răspunde la o întrebare elementară. Ce diferenţă a fost între formatul ţarist al Rusiei şi cel bolşevic? De la diluarea, apoi dizolvarea imperiului mongol, Rusia a manifestat aceeaşi tendinţă expansionistă. Asimilând zeci de popoare, din nordul siberian în sudul Asiei Centrale. Rusificându-le. Orice structură imperială îşi bazează puterea pe instituţii de forţă. În linii mari cu 2 componente. Una explicită, cealaltă secretă. Nu socot necesar, nici util, să extind afirmaţia la istoria imperiilor. Ce e semnificativ e că Ohrana ţaristă e strămoşul genetic al lanţului genealogic CK, NKVD, KGB. Mai departe va veni rândul şi FSB să fie repertoriat în serie. Iar caracterul totalitar al formatului ţarist fusese denunţat de însăşi propaganda leninist-stalinistă. Rezultă că definitoriu pentru ceea ce propaganda de gen numea lagărul socialist nu era, de fapt, caracterul ideologic, ci natura mesianică şi expansionistă rusească.

Cât despre comunismul chinez, sunt necesare 2 consideraţii. Pe de o parte, la câţiva ani după decesul lui Mao şi eșecul așa numitei revoluţii culturale, China a schimbat, discret, macazul în plan economic. Deschizând drumul la gradul actual de dezvoltare. Păstrând eticheta comunistă. Pe de alta ce a înţeles lidershipul chinez de după Mao, mai ales sub impulsul lucidului Deng Xiaoping, a fost esenţial. Un conglomerat imens, cu o diversitate internă mai mare, până la dimensiunea lingvstică, decât Europa, nu şi-ar fi putut păstra stabilitatea decât sub un regim centralizat, de mână forte. Iar sistemul comunist era la îndemână. Deschiderea economică, generatoare de dezvoltare, n-ar fi funcţionat decât cu păstrarea sistemului politic.

De altfel, după ce Mao a luat puterea, a beneficiat din plin de suportul lui Stalin. Începând de la războiul din Korea, până la câştigarea – cu cooperarea ţărilor satelit, inclusiv România – bătăliei pentru admiterea în ONU. Deci recunoaşterea statutului oficial de mare putere. Ceea ce nu i-a împiedicat pe liderii Chinei să acuze PCUS de… revizionism. În plan teoretic o mişcare de judo intelectual.

Dar Rusia actuală? Mai are vreo legătură cu comunismul? Deloc. Dar e tot agresivă, tot lipsită de opoziţie internă, tot dornică de supremaţie. Soljeniţân a fost aplaudat pentru denunțarea caracterului represiv al imperiului leninist-stalinist din perioada medie a războiului rece. Când, în anii 90, dezamăgit crunt de Occident, am avut o intuiţie. El nu denunţa regimul represiv decât deoarece îl socotea o metodă ineficientă de a asigura supremaţia maicii Rossia. Intuiţie confimată de cartea Rusia în avalanşă, în care plângea soarta Rusiei de tranziţie. A mai prins 8 ani de domnie a lui Putin şi presupun că a murit fericit.

Bun. Dacă tabăra antioccidentală în războiul rece n-a fost decât superficial comunistă, dacă Rusia etern imperială rămâne inamica doctrinară a USA, dominând apusul european, dacă comunismul chinez e parţial fals de 40 de ani, unde s-a ascuns comunismul? Admiţând axioma că e nemuritor.

De a merge mai departe, să reflectăm o clipă, una scurtă, asupra axiomei. Care-i e sensul? Schimbarea condițiilor de existenţă (o problema de ecologie stricto sensu) impune unei specii alternativa: fie se adaptează, evoluînd, fie dispare. Nu masa, numărul de exemplare, e ceea ce decide. Aproape toate speciile de megasaurieni din epoca jurasică au dispărut. Dar au dispărut? Păsările sunt urmaşele îndepărtate a ceea ce numim popular dinzauri. Punctual, oricât ar părea de ciudat, găina e urmaşa celui mai mare prădător saurian, tyranosaurus rex. Iar în natură funcţionează un principiu general al transferului de legităţi. Bazat pe similitudini adânci de structuri. În particular, marile curente conceptuale se supun unor mecanisme evolutive întrucâtva similare cu cele biologice. Comunismul nu e singurul, dar e unul dintre acestea. Ca unul care a trăit practic întreaga viaţă în diferite forme de comunism, am convingerea că acesta va supravieţui cât va supravieţui omenirea. Poate va evolua curăţându-se de laturile sale inumane. Cel puţin până ce acestea ar atinge un nivel inferior unuia critic. Iar dacă acestea se vor conserva cumva la un nivel critic, distructiv, atunci se vor constitui în cauza fundamentală  a sinuciderii civililizaţiei umane. Acesta e sensul axiomei: comunismul e nemuritor.

