de Ilinca Ilian
Două sînt, în mare, atitudinile faţă de pandemia COVID-19: că e vorba de un cutremur de o magnitudine medie care, după ce vor trece replicile sale mai atenuate, ne va readuce oarecum în lumea pe care o ştiam, doar că tendinţele deja prezente – digitalizarea, inegalitatea, fragilizarea democraţiilor, controlul cibernetic etc. – vor cunoaşte o semnificativă accelerare: e ceea ce afirmă Richard Haass, preşedintele Council of Foreign Relation într-un articol cu un titlu limpede: „The Pandemic Will Accelerate History Rather Than Reshape It”. Cealaltă atitudine e complementară: în sfîrşit a venit vremea unei schimbări radicale, timpul s-a copt pentru o transformare din temelii, neoliberalismul şi-a arătat limitele. De ce nu un neo-comunism, se întreba, printre primii, Žižek, în alt articol, de la finele lui februarie, şi el cu un titlu transparent: „Coronavirus is ‘Kill Bill’-esque blow to capitalism and could lead to reinvention of communism”. Lui Walter Mignolo, un important gînditor al decolonizării, îi atrage atenţia o statistică în care se arată că statele conduse de femei – Taiwan, Noua Zeelandă, Danemarca, Norvegia, Finlanda – au avut un succes mult mai mare în combaterea noului coronavirus, ceea ce îl conduce la speculaţia că o „politică a grijii” (materne) – şi care s-a manifestat şi în state conduse de bărbaţi, cum ar fi Coreea de Sud, Japonia, Islanda, Portugalia, Argentina – are efecte mult mai bune decît gestionarea autoritară (paternă) a crizei. De ce să nu ne imaginăm, aşadar, o lume „matriztică” (termenul e al lui Humberto Maturana), în care grija, respectul, armonia, cooperarea să fie partea firească a sentimentului cotidian, în contrast cu segregarea, rasismul şi dihotomizarea promovate de capitalismul patriarhal?
S-au înmulţit cărţile, dosarele de reviste, proiectele de cercetare comune care încearcă să prospecteze lumea post-coronavirus. E într-adevăr o lume post? Lumea nu mai e aceeaşi nici după Cernobîl, nici după 11 septembrie, nici după criza financiară din 2008, nici după dezastrul de la Fukushima (chiar dacă era atît de „departe”!), nici după criza refugiaţilor (care, vai, e atît de aproape!) Sigur, e vorba de o situaţie care afectează în acelaşi timp întreaga lume şi care pune sub semnul întrebării însuşi conceptul de normalitate pe care o consideram un dat, adesea enervant sau plicticos, dar, în orice caz nechestionabil.
Totuşi, e vorba de „normalitatea” unei clase, în linii extrem de largi, medii: urbană, activă, tehnologizată, o clasă care e deopotrivă agentul şi beneficiarul societăţii de consum şi al societăţii spectacolului. Această normalitate a fost afectată, iar odată cu ea, cea a tuturor oamenilor pentru care acest tip de viaţă reprezenta un ideal intangibil. (Să nu comparăm izolarea la domiciliu a unui parizian, londonez sau bucureştean cu taberele de refugiaţi din Lesbos sau Lampedusa, cum încerca, dus de valul speculaţiei un gînditor tot mai în vogă în ultima vreme, spaniolul trans Paul B. Preciado!) E clar că nu toţi cei care sînt părtaşii acestei normalităţi au fost afectaţi la fel şi e posibil ca anumite noi fracturări sociale să fi venit pentru a rămîne: un loc de muncă fix, chiar dacă prost plătit, s-a dovedit mai oportun decît orice tip de free lance; ocupaţiile care implică obligaţia unui contact uman apropiat, de la neurochirurg la casier şi de la poliţist la maseur, apar ca mai puţin atrăgătoare decît cele transformabile în „telemuncă”.
Detaliul biografic este absolut neglijabil: dacă e privit de la o scară abia un pic mai mare, experienţa devine statistică. Dovezi: una, că, privilegiată, prin „telemunca” mea universitară am alimentat din plin statisticile care dovedesc că digitalizabilul creşte, în vreme ce tot ce nu e transformabil în biţi are de suferit. Platformele on-line şi-au trăit apogeul de încasări – şi asta şi datorită mie –, în vreme ce zeci de companii aeriene au căzut una după alta. Netflix şi-a mărit cu milioanele numărul de abonaţi – şi eu printre ei –, turismul, mai ales cel internaţional, a căzut vertiginos. Doi, am avut de-a face cu sistemul medical în această perioadă şi am trăit nemijlocit tribulaţiile (care acum, cînd totul a trecut, mi se par caraghioase) ale unui pacient fără COVID amînat sine die de doctori din cauza spaimei de COVID. Beteşugul meu era o glumă în comparaţie cu altele (o biată mînă ruptă, cu un potenţial nenul, totuşi, de infecţie post-operatorie), dar prin intermediul ei am intrat din nou în contact cu mult hulitele noastre spitale şi cu o lume medicală afectată de multe din tarele care îi sînt imputate, cel mai adesea pe drept (suficienţă, aroganţă, corupţie etc.) şi care, din perspectiva luptei împotriva noului coronavirus, au fost totuşi contrabalansate de admiraţie, mai mult pentru profesie decît pentru mulţi dintre oamenii care o practică.
N-am cunoscut persoane care să fi trecut prin infernul de la ATI în secţia coronavirus, doar medici şi asistenţi care i-au îngrijit, iar schimbarea, în ceea ce-i priveşte, mi se pare că a fost minimă: tendinţa spre lamentaţie, spre învinovăţirea sistemului sau spre autosatisfacţie (o formă derivată de bucurie a muncii) a crescut în funcţie de înclinarea deja existentă a fiecăruia dintre ei. Oare nu asta s-a întîmplat cu fiecare dintre noi, iar Richard Haass are atunci dreptate că virusul nu ne va schimba, ci doar va potenţa – şi în cultură, şi în oricare domeniu – dispoziţiile deja existente?
Cam acelaşi lucru sugerează şi Byun-Chul Han, într-un articol scris în toiul pandemiei: „Nici un virus nu e capabil să facă o revoluţie. Nu generează nici un sentiment colectiv puternic. Virusul ne izolează şi ne face mai individualişti. Într-un fel, fiecare se îngrijeşte de propria-i supravieţuire. Solidaritatea care constă în păstrarea distanţei dintre noi nu e o solidaritate care să ne poată lăsa să visăm la o societatea diferită, mai paşnică şi mai dreaptă. Nu putem lăsa revoluţia în mîinile virusului. Să sperăm că după virus va veni o revoluţie umană”. Sau nu va veni nici o revoluţie, iar lucrurile îşi vor urma cursul, ceea ce, pînă la urmă, cine ştie, poate chiar ar fi de dorit. „Quelque chose suit son cours…”