Bergson și psihanaliza

de David Mândruț

Filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) este,  la prima vedere,  greu de integrat într-un curent, dat fiind ideile sale diverse, uneori  eclectice. Filosoful a fost asociat adesea cu vitalismul, etichetă discutabilă, după Gilles Deleuze, dar și cu  iraționalismul, acesta din urmă fiind asociat cu teoria despre fluxul conștiinței, care ar fi eminamente un flux temporal, reprezentat de durată/duranță. Ideea de flux al conștiinței este preluată de Bergson, de la prietenul său, psihologul William James, această idee urmând să aibă un efect vizibil și profund asupra celor mai mari romane de introspecție psihologică ale secolului XX, aici numindu-i doar pe Proust (care a fost verișor prin alianță cu Bergson) și pe James Joyce, în al său Ulise.

În urma acestei introduceri cât se poate de sintetice, dorim să precizăm   scopul articolului de față, anume demonstrarea relevanței ideilor lui Bergson pentru psihanaliză, în special cea freudiană și jungiană. Pe scurt,  dorim să demonstrăm că alături de autori ca Schopenhauer și Nietzsche, și Bergson a influențat unele idei din ce  urma să se numească teoria psihanalitică. Să nu uităm că Bergson a fost contemporan cu Freud și Husserl (cu care a întreținut o corespondeță destul de scurtă) și influențat de Zeitgeist-ul perioadei, deci e mai mult decât evident că vom găsi la toți cei menționați idei despre conștiință și inconștient, timp, corp etc. Henri Bergson a fost de asemenea coleg la facultate cu marele psiholog Pierre Janet, pe care C. G. Jung îl aprecia enorm pentru al său concept de „abaissement du niveau mental.” Prin urmare, putem afirma cu tărie că Bergson era racordat la ideile psihologice/psihanalitice din perioada în care a trăit. O altă dovadă privind sincronizarea bergsonismului cu psihanaliza este relevată  de faptul că Bergson l-a citit pe Freud în timpul genezei cărții sale capitale “Materie și Memorie”. Mai mult, într-o conferință din 1901 despre vise, el menționează meritele psihanalizei, referindu-se desigur implicit la Traumdeutung, și la viitorul strălucit pe care îl va avea această știință nouă și inovatoare.

După cum am menționat în rândurile precedente, Bergson s-a  raportat mereu la Zeitgeist-ul epocii sale, inclusiv la cercetările lui Fechner, Darwin, Spencer, Durkheim etc. Putem spune, alături de Ionuț Bârliba, că Bergson a fost un filosof  angajat mereu într-o dispută  cu unul  dintre  curentele  dominante din epoca sa, atacându-l și propunând propria variantă filosofică, de exemplu, în lupta sa cu Darwin sau Einstein. Prin urmare, datorită Zeitgeist-ului, dar și pregătirii sale eclectice (să ne amintim că Bergson voia să fie pentru o perioadă și psiholog), filosoful francez a ajuns să discute concepte care au fost ulterior încorporate de psihanaliză, cum ar fi inconștientul, visul, corpul, memoria, râsul, pulsiunea de viață (elanul vital) etc.

Să începem cu începutul. Bergson publică în  anul 1886 un articol despre hipnoză și inconștient, încercând să refuteze teoriile populare care proveneau de la Mesmer. La doar câțiva ani după, publică două doctorate, cel despre durată, pe care îl vom analiza, și cel despre teoria locului la Aristotel, netradus în română din păcate. După cum știm, în Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței ne întâlnim prima oară cu conceptul de durată, de care Bergson se va prevala de-a lungul întregii sale opere, legându-l de memorie și chiar de teoria evoluționistă. Dar toate la timpul lor. Bergson tratează conceptul de durată, care este de fapt experiența trăită a timpului, opunând-o conceptului  de spațiu. Pe scurt, la Bergson întâlnim încă dualismul timp (durată) și spațiu, care va fi abolit de fizica contemporană (știm poate cu toții că dacă timpul se curbează, în fizică, și spațiul se curbează). Pe scurt, la filosofi, care inițial au fost și fizicieni, cum ar fi Marc Richir, nu vom mai vorbi despre spațiu și timp, cât despre spațiu-timp. Aceasta a fost doar o paranteză explicativă, care îl situează pe Bergson în paradigma dualistă. Conceptele care ne interesează cel mai mult din acest tratat, Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, sunt conceptele de eu profund și de eu superficial. Eul profund ar putea fi asemuit cu Sinele jungian, cu prima natură la Nietzshce cel din critica asupra istoriei, sau chiar cu sinele adevărat la Winnicott, în timp ce eul superficial ar corepunde personei jungiene, celei de a doua naturi la Nietzsche și sinelui fals, tot la Winnicott. Putem afirma că textul bergsonist este cel mai liber de remarci psihanalitice, dat fiind faptul că textul a fost publicat în 1889, chiar cu 6 ani înainte de Studiile despre isterie ale lui Breuer și Freud.

Trecând mai departe, Materie și Memorie (1896) este cu siguranță cel mai psihologic text a lui Bergson, în cadrul căruia ne confruntăm cu distincția dintre memorie-recolecție și memorie-habitudine, dar și cu disctincția între inconștientul ontologic și cel psihologic(primul încorporând trecutul, iar cel de al doilea amintirile virtuale), de care vorbește Deleuze, în al său Bergsonism. Conceptul cel mai important și, din păcate, cel mai puțin dezvoltat din acest text, este cel de atenție la viață, care semnifică proprietatea conștiinței de a  selecta elementele utile din mediul nostru ambiant, ignorându-le pe cele care nu ne sunt folositoare pe moment, un fel de inenționalitate foarte selectivă sau chiar o contraparte conștientă la voința de a trăi inconștientă a lui Schopenhauer.