Aşadar, unde s-a ascuns comunismul? Paradoxal, în lumea euroatlantică. Precum un virus mutagen.

Cititorul român comun s-a întâlnit cu noţiunea de corectitudine politică în cărțile de debut ale lui Horia Roman Patapievici. Apărute în 1995. Cu o intuiţie a formulării lapidare şi sugestive a numit fenomenul comunism american. Ce-i interesant e că fenomenul e mult mai vechi. Datează de pe la jumătatea secolului XIX. In nuce. Cu o răspândire care nu-l scotea de sub zgomotul de fond social. Deci cu o putere quasinegljabilă de influenţă. La fel de interesant, tratând subiectul, eseistul (fizician la bază, deci cu o minte suplă şi cuprinzătoare) înşiră exemple, constatate de el pe teren, anume în mediul universitar american, care nu-s altele decât cele acumulate în aproximativ secolul de când există noţiunea. Mediul universitar american a fost dominat, de la un moment dat, progresiv, de stânga. A se vedea lucrarea Fascismul liberal, de Jonah Goldberg. Cu subtitlul edificator: o istorie secretă a stângii americane, de la Mussolini la politica sensului. Pentru edificare, ultima sintagmă este lozinca sub care acţionează politic şi, în 2016 electoral, Mrs Hillary Clinton. adică jumătate din cuplul primului preşedinte american de extracţie hippy. Odată cu campania electorală a acestuia din urmă, în 1992, poncifele PC au fost extrase din mediul universitar si folosite ca noutate electorală. Nu discutăm acum că Mr Clinton a ajuns preşedinte nu atât datorită inovaţiilor electorale ale staffului său, cât datorită perturbării campaniei de către singularul terţ candidat Ross Perot. Care a erodat bazinul electoral conservator. Dar succesul preşedintelui hippy a fost nu numai semnificativ. Ci a reprezentat punctul de inflexiune al revoluţiei conceptuale. Ieşită din mediul mai mult sau mai putin restrâns al mediului universitar, PC a invadat şi a cucerit   mai întâi întreaga Americă, apoi Europa. Acum a ajuns în faza explicit totalitară. De mirare? Deloc. Iniţial e posibil, chiar probabil, ca inventarea şi dezvoltarea PC să fi fost rezultatul unor idividualităţi de bună credinţă. Dar e de ajuns să reflectăm asupra exemplelor, pentru a ne fi evident că generalizarea acestora, până la nivel sistemic, nu poate duce decât la o fază totalitară. E suficient bunul simţ, logica şi raţiunea pentru a ajunge la această concluzie. Dar să adăugăm analiza unor autori diverşi. Pentru a nu încărca inutil textul, citându-i explicit pe toţi cei accesibili, e suficient să trimitem la pagina https://ro.wikipedia.org/wiki/Corectitudine_politic%C4%83 – secţiunea Critică.

Dar a reduce tabloul la latura sa descriptivă, oricâtă logică ar presupune aceasta, e incomplet. Procesul de la un principiu de bună credinţă la un sistem neototalitar are latura sa spontană. Dar forţele sociale însele nu sunt suficiente pentru  explica procesul. Cel puţin în ce priveşte dinamica sa cronologică. N-a existat şi nu poate exista edificarea unui sistem totalitar fără intervenţia unei sau unor personalităţi cu pondere majoră. În edificarea a ceea ce e numit globalism – fenomen a cărui latură neomarxistă începe a deveni evidentă – nu e vorba de o singură personalitate. Fără a friza teorii ale conspiraţiilor, existenţa unei superelite cu interesul de a promova şi conserva o capacitate majoră de influenţă ţine de firea lucrurilor. Să ne limităm la un singur exemplu. Am întâlnit o replică nedatată şi fără context precizat a lui David Rockefeller: E de ajuns încă o criză globală majoră pentru ca nimeni să nu se mai opună noii ordini. Cum corifeul dinastiei financiare a decedat în 2017, la 101 ani, e dificil de datat posibila replică. Am putea-o plasa atât înainte de marea criză din 2008, dar şi după. În primul caz am putea presupune că noua ordine ar fi deja implementată. Cel puţin în stadiu incipient.

