În favoarea naivităţii

(pași mărunți)

de Gelu Teampău

            Din interacţiunile mele sociale şi profesionale am dedus că naivitatea este considerată a fi o nepermisă slăbiciune de caracter. Termenul este adesea utilizat ca un eufemism pentru prostie, însă această presupusă grijă faţă de respectul de sine al celui vizat denotă un grad ridicat de condescendenţă. A-i spune cuiva că e naiv este un alt mod de a-i sugera că e insuficient de lucid, de matur şi de calificat pentru a emite o opinie asupra unui subiect pe care nu îl poate stăpâni. Din punct de vedere al argumentaţiei, este un atac la persoană. Întrebările „naive” sunt cele care au cea mai acută nevoie de clarificare. Iar cine nu poate oferi un răspuns pe nivelul lor, nu este chiar atât de competent pe cât crede.

            Într-o primă accepţie, naivitatea este o trăsătură infantilă. Copilul întreabă mereu, dacă este un copil normal, până când ne împinge în iritare. De ce oare uităm că în faza copilăriei suntem un fel de bureţi informaţionali şi emoţionali, care preiau cu sete stimulii exteriori? Este faza în care acumulăm cea mai mare cantitate de informaţie şi, în unele privinţe, ceea ce învăţăm în această fază a vieţii ne formatează pentru tot restul acesteia. Poate că cel mai important atribut al naivităţii este onestitatea. Copilul nu se fereşte să arate că nu ştie, şi vrea să afle, chiar dacă îi lipseşte capacitatea de înţelegere a conceptelor complexe. Dar procesul în sine este singura modalitate eficientă de raportare la lume şi la univers.

          Dacă naivitatea este proprie copiilor şi oamenilor rămaşi în acea fază mentală, ce înseamnă, atunci maturizarea? Învăţarea ipocriziei care ne obligă să minţim pentru a nu ne arăta neştiutori? Când anume a devenit obligatoriu să le ştim pe toate? Câţi dintre noi pot afirma cu inima împăcată că sunt specialişti în fizica cuantică, istoria barocului, psihologia copilului şi romanul victorian, în acelaşi timp? Am avut mulţi studenţi care m-au privit cu mirare şi chiar cu revoltă atunci când admiteam, cu aparentă seninătate, că nu ştiam răspunsul la anumite întrebări pe care mi le adresau. Obişnuiţi cu omniscienţa şi cu autoritatea de necontestat a profesorului din ciclurile pre-universitare, erau tentaţi să-şi piardă respectul şi încrederea în cel care comitea imprudenţa de a fi doar om. Însă această cumplită eroare a sistemului de învăţământ poate fi corectată arătându-le tuturor că procesul învăţării nu se desfăşoară unilateral, într-un singur sens, ci este o întreprindere în comun, în care profesorul şi elevul sau studentul se ajută reciproc. Am învăţat acest lucru de la regretatul mare profesor Pompiliu Teodor, care ne saluta şi pe cei din anul I astfel: „Bună ziua, domnule coleg!”. Personal, am să recunosc întotdeauna că cea mai mare satisfacţie din anii de predare a fost dată de lucrurile pe care le-am învăţat de la studenţii mei. Şi nu am să uit niciodată adagiul conform căruia profesorul bun este cel care se bucură atunci când este depăşit de către propriii învăţăcei.

            Când mântuitorul le indică discipolilor un copil de 12 ani şi le spune că dacă nu vor fi precum acesta, nu vor intra în Împărăţia Cerurilor, la ce se referea? Cum anume trebuie să fim, pe tot parcursul vieţii, pentru a semăna cu copiii de 12 ani? Este evident că nu poate fi vorba de dimensiunea biologică, şi nici măcar de cea psihologică. Mântuitorul nu ne recomandă să rămânem infantili, ceea ce ar însemna un refuz absurd al procesului evoluţiei constante pe care-l presupune viaţa (şi pe care-l observăm astăzi în fobia faţă de îmbătrânire, considerată o nenorocire, dacă nu chiar o infracţiune, şi combătută cu tot felul de artificii inutile, de la creme la operaţii). Cred mai degrabă că este vorba tocmai de această naivitate care-l face pe copil apt să se mire de orice aspect al vieţii, de a se bucura deplin de întreaga existenţă şi, nu în ultimul rând, de a îmbogăţi o realitate uneori aridă, cu imaginaţia. Copilul găseşte resurse de a se implica total într-o activitate considerată „minoră”, în acelaşi timp în care marile tragedii ale celor în vârstă îi par nişte fleacuri temporare. Asta pentru că, pe măsură ce creştem, tot mai multe lucruri ni se par a fi plasate pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Oare nu este aceasta un fel de îndepărtare a mesajului cristic, pe care îl înlocuim cu propriile imperative, de la cele profesionale, sociale şi politice, la cele emoţionale? În această perspectivă, naivitatea echivalează cu o puritate a privirii pe care copilul o posedă atunci când se entuziasmează de o frunză, de o pisică, de părintele său. Ce se întâmplă cu noi de o pierdem fără să ne dăm seama şi, mai ales, cu ce o înlocuim?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.