În orice caz, în privința ideilor din teoria psihanalitică pe care Bergson le anticipează în acest text, vom menționa relația dintre memorie și percepție, pe care Freud o subliniază într-unul din capitolele finale din “Traumdeutung”. Bergson mai afirmă de asemenea că visul este un fenomen foarte asemărător cu alienarea mentală, părere împărțită și de Schopenhauer, care susținea că visul e un mic delir și delirul un vis de lungă durată, dar și de Freud, tot cel din „Traumdeuteung”.

Într-un text scurt din 1900, numit Le Rire,  Bergson face câteva afirmații foarte interesante despre mecanismul  profund uman, care aveau să îl anticipeze pe Freud cel din Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul. În primul rând, pentru filosoful francez, râsul denotă mereu o situație socială. Mai mult, râsul este legat de inconștient, acesta având un mecanism similar visului, care duce la o oarecare relaxare a conștiinței și la scăderea tensiunii psihice.

Ne îndreptăm deja, probabil, către cel mai cunoscut și controversal text al lui Bergson (exceptând a-propos-ul față de Einsteint) și anume Evoluția Creativă. În textul acesta, Bergson introduce conceptul de Elan Vital, care ar fi echivalent cu pulsiunea de viață freudiană sau cu libido-ul desexualizat al lui Jung. Medicul elvețian confirmă influența pe care a avut-o Bergson asupra operei sale, fiind totuși nemulțumit, din cauza faptului că filosoful francez a insistat asupra dimensiunii biologice a elanului și nu atât asupra celei psihologice. Elanul vital, după Deleuze, trebuie văzut ca mișcare de diferențiere (a speciilor). Bergson anticipează deja, chiar și în Materie și Memorie teoria lui Jung despre arhetipuri, mai exact modul în care ele sunt dobândite. Pentru Bergson, durata trebuie văzută ca o acumulare, celebrul  exemplu cu bulgărele de zăpadă, acumulare în care trecutul se conservă integral. Bineîntețeles, nu trebuie să fim atât de naivi încât să credem că Bergson ar susține  că nu uităm nimic, ceea ce a fi nebunie,  după Marc Richir. Nu, Bergson susține doar că timpul este o sinteză între trecut și prezent,  în care trecutul este continuu integrat în prezent, alternativă plauzibilă care să explice teoria jungiană a  arhepiturilor. Bergson vorbește chiar de supraviețuirea caracteristicilor specifice ale unei specii prin inermediul duratei sub forma unei acumulări.  Tot în cadrul acestei cărți apare distincția dintre inteligență și instinct, de care se va prevala și psihiatrul Minkowski, profund îndatorat cercetărilor lui Bergson. Bergson este de obicei etichet drept intuiționist, conceptul său de intuiție fiind diferit de cel husserlian. Dacă la Husserl vorbim de intuiție categorială, la filosoful francez aceasta este o funcție psihologică inconștientă, anume un instinct dezinteresat. Această tematizare a intuiției va avea o profundă influență asupra lui C. G. Jung, care consideră că o atitudine fundamentală psihologică este cea bazată pe intuiție, de care se folosesc poeții de exemplu. Tot în Evoluția creativă Bergson reia discuția privitoare la inconștient, sau mai bine zis inconștiență, susținând că există o inconștiență pe care o posedă piatra, non-conștiență sau conștiința anulată și o inconștiență care ar fi echivalentă cu conținuturle latente ale psihicului.

În cadrul conferințelor strânse în volumul Energia spirituală, Bergson vorbește despre vis, teoria sa fiind similară cu cea freudiană, susținând că visul ar fi uniunea dintre senzație și memorie, dintre soma și psyche, după cum ar spune Winnicott. Într-o altă conferință Bergson vorbeșește și despre falsa recunoaștere, respectiv sentimentul de deja-vu, pe care el îl explică prin intercalarea a două percepții într-o durată unică, în timp ce Freud explică fenomenul prin refulare.

Ultimul mare text al lui Bergson este cel legat de morală și religie (Cele două surse ale moralei și religiei), în care identifică cele două surse ale lor în instinct și inteligență. Tot în acest  text, el introduce un concept cu valențe psihiatrice numit atașament la viață, pe care nu îl vom putea discuta aici. Filosoful francez ajunge la concluzii similare cu Nietzsche, chiar și cu Freud, în ce privește morala și religia, susținând că există o morală închisă și una deschisă, și o religie deschisă și închisă, prima bazându-se pe experiențele mistice, a doua pe obiceiurile unei societăți. În orice caz, pentru Bergson, religia ar avea rolul de a  menține coeziunea societății prin intermediul Eros-ului, pe care el în numește elanul iubirii, care este o emoție creativă.

În final,  sper că am reușit să demonstrăm modul în care ideile bergsoniene merg mână în mână cu psihanaliza freudiană și cu psihologia analitică jungiană. Bergson a fost contemporan cu Freud, care îl menționează surprinzător doar în cartea sa despre Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul, dându-i dreptate filosofului francez. Probabil ignoranța lui Freud față de restul operelor lui Bergson se datorează repulsiei sale față de operele filosofice care, în opinia sa,  ar fi  putut concura cu psihanaliza. Dacă Freud l-a repudiat indirect pe Bergson, Jung l-a lăudat pe filosoful francez cu fiecare ocazie posibilă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.