Dar dificultăţile interpretative inerente ne determină să ne abţinem de la atribuirea unei ponderi prea accentuate a replicii. Prudenţa generată de primatul raţiunii ne determină să utilizăm citarea posibilei replici doar ca exemplu. A ce? A proababilităţii ca, de la un anume nivel de megapondere financiară, ideea rolului determinant de control am dinamicii globale de către respectiva superlitei, sa apară firesc.

Dar cum nu cunosc mai nimic despre un ipotetic club megafinanciar transnaţional, mă limitez la a atrage atenţia asupra celui mai cunscut personaj al marii finanţe implicat masiv, intensiv dar mai ales extensiv, în dirijarea a tot ce mişcă în lumea euroatlantică. Şi nu cred ca numai. Ar fi împotriva firii să se limiteze la aceasta.

Pentru identificarea, dar mai ales pentru explicitarea programului de acţiune căruia n-ar avea sens să-i spunem decât, cu termenul pus în circulaţie de însuşi corifeul acestuia, al implementării aşa zisei societăţi deschise, recomand o altă lectură utilă: The Shadow Party: How George Soros, Hillary Clinton, and Sixties Radicals seized control of Democratic Party. De David Horowitz şi Richard Poe.

De ce în America, de unde a pornit ofensiva globalistă neomarxistă, există o confruntare dură între cele două tabere, iar în Europa nu? În America există o forță conservatoare. Surclasată sub cele 2 + 2 mandate democrate, discutabile fiecare pe planuri diferite, întrerupte de cele 2 mandate slabe republicane dintre ele. Primul zguduit de 11 Septembrie. Dar resuscitată, întrucâtva, de sloganul America first. Preşedintele actual, resimţit de Shadow Party ca obstacol nu foarte lesne de doborât, a devenit focarul propagandei ultraagresive, majoritatea mass mediei americane fiind tradiţional controlată de zona democrată. Ca rezultat, raportul de forţe în America e deschis. Pe când în Europa nu există nici o rezistenţă la ofensiva tendinţei globaliste. PC a ajuns la nivel explicit totalitar. De ce? Mai întâi planul Kalergi aici s-a născut. Abia acum se aplică. Apoi, tocmai ţările cele mai solide, regatele nordice protestante, care au avut guverne social-democrate cel puţin după război, ceea ce le-a asigurat o prosperitate economică, ceea ce le-a asigurat o linişte socială relativă, s-au dovedit cele mai puţin rezistente la virusul letal al PC. Deficitul demografic al Europei, acumulat în timp, favorizează succesul planului Kalergi. Pentru cei care au nevoie de clarificări, social-democraţia în sens european e bazată pe redistribuirea venitului naţional printr-o scară judicioasă a impozitelor progresive. Iar în plan politic, social-democraţia a fost încă de la cumpăna secolului XX receptat de zona bolşevică drept duşman mai important decât partidele burgheze. Natura neomarxistă a fenomenului globalist se dezvăluie, între altele, prin concentrarea ofensivei împotriva laturii social-democrate a spectrului politic european. Convertirea partidelor democrat creştine în partide aşa zis populare a avut 2 scopuri: pe de o parte cooptarea unei părţi din pletora de mici partide naţionaliste într-un mare partid european, care să domine majoritatea socialistă de până la un anume moment. Pe de alta, pentru a realiza dezideratul esenţial al procesului globalist: desfiinţarea, inclusiv cu ajutorul PC, a dimensiunii creştine a spectrului politic.

