poeme de Fred D’Aguiar

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Fred D’Aguiar s-a născut în Londra în 1960 într-o familie guyaneză, și-a petrecut copilăria în Guyana și s-a întors în Marea Britanie în adolescență. Înainte de a urma studii africane și caraibe la Universitatea din Kent, în Canterbury, s-a specializat ca asistent medical de psihiatrie. Volumul său de debut, Mama Dot (1985), reflectă cu nostalgie viața și obiceiurile din Guyana prin intermediul unui personaj feminin exemplar. Cu volumul Airy Hall (1989), dedicat satului unde a fost crescut de bunici, D’Aguiar a primit premiul național pentru literatură în Guyana. British Subjects (1993) abordează problematica migrației și a multiculturalismului prin prisma interiorizării conflictelor sociale și a memoriei personale racordate la cea colectivă. Bill of Rights (1998), un volum despre trauma transculturală produsă de masacrul din Jonestown (Guyana) din 1978, a fost nominalizat pentru premiul T. S. Eliot. Poemul narativ Bloodlines (2000) tratează despre dragostea dintre o sclavă și fiul unui proprietar de plantație din sudul Statelor Unite ale Americii. Fred D’Aguiar este și autor de romane și piese de teatru cu tematică postcolonială. De pildă, romanul Feeding the Ghosts (1997) are la bază istoria unui băiat care a supraviețuit unui transport transatlantic de sclavi, când a fost aruncat peste bord împreună cu alți 132 de oameni. Versurile de mai jos sunt extrase din volumul The Rose of Toulouse (2013).

 

Politică

 

Soarele zilei de azi nu seamănă deloc cu cel de ieri,

marea minge de foc – bunătate, grație – prăbușită

dincolo de Munții Brush din Blacksburg, în Virginia.

 

Soarele de azi arde cu flacără albă în ceața înverșunată,

care paște vrând-nevrând peste arbori, dealuri și văi.

 

 

 

Pantofii purtați de tata

 

Scriu în gând ca să-mi țin mintea limpede.

Îmi dau seama că am 50 de ani și deschid gura.

 

Gura îmi sare de pe chip și mă întreabă

pe unde vreau să mai merg.

 

Pe picioarele mele, spun, și mă uit în jos

ca prostul și văd doar picioarele tatălui meu,

 

acolo unde ar fi ale mele, și pantofii lui

la un flirt cu gura mea căzută.

 

Așa că semnez, greșit, oarecum grăbit,

cât mai am timp, vorbesc repede,

 

vorbesc repede fiindcă ziua e lungă,

dragile mele tălpi goale.

 

Pantofii lui în picioarele mele devin pantofii mei

în picioarele lui. Picioarele mele sunt ale lui,

 

transplantate pe corpul meu.

El pocnește din călcâie, iar eu dansez.

 

 

 

Dorință

 

Ce bine dacă velierele înalte de la țărmul Africii

Ar fi aruncat ancora și ar fi sădit plantații acolo:

Trestie de zahăr, tutun, bumbac și cafea!

 

În schimb, și-au burdușit cu africani burdihanele

Flămânde ale carenelor și au ridicat pânzele

Nemaidorindu-și nimic din locul acela măreț

 

Dacă nu cumva era diamant, aur, fildeș, carne.

Dau ceasurile înapoi și întorc acele veliere

Fără niciun sunet de glonte, bici ori pumnal,

 

Care să ne asurzească timp de atâtea secole.

N-ar mai fi atâtea cărări de oase, oasele oamenilor

Aruncați în mare, adunați acum parcă la priveghi.

 

 

 

Engleză

 

Cu limba curăț toată sarea,

scormonesc cu nasul după alte urme

de minerale, obosit să inhalez praf.

Privește cu ochii, îmi spune un glas,

nu cu cei din cap deschiși în afară.

Văd sloiuri de gheață, despărțite de curenți.

Sarea bombardează aerul, îmi crapă buzele.

Plutesc înspre vest tras de apă.

Gonesc prin ceață, prin pânze de păianjen,

muselină și piele sau poate fiecare îmi face loc.

Privesc în oglindă și mă scufund în ea.

Aud zgârieturi, un pârâiaș, buzele mele

dau buzna la microfon și plescăi cu limba

prin cerul gurii căptușit cu minerale.

 

– Engleză, strigă copiii, atât de aproape,

încât i-aș putea atinge pe fiecare cu unul

dintre degetele mele întinse.

– Engleză! N-ar trebui să cer niciodată

informații pentru a mă întoarce în copilărie,

să aterizez pe tendințele Atlanticului

de a amenința cu revărsarea spre capitală,

să trimit un val de maree spre casa

văruită și câmpurile de orez copt,

la țară, unde alergam desculț,

cu cămașa fluturând afară din pantaloni

și o gaură în șliț pe care, nu știu cum,

dar penisul meu o găsea și fetele

țipau amuzate și uluite.

 

În cealaltă capitală unde engleza

mi se potrivește mănușă, mi se spune

să mă întorc acasă. Dacă mi se spune englez

acolo, atunci protestez. Undeva

la mijloc, peste Atlantic, America,

Anglia și Guyana sunt un melanj de nori,

soare, aer și ploaie. Se unesc frumos,

fără semne că ar fi diferite. Acela sunt eu

dispus în forme de nori, zburând

fără bucuria aripilor sau a pașaportului,

în mișcare liberă dintr-un loc în altul,

fără un nume suficient de puternic

ca să se prindă de piele, așa cum se prind

marea, soarele, aerul și mineralele din ele.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.