Iar aici e momentul de a observa ce au avut comun marile aşa zise revoluţii. Dimensiunea militant anticreştină. Revoluţia franceză a încercat înlocuirea istoricului calendar universal, care, la 3 secole după Iulius Caesar, care l-a creat, a căpătat o dimensiune creştină. Coroborată cu o anume prigoană anticlericală (sub pretextul asocierii tradiţionale cu nobilimea). Har cerului, calendarul artificial n-a rezistat. După ceva mai mult de un secol, Lenin şi Stalin au dat lovitura de graţie pe aceeaşi linie. Armata roşie a fost iniţial finanţată cu valorile Bisericii Creştine. Iar praxa creştină a devenit cap de acuzare şi instrument, nu singurul, de represiune. Este încă un secol, ofensiva anticreştină a fenomenului globalist e mult mai abilă, mai soft, dar mai necruţătoare. Nu e singura dovadă că, aşa cum citam o posibilă axiomă, comunismul e nemuritor. Dar e cea valabilă pe termenul cel mai lung.

Să abordăm, acum, firescul instituirii unei structuri sociale la nivel planetar. De ce este firesc? Deoarece specia căreia îi aparţinem e vârful evoluţiei biologice, deci vârful natural al planetei însăşi ca macrobioecosistem. Pe care nu-l putem considera izolat de întreaga planetă ca element cosmic. Dece n-am ajuns încă la acest stadiu? Deoarece dezvoltarea socială e încă în curs. Avem garanţia că va ajunge spontan la acest stadiu presupus ideal? Nu! societatea ca sistem se poate încă autodistruge. E de ajuns ca autdistrugerea nu neapărat doar prin tehnologia militară, poate prin diferite mduri de degenerare să ajungă a fi exclusă cumva pentru a avea garanţia atingerii unei organizări sociale planetare? Nu! Eliminarea oricărei forme de autodistrugere a speciei e o condiţie necesară. Dar nu suficientă. Să ne oprim o clipă. Să chemăm la bară noţiunea populară, nu tocmai ştiinţifică, de instinct de conservare. Acesta funcționează la nivel individual. Prada erbivoră nu participă pasiv la distrugerea ei. Dar această distrugere asigură echilibrul bioecosistemului cu 2 categorii de moduri de hrănire. Instinctul, indiferent cum l-am defini ştiinţific, funcţionează şi la nivel de grup. Pe diferite niveluri. Care e limita până la care funcţionează? Elementar. E limita întregii specii supreme. Eliminarea autodistrugerii ar fi un proces de o complexitate cu totul inedită de când viaţa există. Dar, deşi afirm că atingerea acestui palier, eminamente conştient, nu e suficient pentru organizarea socială supremă, cred că cele două paliere s-ar atinge quasisimultan. Integrarea socială planetară ar trebui privită în sens dialectic. Acumulările cantitative de conştiinţă socială ca suport al insinctului de conservare la nivel de specie ar duce afortiori la saltul calitativ al identificării unei forme – sau alteia – de integrare socială planetară.

Ce e deocamdată limpede e că societatea merge în sens invers. Globalizarea, ca proces, tinde să extindă, să generalizeze integrarea tribală. La modul primitiv. De fapt asocial. Să privim o clipă formele preantice, de organizare. Supravieţuirea unui grup tribal nu putea fi asigurată fără un mod de a impune voinţa liderului. Relaţiile naturale dintre comunităţi tribale erau şi nu puteau fi altfel decât reciproc ostile. La un moment dat a devenit evident că e mai rentabil să obligi cumva pe supravieţuitorii învinşi să muncească pentru tine decât să-i ucizi. Căpătai, cumva, certitudinea că membrii tăi de trib ar putea supravieţui în condiţii simetrice. Sistemul a fost dus la perfecţiune la începutul imperiului roman. În aşa numitul secol al lui August. Când sclavii făceau, cumva, parte din familie. Deşi legal erau proprietatea ta.

Ei, bine, globalizarea, aşa cum functionează acum, transformă majoritatea membrilor megatribului planetar în sclavi prin prostire. Manipulare. Din ce în ce mai eficientă pe măsura supracomunicării.

Cum se poate imagina inversarea acestui proces de control? De impunere a voinţe unei clase pe care nici nu ştim cum am putea-o numi. Dar pe care o simţim şi-i decelăm deja tehnica.

Nu pot pretinde că am o soluţie. Care să nu fie utopică. Doar convingerea că o atare mişcare ar trebui să pornească de la aşa numita teorie morfogenetică. De la coordonarea, adică, a forţei mentale a unui număr crescând de indivizi umani. Nu ar fi vorba de atingerea unei mase critice. Ci de un întreg sistem progresiv de nivele critice.

Dar deocamdată chiar şi asta nu e decât o utopie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.